Oamenii cetății

Interviu cu Ciprian Cipu, fost director al Centrului de Cultură și Artă din Timişoara, pentru mai bine de două decenii

Perioada copilăriei sale a fost una deosebit de dificilă, dar Ciprian Cipu spune cu mândrie că satul său natal a fost pentru el întotdeauna „centrul pământului”. Crescut într-o familie bănățeană, cu multă iubire față de credinţă, neam şi tradiţii, şi-a condus viaţa mereu în acelaşi spirit. Nu poți să nu observi însuflețirea cu care vorbește despre părinți și cele trei surori, iar apoi despre soție și copii. 

A obținut nenumărate premii cu Ansamblul Profesionist „Banatul” și cu alte formații amatoare, zeci de distincții și aprecieri.

Despre toate realizările spune cu convingere că nu ar fi reușit fără perseverență, multă muncă și dragoste pentru artă.

- Pentru a începe cu începutul, povestiți-ne puțin despre  copilăria dumneavoastră și locul în care v-ați născut.

- Am avut privilegiul de a mă naște în localitatea Vermeș din județul Caraș Severin, o localitate mirifică, o localitate plină de folclor. De aici poate și legarea mea sufletească de folclor. Tata a fost din Vărădia iar mama din localitatea Șanovița, din județul Timiș, deci mi-s bănățean neaoș, după cum se mai zice.

Oriunde am fost, niciodată nu am uitat de satul natal, care este pentru mine centrul pământului.

Copilăria mea a fost foarte frumoasă, am avut o familie deosebită, doi părinți care mi-au îndrumat pașii, de mic, așa cum trebuie. Mama a fost învățătoare și profesoară suplinitoare de-a lungul vieții, iar tatăl meu – preot greco-catolic. Menționez acest detaliu pentru că după acea bucurie și fericire de care am avut parte în copilărie au urmat ani groaznici pentru noi. Cu decretul din 1948, Biserica Greco-Catolică a fost interzisă. Nu am spus nimănui aceste lucruri, sunteți prima persoană căreia îi povestesc. Nu știe nimeni… Sigur, Securitatea a știut.

Tata a fost hăituit, a trebuit să stea dispărut mai mulți ani, ascuns, noi am fost hăituiți. Pe mama au mutat-o undeva la Ocnele de Fier, ne-au scos din casa parohială și a rămas cu patru copii. Apoi ea s-a mutat la Șanovița, s-a dus la părinții ei. Desigur, în final tata a fost reținut de Securitate pentru o perioadă destul de lungă de timp pentru cercetări, a și fost închis la Caransebeș. A fost o perioadă grea în familia noastră. 

După ce a revenit de la Caransebeș s-a și îmbolnăvit și a căzut la pat. A murit la vârsta de 49 de ani.

Mama nu a mai putut să reziste, iar eu, la 14 ani, mi-am luat straița și am plecat să câștig bani. Eram o povară pentru mama.

A fost o perioadă tristă a vieții mele, dar și plină de noblețe, pentru că m-am maturizat înainte de vreme și am căutat să fiu util familiei și în același timp să-mi creez un viitor. Mereu le-am mulțumit, și acum le mulțumesc, pentru că dacă nu aveam părinții aceștia cred că eram un om debusolat.

- După aceea ați venit la Timișoara…

- Da, am venit de la cariera de piatră de la Șanovița, țin minte că m-au adus pe un butoi de motorină. Înainte lucrasem cu ziua la bătut piatră, ca să câștig bani. Era o linie pentru vagonete mici care aducea pietre de la Șanovița la Chizătău. Am lucrat în echipă și băteam cu târnăcopul piatra, sub linia de cale ferată. 

Aici am găsit oameni care m-au ajutat. Imediat m-am angajat, de aceea toată lumea mă întreabă cum de am atâția ani în cartea de muncă. Trebuia. Eu am făcut școala și la muncă, și la școală. Apoi am terminat Școala Tehnică de Comerț. 

Dumnezeu ne-a ajutat și a fost bun cu noi. Toate cele trei surori, Speranța, Despina și Olimpia, și-au terminat studiile și au întemeiat familii durabile, pentru că am avut o educație foarte sănătoasă din familie. Părinții ne-au educat în onestitate, în corectitudine, credință și toți, inclusiv eu, ne-am găsit consoartă și consorți. Împreună cu soția mea, Floarea Cipu, avem doi copii, ambii au finalizat studiile superioare și ei la rândul lor au familii. Iată că Dumnezeu ne-a dat pe de-o parte canon, cu tata, dar a fost bun cu noi.

A fost greu nu numai pentru că îl urmăreau pe tata, dar țin minte un lucru care nu mi se poate șterge din memorie. Tata ieșea seara. Nu avea frică pentru că cetățenii din comună nu l-au trădat. El nu a predat cheile bisericii și nu a trecut la ortodoxie. Era preot și aste era foarte important pentru el. Ei voiau să-i pună în cârcă faptul că era în mișcarea de partizani. De unde? El făcea liturghii la casele oamenilor în reverendă. Și într-o seară, fiind casă parohială, aveam grajd mare, veneau milițienii sau securiștii călare pe cai, îmbrăcați în piele, cu pistoale. Eu nu am fost atent și m-am dus după așchii, să facem focul. Tata a crezut că eram eu la ușă, a deschis și a dat față în față cu căpitanul. În câteva secunde el a dispărut, căpitanul s-a speriat, nu a apucat să pună mâna pe pistol. Bineînțeles că apoi ne-a pus pe toți în rând și ne-a întrebat pe toți unde era tata. Nu ne-au bătut, doar pe sora cea mai mică au scuturat-o puțin mai tare. Bineînțeles că nu am spus nimic.

Tata se ascundea în coșul de fum de la casă. Avea aranjată o ușă care se închidea în dreapta, nu știu exact cum era făcută, dar dispărea și nu-l mai vedeai. Dar asta l-a nenorocit. S-a îmbolnăvit de plămâni și trebuia periodic să mă duc cu el până la Nițchidorf, prin intermediul medicului Pamfil de aici din Timișoara, un mare specialist, și prin Pius Brânzeu, cu care a fost coleg. A avut cavernă la plămâni din cauza fumului din coșuri. El stătea acolo uneori și ore întregi, nici nu știu cum a rezistat. A fost o perioadă și mai grea, când veneau întruna, ne torturau psihic și nu atât pe noi, cât pe mama. La Nițchidorf era la un neamț și nu putea să facă focul pentru că se vedeau două fumuri. Și nemții erau urmăriți. Țin minte că îl găseam într-o cameră, stătea cu duna pe el și în jur era gheață.

A fost o perioadă grea, dar noi i-am iertat. Dumnezeu ne-a ajutat pe alte căi să ne creăm familii și un mod de viață echilibrat și să ne aducem aportul în societatea în care trăim. 

- Spuneți-ne despre dragostea pe care mereu ați avut-o pentru folclor și despre parcursul profesional în acest domeniu

- Primele mele apariții ca artist cred că au avut loc pe la patru, cinci ani, când am fost îmbrăcat într-un costum național. Eram un mic străjer, că atunci era Organizația Străjerilor. Două lucruri deosebite mi-a inoculat biserica: dragostea de folclor și iubirea de țară și de neam. Acestea au fost cele trei preocupări principale ale vieții mele.

De mic copil am jucat în piese de teatru. De cum am venit la Timișoara m-am remarcat. Fiind singur în Timișoara, m-am înscris la formații artistice. Pe urmă m-am înscris la cursuri de coregrafie, la un fel de școală de coregrafie folclorică, predată la Opera Română de Ionel Marcu și Mara Cărăuș. Eram avid de a învăța. Eram aici copilul nimănui, trebuia să-mi creez un statut și prin muncă am învățat ce e meseria la drucbanc, ca apăsător de metale. O meserie grea dar cu care câștigam. Electrobanatul a fost a doua familie a mea. Acolo am fost angajat de la 14-15 ani. Am avut și norocul, Dumnezeu a aranjat așa, de a primi educație muncitorească, așa procedau comuniștii. În prima perioadă am stat la gazdă, dar apoi mi-au dat cămin și mi-au creat toate condițiile de a învăța. Eram patru cu bile negre. Țin minte că lunea trebuia să ne prezentăm cu carnetul la directorul fabricii. Era un oarecare Gaiza, care era un comunist convins, dar era corect. El nu a știut multe, atât a priceput. Era din prima generație de conducători din partea clasei muncitoare. Îi prezentam carnetul de note și ne punea la muncă în funcție de cum aveam școală. 

La secție am dat de femei bătrâne pe care le ajutam, pentru care eram ca și copilul lor. Pe urmă am fost promovat ca dispecer, apoi la biroul de planificare. Eram copilul fabricii pentru că eu nu aveam nimic, zi, noapte eram în fabrică. Dar, în același timp, timpul liber îl petreceam să mă pregătesc în domeniul coregrafiei, să realizez culegeri. Pe urmă am trecut în învățământ, prima dată ca instructor și mai apoi ca profesor la Palatul Copiilor, la coregrafie, la clasa de folclor. Și așa, încet, încet, prin cursuri de perfecționare, prin dragostea de a face muncă de teren și de a învăța, am ajuns iată la acești ani cu un bagaj de cunoștințe corespunzător, destul de mare în domeniul coregrafiei și nu numai, a datinilor și obiceiurilor. 

Am ajuns să realizez spectacole mari, inclusiv spectacole pe stadion, care se realizau ba la venirea șefilor, ba la marile sărbători. Am ajuns la Casa de Creație, era regiunea Banat, iar eu nefiind căsătorit, neavând familie atunci, raioanele Moldova Nouă, Orșova erau ale mele, că erau departe. 

În ’59 m-am căsătorit. Prima mea locuință a fost o baracă de lemn unde colegii cu care stăteam m-au lăsat cu soția, când venea la mine. După aceea am primit locuință într-o pivniță și abia apoi am primit un apartament pe strada Gheorghe Lazăr.

Norocul meu a fost, după cum am mai spus, cea de-a doua familie a mea. Mi-au dat bilete să merg în vacanțe, când făcea fabrica, de asemenea, ne luau… Am avut un ansamblu foarte bine pus la punct. Se dădeau spectacole, eram scoși din producție și mergeam cu ei. 

În domeniul coregrafiei am învățat să citesc singur alfabetul stenografic al coregrafiei, suntem puțini în țară care știm acest lucru. Sunt mari maeștri care nu știu să citească acest alfabet. Desigur, am pătruns în sistemul concentric al lui Laban din Franța. Am publicat multe titluri, am publicat mai multe DVD-uri, care cuprind o culegere de 150 de jocuri populare, mi s-au acordat multe premii, multe medalii, nici nu le mai știu pe toate. Am peste o sută de diplome. 

- Cum ați ajuns director al Ansamblului Folcloric „Banatul”?

- Am avut funcție de conducere timp de peste 40 de ani. Am fost promovat cu tot dosarul meu, dar am avut spatele asigurat. La Palatul Copiilor trebuia să fii membru de partid, că așa era. Bineînțeles că eu nu am fost. Am fost utecist, m-au făcut în fabrică pentru că îmi plăcea să muncesc. Și la mine în dosar scria „provine din muncitori”. Deci dosarul meu cu bilă neagră avea undeva un stop cadru, s-a pierdut bila. Am primit adeverință, recomandare, ceea ce a trebuit. Eu nu am făcut nici un dosar ca să trec la Palatul Copiilor, dar atunci așa te mutau. De acolo am continuat și am făcut facultatea. Din instructor am ajuns profesor. Pe urmă, în ’72, am fost promovat de Dimitrie Stan, care a venit de la Lugoj. Era director la Casa de Creație. S-a desființat „Lazăr Cernescu”, s-a desființat ansamblul sârbesc de aici, și s-a format Ansamblul „Banatul”.

În primele luni a fost Gelu Stan, pe urmă el a trecut dirijor. El nu era cu administrația, dar eu, având și Școala Medie Tehnică de Comerț, corespundeam în funcția de director. Făcusem și un curs de organizare a întreprinderilor. 

După o vreme nu mi-a mai plăcut funcția de director, am trecut pe post de maestru coregraf profesionist. Am dat atestat la București 1A, de maestru profesionist. Apoi a murit directorul de la Centrul de Conservare și Valorificare, a murit Dimitrie Stan, a murit Ioachim Penta, iar eu fiind la conservare, trecusem coregraf al regiunii, fiind tânăr și având origine sănătoasă, am ajuns director interimar și director al centrului, pe urmă. S-a pus problema desființării Școlii de Artă și a Ansamblului „Banatul”. A venit Revoluția, s-au desființat și, ca să le salvăm, din trei instituții am făcut o instituție. Am format, împreună cu Răzvan Hrenoschi, de la Consiliul Județean, Centrul de Cultură și Artă. Atunci a fost unic, după care s-a extins în toată țara. Am considerat că nu se poate cu trei instituții micuțe să rezolvi prea multe și așa ne-am gândit să formăm Centrul de Cultură și Artă, care să cuprindă toate activitățile de creație artistică, mai ales din mediul rural, să cuprindă pregătirea și perfecționarea tineretului în Școala de Artă, iar vârfurile profesionale să se poată desfășura prin Ansamblul „Banatul”. Și iată că și acum tot în Centrul de Cultură și Artă suntem, a rămas generația a doua, a rămas o conducere tânără, din folcloriști, care merge mai departe și susține centrul. În țară s-au văzut rezultatele.

- Care au fost cele mai importante proiecte implementate în perioada în care ați fost director al centrului?

- Am avut acea satisfacție profesională, mai ales după înființarea centrului, că am reușit câteva lucruri deosebite de care aveam nevoie: am revitalizat formațiile artistice coregrafice, fiind mai multe decât în perioada comunistă, dar de această dată înființate cu sufletul oamenilor locului, dăruindu-se folclorului local și cu oamenii potriviți; am revitalizat corurile prin festivaluri, prin dialoguri între localități și am inventat acel festival „Lada cu Zestre”. Prin acest festival s-a creat o competiție onestă, cinstită, între localități. A început mișcarea artistică, prin schimburi de experiență, schimburi de formații. Atunci când am plecat, în 2013 și am trecut în tagma pensionarilor, am ajuns la peste 3.500 de participanți, cu aproape 200 de formații de diferite genuri, grupuri vocale, grup coral, teatru, recitatori, muzică dialectală. 

Am readus gastronomia ca artă tradițională. Au apărut deja trei cărți. În domeniul publicisticii, prin agenda culturală a Consiliului Județean Timiș, care a fost un factor determinant în realizările noastre, în perioada celor peste zece ani, au apărut peste 150 de titluri de cărți. 

Am reușit să stimulăm întocmirea și aducerea la zi a monografiilor localităților.

Am readus și am echilibrat legătura cu Mitropolia Banatului, prin Înaltpreasfinția Sa Nicolae Corneanu și prin părintele Zaharia Pereș, consilier cultural. Am recreat legătura dintre mișcarea culturală și mișcarea spirituală.

Am înființat, unică în țară, clasa de cantori bisericești, unde s-au calificat peste 110, 120 de cantori. Era o criză de cantori. Tinerii nu aveau voie să se ducă, cei bătrâni erau bătrâni și atunci am găsit o soluție și din acest punct de vedere. 

Am organizat spectacole de cultură spirituală, expoziții, paradă de port popular. Am înființat anumite festivaluri, am realizat spectacole de mare anvergură pe plaiurile mioritice, am revitalizat Valea lui Liman.

Am cuprins toată sfera pe care Centrul de Cultură și Artă trebuie să o cuprindă. Și nu numai arte folclorice. Școala de Artă am lăsat-o cu 600-800 de elevi. Am reușit, de asemenea, să se finanțeze 100% salariile profesorilor de la Școala de Artă, prin numărul de elevi, dintr-o mișcare chibzuită.

Am creat un ansamblu de tineret, „Bujorul”, unde să se desfășoare și să se pregătească tinerii interpreți. Desigur, asta cu toți colegii de la Centrul de Cultură. Am avut toată perioada oameni de calitate. Nu am luat pe nimeni cu pile. Toată lumea întreabă cum am reușit. Am luat oameni capabili, mulți tineri și iată că ei conduc acum în continuare și am făcut un lucru bun. Am încercat să-i mențin și pe cei bătrâni, mai ales în anumite genuri artistice dificile, cum a fost sculptura. De exemplu, Aurel Ardeleanu, care a fost și la Casa de Creație, unul dintre cei mai mari sculptori de busturi. 

- Cum ați descrie munca depusă ca director al Centrului de Cultură și Artă? Cu siguranță ați întâmpinat și dificultăți…

- Dacă vii la Centrul de Cultură și Artă într-o funcție de conducere, și nu numai, ca să faci opt ore de muncă, mai bine nu încurca treburile, că nu vei reuși. Chiar îți neglijezi și familia uneori, care te așteaptă acasă când tu ești pe coclauri. Aici la centru nu poți să iei pixul și să scrii mare „manager” sau „director”. Oamenii, directorii și primarii trebuie să te vadă la ei în comună. Iar eu am reușit să-i fac să fie uniți. Nu am ținut cont de partidele politice. Arta este un mijloc de comunicare deosebit, de influențare pozitivă.

Am fost de multe ori criticat pentru că nu aveam o condică de prezență. Dar noi eram mai mereu plecați. 

Deci, aici nu ai program de lucru. Numai cu Ansamblul „Banatul” am avut timp de 17 ani contract cu litoralul. Să stai patru luni de zile la litoral în fiecare an, departe de familie, nu e ușor. Dacă nu ai o soție sau un soț pe măsură, care să te înțeleagă și să îndeplinească și atribuțiile tale, când tu nu ești, riști să-ți pierzi familia.

- Ați fost norocos din acest punct de vedere…

- Vai de mine… Eu nu prea îi spun, dar mi-am cerut scuze de multe ori pentru că nu puteam să fiu prezent. Au fost situații când am lipsit de la ziua ei de naștere, sau de la ziua copiilor. Avem doi copii, cu cinci ani diferență între ei. Du-i la școală, du-i la creșă… iar eu eram mult timp plecat pe teren. Nu aș putea să spun că ea a fost mereu pasivă. Au mai fost dialoguri, care de fapt erau mai mult monologuri.

- Ce ne puteți spune despre folclorul din Banat la ora actuală? Se mai mențin tradițiile sau putem vorbi despre o pierdere a acestora?

- Chiar dacă am ajuns la vârsta de 79 de ani, mă simt foarte tânăr și accept schimbările. Dacă la ora actuală nu reușești să te ancorezi la curentul și la necesitățile actuale...

Am distribuit nenumărate chestionare, în fiecare comună. Nu puteam să-mi ating principalele obiective dacă nu cunoșteam viața din teren. Am înființat puncte muzeale la multe primării, am încercat să stimulăm apropierea de folclor, am început să schimbăm denumirea căminelor culturale în case naționale. E o mare diferență pentru că la noi, în Transilvania și Banat, nu au fost cămine culturale, ci case naționale. Trebuie și să ai încredere în oamenii cu care lucrezi. 

Un alt lucru important pe care l-am realizat a fost faptul că am readus rugile odată cu hramul bisericii în majoritatea localităților. Toate erau pe 23 august, 1 mai, de ziua lui Ceaușescu sau a altora. 

Iar în câteva localități am regizat, inclusiv la primirea ierarhilor, caii călăreți, primirea la marginea satului, aducerea cu căruța, de asemenea la rugi. 

Cât timp este omul în viață, indiferent de locul în care se află, el trăiește unele tradiții, dar pe parcursul vieții lui se creează alte tradiții, pentru că lumea este într-o permanentă creație. Totul este ca acele tradiții să fie ale locului, să fie izvorâte din sufletul oamenilor locului, din mediul familial, din preocupările lor. Spre exemplu noi avem Sărbătoarea Blojilor, cum e Valentine’s la americani. Este foarte frumos, cu lumini, pe când Valentine’s a devenit o sărbătoare comercială. 

Dar pentru asta există acea specialitate a conservării tradițiilor și obiceiurilor. Prin ce am făcut noi, prin lucrările, DVD-urile și CD-urile apărute, tradițiile se conservă. La rugile noastre de la țară deja nu se mai cer manele, decât foarte rar. La noi nici nu prea vin maneliști, pentru că nu este public. Bineînțeles că mai este, dar nu unul educat. Iar ceea ce ei cântă nici nu se poate numi manea, ci muzică de influență orientală, creată de niște analfabeți. Tematica lor este banul, răzbunarea și sexul. Prima care a cântat manea a fost Maria Tănase. 

Tematica creației populare este în primul rând întărirea familiei, cântarea codrilor, rapsodiile vocale ale evenimentului, obiceiurile care sunt strict legate de sărbători, fie religioase, fie din ciclica vieții. 

Tradiția nu poate să dispară, dar ea se îmbogățește. Spre exemplu Nunta cucilor sau Cucii. A fost Antonie Iorgovan, care a făcut și Constituția după Revoluție, și le-a promis sătenilor care mai țin acest obicei că le face linie de cale ferată în localitatea lor. Nu le-a făcut nimic și l-au satirizat pe Iorgovan, cu roaba, și l-au băgat în obiceiul Nunta cucilor. Și există mai multe astfel de exemple. Unele sunt de tentă satirică, altele dau obiceiuri. Rochia miresei nu mai poate să fie costumul tradițional, dar s-au păstrat ceremonialele care se fac, nunta la biserică, și apar programele folclorice și bătrânele în costume. Multe lucruri se transformă, mai ales cele legate de ciclica vieții. Acum sunt ferme mari, nu mai sunt holdele cu sălașuri, nu mai este cazanul mic de răchie, acum se face în cantități mari, nu mai sunt combine. Erau unele sărbători, ca Sărbătoarea recoltei, dar apar altele extrase. De exemplu Sărbătoarea Papricașului este legată de gastronomia tradițională, sau Sărbătoarea Lubenițelor, Sărbătoarea Clătitelor. Apar alte tradiții, se transformă, primesc o conotație nouă, dar bazată pe ideatica veche. Ele o să devină ulterior spectacole pentru generațiile viitoare și o să apară altele. Nu se poate să prevezi, nu ai cum. V-aș da numai un exemplu: instrumentele tradiționale sunt drâmba, fluierul, vioara, dar a apărut țambalul ulterior, a apărut braciul la acompaniament, a apărut acordeonul la armonie. Au apărut instrumente noi care au penetrat pentru că aveau alte acorduri, erau o noutate, întregeau melodia mult mai bine. S-a creat o atmosferă sonoră mult mai frumoasă, mai plină, mai largă. 

Deci nu poți să excluzi apariția unor noi instrumente. Important este să le adaptezi la linia melodică. 

Dar una este transformarea folclorului, modernizarea, să zicem, și alta este poluarea folclorului. Și din păcate este prezentă în 80% din capurile de afiș. Kitsch-ul și poluarea. Întotdeauna am avut grijă și nu am promovat la niciun festival așa ceva. Am fost membru în juriile naționale și întotdeauna când am văzut că e poluare nici nu le-am dat atenție. 

De multe ori se iau fragmente dintr-o doină, apoi din alta și, să nu-i spunem chiar plagiat, dar e un ghiveci. La asta am fost foarte atent și chiar dur cu cei pe care îi prindeam. Au fost și situații când mă vedeau în juriu și spuneau: „Hai să schimbăm melodia, nu băgați asta că e dracul acela acolo”. Dar eu am luat-o ca o felicitare. 

- Știu că sunteți director al Asociației Culturale „Pro Amiciția”. Cum vă ocupați timpul după retragerea de la Centrul de Cultură și Artă?

- Sunt consultant artistic la Giroc și la Dudești, director la „Pro Amiciția”. În Banat dacă într-un sat nu ai fost corist sau membru al fanfarei erai de comedia lumii. Te însurai rău de tot. Erai om de vază în sat, tânăr, să cânți la trompetă sau să cânți în cor, te puneau în linia întâi, în costum frumos. Dar fanfarele, prin plecarea nemților, au dispărut. S-a desființat și fanfara militară și atunci, din pensionarii care au fost la fanfara militară când s-a desființat, am format această asociație, pe nume „Pro Amiciția”, pe lângă Centrul de Cultură și Artă. Și acum avem această fanfară, care e profesionistă, pentru că sunt toți cu pregătire. Avem instructor, ne menținem, dar nu luăm bani de la nimeni pentru prestările de servicii artistice pe care le facem la câteva comune. Avem echipamente foarte frumoase. Ne-am reprezentat în 2015 la cel mai mare festival de fanfare, unde au fost peste 100 de fanfare. Dirijorul nostru, Ștefan Căldăraru, a primit bagheta și ne-au mărit numărul de spectacole individuale datorită felului cum ne-am comportat. 

Dacă faci, faci din dragoste. În artă dacă nu e și iubire, e degeaba. Sunt soliști care cântă, se gândesc numai la bani și nu transmit nimic. 

- Ce vă propuneți pentru următoarea perioadă? 

- Nu-mi propun nimic decât să las instructori tineri în urma mea, să-i sprijin, să ajut prin consultanță, prin scriere de scenarii. Dar încet, încet trebuie să mă retrag din cauza stării de sănătate. Acum simt anii de „slugă a artei” pe care i-am avut toată viața.

A consemnat Ioana NICOLESCU