Oamenii cetății

Interviu cu poetul Șerban Foarță

Poetul ne povestește despre o perioadă tulbure din istoria recentă, în care interdicțiile, prezente la tot pasul, concurau cu o vie nevoie de libertate și exprimare. Despre nenumărate moduri, inventate și dezvoltate, de a ocoli restricțiile regimului comunist. Despre poezie, muzică și poezie în muzică.

Timpul trece pe nesimțite printre amintirile redate cu o fărâmă de nostalgie, vizibilă pe alocuri. Șerban Foarță relatează, cu o subtilă ironie și umor, păreri despre publicul din România, texte literare, lume în general și spune, mai în glumă, mai în serios, că „unele râsuri și surâsuri nu se vor auzi în interviu”.

 - Povestiți-ne puțin despre perioada copilăriei dumneavoastră. Cum era Șerban Foarță în copilărie?

- M-am născut în 8 iulie 1942, cam pe la ora cinci jumate, șase după-masa, lucru pe care îl știu de la mama. Tata nu era în România, era pe front, în Crimeea. M-a cunoscut de abia după vreo cinci luni. A avut permisie de Crăciun și am o fotografie cu noi trei la primul meu pom de Crăciun. Era Crăciun, dar era război. Un război sinistru de la care se trag încă grave urmări și răni total necicatrizate. 

Nu mai am niște amintiri foarte precise de atunci. Am totuși o amintire ușor confuză, vagă, dar există, de la bombardamentul din 4 aprilie 1944, făcut de englezi și americani în Turnu-Severin. Erau bombardamente pentru a forța România să iasă din război. Probabil a fost șocul foarte mare. Locuiam la etaj și îmi aduc aminte că am fugit… Cu toate că poate fi vorba și despre o falsă memorie. Nu știu dacă e memoria mea sau știu din povestirile ulterioare și mi-am asumat. Era o casă cu un gang vizavi și am fugit acolo. Două case au ars din cauza bombelor incendiare. Inclusiv la noi în pod a fost o bombă pe care a stins-o un unchi de-al meu cu o umbrelă. Ardea mocnit și a reușit să înăbușe focul. 

Au rămas multe ruine și în gară, și prin oraș. Foarte mulți din Turnu-Severin s-au refugiat la țară. Și noi am plecat la vreo 30 de kilometri, într-un sat foarte frumos, se cheamă Ilovăț. Îmi amintesc că mi se făcuse un fel de instructaj: ce faci când vin avioanele. Avioanele erau precedate de un sinistru sunet de sirenă și mă așezam imediat pe burtă. 

Când ne-am întors de la Ilovăț era septembrie. Noi stăteam pe colț. Strada principală, se chema Centru, era asfaltată, iar perpendicular era strada din care aveam intrare, care era pietruită cu piatră cubică. Prin interstiții puteau să crească buruieni. Când ne-am întors erau buruieni care mă depășeau ca înălțime. 

Severinul a ajuns un oraș pe de-o parte mort, pe de altă parte terorizat. După ce regele a dispărut din România, în decembrie ’47, anul care a urmat a început să fie tot mai sinistru. 

Acei ani îi țin minte bine. Țin minte așa-zisa stabilizare, pentru că banii se devalorizaseră foarte mult. Un ziar costa câte trei, patru milioane de lei. Te duceai la piață cu geamantanul cu bani. 

Apoi a fost problema cu Dunărea. Să stai pe malul unui asemenea fluviu, care scaldă atâtea capitale, devenise imposibil. În ’48 a avut loc conferința de la București a Internaționalei a 3-a, rușii cu tot lagărul păcii. Iugoslavia a fost exclusă din rândul țărilor satelit ale Moscovei și Dunărea a intrat într-un fel de interdicție. A fost pusă sub obroc. Era un gard de vreo doi metri jumătate înălțime, dat cu catran ca să reziste, după acest gard, înspre interior, urma o fâșie de vreo trei, patru metri arată cât mai des, ca să se vadă urmele și apoi era un al treilea gard, mai scund, ca în lagăre, din sârmă. Și asta a fost Dunărea noastră de care nu te puteai câteodată apropia nici la un kilometru, nici nu te puteai uita în zare, că cine știe ce i se năzărea grănicerului. Până atunci mergeam la ștrand, mă duceau și pe mine. 

A fost bătut de soartă Severinul. Și multe alte orașe, dar mai ales cele de pe graniță. A fost deportarea din Bărăgan în ’51, suspiciunea permanentă, ș.a.m.d. Îți trebuia ca să vii în Severin, ca și în alte orașe de frontieră, un fel de pașaport intern, care nu se obținea ușor. Trebuia să te declari în patru ore la miliție dacă veneai.

Pe buletinul nostru exista o ștampilă triunghiulară roșie, și pe fiecare latură era inscripția de cetățean al fâșiei de frontieră. 

În fine… Dar asta a dus la regresul acestor orașe. Nu mai venea nimeni, din contră, plecau. 

Și mai am o amintire frumoasă cu un lup de mare, un marinar bătrân care avea la el un fel de pungă impermeabilă în care ținea tutun, o lupă și foiță. Le ducea în larg, făcea pluta, era soare, iar cu lupa își aprindea țigara. Și asta pentru noi era un spectacol. Îl făcea și ostentativ pentru că știa că noi ne uităm la el. 

Nu sunt foarte nostalgic, dar când vă povestesc lucrurile astea mă năpădește totuși o nostalgie. Am trăit într-un fel niște ani anulați. Nu că i-am pierdut, că ei rămân, dar au rămas ca niște cicatrici. 

- Ați rămas la Turnu-Severin pe perioada studiilor gimnaziale și liceale?

- Da, din clasa întâi, până într-a 11-a. Am fost prima serie după reforma din ’48 cu 11 clase. Până la seria noastră se făceau 10 clase. La 16 ani puteai să fii student, iar pe la 18, 19 puteai să fii inginer, după model sovietic. Câțiva ani am avut note de la unu la cinci, tot după model sovietic. 

În clasa întâi am început cu tăbliță de ardezie, care avea, să zicem, dimensiunile unui caiet A4. Avea linii și pătrățele pentru matematică. Avea o ramă din lemn ca să nu se spargă și condei. Condeiul era tot dintr-un mineral, care scârțâia urât la scris, iar rama avea un orificiu de care era legată o sfoară cu un burete. Pe urmă am început încet, încet să ne emancipăm. De abia prin clasa a V-a, a VI-a am avut voie să scriem cu stilouri. A început un fel de întrecere, cine are stiloul mai nu știu cum. Erau stilourile Kaweco, care erau mare lucru pentru copii. 

- Când v-ați îndreptat prima dată înspre literatură și când ați observat că aveați această pasiune? 

- Nu foarte devreme, pe la 14, 15 ani. Eu am învățat la pian, de pe la șase ani jumătate, până în ultima clasă de liceu. Când m-am apucat de literatură am lăsat muzica pe planul doi pentru că aveam impresia că literatura e totul. Iar pianul cere exercițiu, cere timp, pentru că altfel se pierde ușor îndemânarea. 

Citisem și eu poezii, aveam memorie bună. Apoi am început să descopăr poezii pe cont propriu, nu prin școală. M-au interesat foarte mult Macedonski și Bacovia. Bacovia a fost primul șoc pe care l-am avut. Era chiar o zi bacoviană, o zi de ianuarie. Ploua pe zăpadă, zăpada era sticloasă, am ajuns acasă, am deschis cartea la întâmplare și am dat peste o poezie cu titlul „Glosă”. Nu știam atunci că a glosa înseamnă, printre altele, a scrie. Poezia începe: „Privește savant cu inima beată de iubire”. Mi s-a părut extraordinar că o glosă nu are rime, nu are nimic. Am fost la locul potrivit, la timpul potrivit, cu poetul potrivit. Bacovia, deoarece este atât de meteorologic, va dăinui cât timp va dăinui meteorologia. Pentru că va ninge, va ploua, va bate vântul multă vreme de acum încolo.

Pe urmă am citit alți și alți poeți, am început și eu să fac poezii, mai mult versific, ceea ce nu era chiar ușor. Prima poezie a fost un rondel, pentru că mă interesa Macedonski, pe pluvialitatea combinată cu pluioșenia lui Bacovia, ca să zic așa. Pe urmă am continuat, am început să fac și critică. Am debutat destul de târziu ca și critic. 

Am făcut litere, nu zic că a fost rău, dar nu a fost ceea ce mă așteptam. Eram copil de doctor și asta era deja un fel de notă proastă. Doctorii erau rău văzuți, ca mulți alții, cu multă invidie. Erau 90% care intrau cu origine sănătoasă, iar noi, 10% cu origine nesănătoasă. Aveam numai câteva locuri reținute, deci era mult mai greu să intri. 

Așa a zis tata și nici eu nu l-am contrazis. Pe de-o parte, dacă ar fi fost după mine, nu simțeam nevoia să fac nicio facultate. Literatura nu se învață la facultate, deși am avut multe de învățat. Nu erau atât de mulți autori, mulți erau interziși. Ion Barbu nu exista, Blaga nu exista. 

- Care a fost primul text pe care l-ați publicat?

- Am publicat destul de târziu, în anul III. Aici și din cauza exigențelor mele. Scriam o perioadă, ajungeam la ceva și pe urmă consideram că nu e bine, că nu-i mare lucru. Și începeam altceva și altceva. Pe la douăzeci și ceva de ani am publicat primul text, dar sub pseudonim. Am publicat o poezie pe care am semnat-o cu numele Dan Cornavin. Cornavin e un fel de suburbie a Genevei și aveam un ceas de mână care se chema Cornavin. Dar nu am semnat decât vreo două lucrări cu numele ăsta.  

Scriam de vreo doi ani recenzii la revista Orizont. Începusem să devin ceea ce se cheamă un critic temut. Nu-mi făcea nicio plăcere, de aia m-am și lăsat cu timpul. 

Scrisesem despre o carte execrabilă și am scris că e execrabilă. Se chema „Pasiuni”, de Constantin Chiriță, șef pe la uniu­ne. Avea și el epoleții lui. Acolo majoritatea erau epoletați, sub acoperire. Vorba lui Stănescu „A venit toamna, acoperă-mă cu ceva”. Fiind frig, de multe ori ne mai acoperim. Era un roman, avea și ceva dragoste, în fine, prost, sentimentaloid și am scris asta. După două săptămâni a apărut în Gazeta Literară și era și poza lui. Mi se părea un om cumsecade și atunci am avut un fel de remușcare „Ce-am eu, domnule, cu acesta să-i fac o recenzie urâtă? I-o citesc unii, se strâmbă la el, îl părăsește nevasta, iubita, nu-l mai ascultă copiii”, asta glumind. Dar realmente am avut o mustrare, milă.

Pe urmă am tot scris. Poezii nu am prea publicat, decât târziu, prin ’70, în momentul în care s-au mai relaxat lucrurile, dar nu am profitat cum ar fi trebuit de acest lucru. Mereu, nepublicându-le, mi se părea că nu mai sunt valabile. Și atunci prima carte propriu-zisă a fost „Texte pentru Phoenix”. Le-am publicat ca un fel de frondă la Editura Litera, care era singura întreprindere tipograficească capitalistă. Nu sunt 100% versurile pe care le cântă Phoenix. Unele sunt în plus, altele sunt altfel.

- Le-ați modificat ulterior?

- Atunci când am publicat-o, multe le-am modificat pentru că unele le-am simplificat pentru ei. Nu poți cânta orice cuvinte, e greu. Vorba lui Baniciu: „Șerbane, ne-ai băgat niște cuvinte…”, zoomania și pasărea Calandrinon, care de exemplu era o problemă. Eu am făcut ceea ce se cheamă un bestiarium. Deci nu are nicio legătură cu o anumită frivolitate, dar nu pot să nu le spun că bruma aia de glorie pe care o-i fi avut-o, mai ales atunci, a fost datorită acestora. Prima întrebare care mi se punea e „cum ați lucrat cu Phoenix?”

- Trebuie să mărturisesc că și eu aveam această întrebare pregătită. Cum a decurs colaborarea și cum au luat naștere textele?

- Primele texte au fost făcute prin terți. Terțul era Andrei Ujică, care era cu nouă ani mai tânăr decât mine, pe care îl cunoșteam în fond de la cenaclu. Era elev, avea vreo 15 ani, scria mai bine decât alții și ne-am împrietenit. Ujică era din eșalonul Beatles. Pe mine nu mă interesau în mod special, aveam alte idei despre muzică. De Phoenix auzisem, aveam și o placă mică cu „Hei, tramvai” și cu „Canarul”, dar mare lucru nu știam despre ei. Ujică a venit într-o zi și mi-a zis „Uite, băieții de la Phoenix au o melodie și nu au cuvinte”.  L-am întrebat cum e, dar nu știa să-mi spună melodia. Pe atunci nu aveam tot felul de gadgeturi. Și a scos o foiță din buzunar, pe care erau trecute silabele. Acolo era atât, o schemă metrică. Accentuat, neaccentuat, trei rânduri de câte cinci silabe și un fel de refren de câte trei silabe, toate cu accent. Eram la revista Orizont, se serba ceva, m-am așezat cu Ujică la masă și am început să încerc să potrivesc niște cuvinte pe acest ritm. Și primul mi-a venit „trec țigani pe drum”. Și a trebuit să o umplu mai departe ce fac țiganii ăia, cu fumul, cu drumul…

Trec țigani pe drum/ Drumu-i plin de fum/ Fumu-i plin de scrum/ Foc ardea. Foc ardea spus într-o răsuflare pare țigănesc. Era un fel de elogiu adus unei lumi mai mult sau mai puțin romanțioase, anarhice, care nu era subversivă dar mă gândeam mai mult la Miron Radu Paraschivescu, cântece țigănești, în orice caz o lume libertariană. 

Inspirația textelor este canonică. Bestiariile presupuneau aceste animale, mai mult sau mai puțin imaginare, himerice. Nu toate sunt himerice nici acolo, numai sensul e inițiatic, începând cu Phoenix. De aceea am vrut asta. Dacă v-ați pus numele Phoenix, asumați-vă sensurile inițiatice ale acestei păsări, în care cenușa devine resurecțională. 

Am făcut o primă parte și am crezut că ajunge. A doua zi Ujică vine că mai trebuie o parte, m-a cam scos din răbdări, dar ce era să fac, am făcut și partea a doua. Pe urmă a venit și mi-a spus că de fapt au nevoie de cinci cântece. Mai erau patru. Unu a fost așa, cam de umplutură -  Lasă, lasă, lasă, lasă/ Las-o dracului de casă. Dar trebuie să vă spun următorul lucru: publicul în genere e prost. O spun cu tot cinismul asumat. E manipulabil și poți să-i vâri în cap toate prostiile dacă nimerești lungimea lui de undă. Asta e. Așa se explică marele succes, de la dictatori până la știu eu ce artiști de mâna a doua.

Și am mai făcut vreo trei, una era „Anule Hanule”, care era frumoasă, și una era „Pasăre de galben”. Acolo era Domnule în negru/ Ca un car funebru și bineînțeles cu toții au înțeles că e referire la Ceaușescu. Se înșelau amarnic, eu nici măcar nu mă gândeam la asta. Nu mă gândeam, că nu mă gândeam. Nu oriunde era Ceaușescu. Și mai era o chestie la care ei nu se gândiseră. Niciodată Ceaușescu nu a umblat în haine negre, pentru că era superstițios.

Până la primul lor concert nu auzisem cântecele și nu-i văzusem. Concertul a fost cam peste o lună jumătate. Deci aveau nevoie urgentă pentru că aveau și o placă în lucru, dar nu aveau textele astea și nu puteau cânta. Concertul a fost la Clubul CFR. Era o acustică proastă, nu am înțeles decât patru cuvinte din textele mele, pe care le cam știam pe dinafară. Asta m-a cam iritat, cum m-a iritat și faptul că nu se face să nu spui înainte de toate, sau la un moment dat, textele de cutare și cutare. Șerban Foarță, Victor Cârcu etc. Pentru că nu le-au luat din aer și dacă nu le-ar avea ar trebui să fredoneze. Cuvintele în muzică au rolul unui fel de sprijin, de suport a muzicii. Nu mai spun că a apărut un disc după Revoluție cu numele Ștefan Foarță, în deprofesionalizarea accentuată care se întâmplă de câțiva ani.

Pe urmă am început să-i mai văd, nu foarte des. Ei duceau o viață de echipă, eu eram totuși individualist. Trăiau așa cum trăiesc sportivii în cantonament, mergeau prin turnee, nu era timp. Însă, la un moment dat i-am zis lui Covaci să facem o placă, dublu LP, și așa au apărut „Cantafabule”, care dacă ar mai fi avut puțin timp și nu să vâre atât de mult sintetizatorul acela, ar fi ieșit o mare placă. Pe urmă au plecat, au plecat aiurea. În genul câinelui surd la vânătoare. Nu au făcut nimic în sensul că sunt mulți pe acolo ca ei. Aici erau cineva. Ei susțin că erau  urmăriți… Nu erau urmăriți! Sigur, toți eram urmăriți…

- După aceea s-a spus că unele versuri conțineau anumite simboluri…

- Ei le interpretau. Cum era strofa cu domnul în negru. Nu se referea la asta. Nu trăiam toată ziua cu Ceaușescu în cap. Mai voiai să scapi și de Ceaușescu și-l uitai, că dacă-l țineai tot timpul în minte înnebuneai. 

Odată era o piesă de teatru care nu avea nicio legătură cu situația, dar era criză de brânză. Și unul pe scenă, în piesă, avea textul „dă-mi și mie o bucată de brânză”. Toată sala izbucnea în aplauze. S-a trăit din nimic și din puțin, dintr-o lipsă de exigență. Și asta se vede și acum, te mulțumești cu puțin. 

- Dar cum se resimțea cenzura în creațiile artistice?

- Era o modalitate a multor scriitori de a o evita, punând cuvinte care nu îi iritau pe cenzori. De exemplu erau interzise cuvintele sex, cruce, religie, Biblie etc.

Pe de altă parte erau unii care, pentru a rămâne în carte anumite pasaje, vârau vreo trei, patru pasaje de care erau siguri că nu trec de cenzură. Și atunci cenzura își făcea datoria, le scotea pe alea și se uita mai puțin la alea mai blânde. Era o stratagemă, la proză mai ales.

La versuri la un moment dat se ajunsese la un dezastru. Prin ultimii trei, patru ani apăruseră poeți mai tineri care debutau. Pe unii îi cunoșteam, dădeau câte o carte cu dedicație și se chinuiau să refacă cu creionul, cu stiloul, cuvintele pe care le scoseseră ăia. E trist, le am pe undeva. E trist pentru că arăta jalnic. Câteodată scoteau ce e mai bun. 

Odată am vrut să pun cruciform, că era o chestie cruciformă. Dar nu avea legătură decât cu forma, care nu e neapărat creștină, e geometrică. Au tăiat „cruciform” și atunci am pus pe grecește stavromorf. Nu știau că stavros înseamnă cruce și morf, formă. Aia a mers.

Iar redactorii de carte, temându-se de consecințe, începeau cenzura înainte de cenzura propriu-zisă. Și asta era una dintre cele mai proaste. Erau unii redactori de carte fricoși. Era unul, nu o să-l numesc, care strica versurile și frazele. Aveam o poezie franțuzească pe care o discutam într-o carte, „Afinități selective”. După afinitățile elective ale lui Goethe. Se chema de fapt „Un lanț al slăbiciunilor” dar s-a dus dracu’ titlul, mi l-a scos. Era la Cartea Românească. Acea poezie avea trei culori în ea, care se repetă, verde, roșu și violet. A fost o problemă referirea la tricolor. Ce legătură are cantilena tricoloră cu roșu, galben și albastru? E de dragoste și e de pe la 1860, nu avea nicio legătură. A trebuit să o fac tricromatică, să trec tot pe grecește.

Cam asta era… Era o relație încordată, o frică. Pentru că te chinuiai să găsești cuvântul, să faci o frază și venea și ți-o strica. 

- Ce vă inspiră în textele pe care le scrieți? 

- Important e să te pui în starea de a face un lucru. Asta e ceea ce spunea și Brâncuși. Greu nu e să faci, ci să te pui în starea de a face. Uneori inspirația poate fi calendaristică. Există o poezie ocazională, pe care o scrii cu un aer mai mult sau mai puțin particular și pe care o înțeleg destinatarii. Alteori poate fi vorba despre o frază, o experiență, depinde.

- Care a fost parcursul în exprimarea artistică? Ați observat o schimbare de-a lungul timpului? 

- Sunt unii care nu au nici un fel de devenire. Scriu de la început până la sfârșit aproximativ la fel. Îi recunoști imediat după asta. Deși, până și Bacovia, care pare cel mai monoton, are schimbări la tehnică, la punerea în pagină. A trecut de la un fel de vers incantatoriu, la un vers tot mai sec, mai sărac, mai prozaic, dar uneori cu mari efecte tocmai datorită acestei precarități. 

Există, în mare, două soiuri de poeți. Unii existențiali, pentru care importantă e viața și se inspiră mai ales din viață și există unii estetizanți, care se inspiră mai mult din literatura altora. Eu fac parte mai mult din categoria a doua. M-am schimbat de câteva ori, probabil, dar la un nivel mic. 

Mai am niște recolte prin dulap. Mi-e frică precum țăranului că mă prinde ploaia cu recolta pe câmp. Ploaia fiind aia unde plouă greu. Am ajuns totuși la o vârstă… Nu-ți dai seama și mereu ai impresia că mai e. 

Sunt nu numai poezii, ci și multe de altă factură. O serie de chestii ceva mai teoretice, eseuri critice etc. Unele le-am publicat, unele nu, dar nu le-am strâns.

Sunt din păcate foarte chichiricios, ăsta e cuvântul. E un soi de perfecționism care mă face de multe ori să întârzii și să pierd vremea cu te miri ce. Și mai am un nărav, printre altele, am tot mai mult un talent de a face să dispară foi. La pun atât de bine, încât nu le mai găsesc.

Sunt multe lucruri care țin de nimicul acesta al existenței. Vrei să scrii dar nu ai creion, vrei să notezi dar nu ai pix. 

Partea cea mai grea, care pare cea mai orgolioasă și n-aș vrea să pară așa, e că atunci când ne apropiem totuși de final, nemurind în tinerețe, când te-ar putea lua pe nepregătite, te uiți în urmă și ai impresia că existența ta nu se prea justifică. Nu existența ca atare, ci cea pe care ți-o alegi tu. Nu te obligă nimeni să scrii sau să cânți, dar dacă te apuci trebuie să le faci. Oarecum ani întregi, chiar dacă ai tras la rindea, n-a ieșit scaunul pe care ți l-ai fi dorit. Ai fi vrut să faci un tron regal și ți-a ieșit un scaun cu trei picioare. Chiar dacă e bun scaunul cu trei picioare, pentru că e cel mai stabil. 

- Cred că orice autor, oricâte ar fi realizat, are la un moment dat astfel de îndoieli…

- Sunt mari autori care au lăsat cu limbă de moarte să le fie arsă opera. Unul e Kafka și mai e „Eneida” lui Vergilius, care avea impresia că nu a făcut tot ceea ce trebuia să facă. Sunt atâția autori care nu au „trăit” decât după moarte. 

- Aveți un plan concret în ceea ce privește publicarea altor texte?

- Din păcate mai am texte făcute și texte care îmi vin în minte acum și ar trebui să le fac. Am făcut o așa-zisă antologie despre pisici, deși nu am nicio pisică. Se cheamă „Mic tratat de pisicologie”, a apărut în două ediții la Humanitas. Apoi am o antologie de poezii a întrebării ubi sunt anteannuae nives? Se cheamă „Clepsidra cu zăpadă”, a apărut la Polirom prin 2002. Aș mai avea una, despre acrobați. Cartea imperfectului acrobat sau funambul. Am strâns destule texte, dar ar trebui să le pun unele lângă altele. Și mai am multe… La multe ar trebui să revin asupra lor. 

Pe lângă multul care e prin dulapuri, am vreo 70, 80 de titluri. Cărți, traduceri… Am scris și două cărți în franceză. Se cheamă „Abécédaire” și „L’endroit est androit, l’envers est en vers”, unde am scris versuri în franțuzește la grafica lui Tudor Banuș, cu care apar din două în două săptămâni în Observator cultural.  E ultimul volum publicat, care a apărut la Editura Vinea, la București, împreună cu Tudor Banuș, care face grafica. 

Partea absolutei inutilități a scrisului este că aproape nimic nu mai ajunge în librării, din contemporani. Sunt câteva edituri mai mari, iar restul nu au nicio difuzare. Și degeaba le faci, că nu ajung la public. 

Acea carte trăiește numai o oră, două, trei, când se face așa-zisa lansare. Unde vorbesc de obicei niște hăbăuci, și se aud ei înșiși. Și lumea se gândește eventual „ne dau ăștia ceva după asta?”.

- Ce părere aveți despre publicul cititor de poezie din România?

- Eu circul din păcate puțin. Nu prea mai știu exact ce se întâmplă, însă am Facebook, care deși e în genere ceva destul de deplorabil, e un bun barometru. Cam știi care sunt tendințele, gusturile, nivelul. Pentru publicul obișnuit poezia e ceva ce au mai învățat și ei prin școală, și aia învățat aproximativ. Niciodată nu s-a prea topit lumea după poezie, ci mai mult după proză. Dar care e proza actuală? Știu câțiva prozatori buni, dar nu sunt citiți ăia de public, sunt citiți tot de noi. De fapt ne citim noi între noi. Există o generație care exagerează oarecum cu scrisul, fără un stil anume, fără idiolect, fără tenta personală a unui autor, care te face să-l recunoști. Nu mai recunoști pe nimeni aproape. Se scrie și foarte mult. Scriu 1.000 de oameni pentru 800 de oameni, care și aceia sunt dintre ei. Nu are ecou.

Ca în poezia lui Verlaine, un sonet care a făcut mare vâlvă, de unde a apărut așa-zisul curent decadent, poeții decadenți, „Eu sunt imperiu la finea decadenței”, e vorba de Imperiul Roman, „care vede văzând mari barbari albi” în sensul de blonzi, e vorba de triburile germanice care atacau Imperiul Roman „și-n timpul acesta scriu acrosticuri indolente”. Asta cu acrosticurile indolente cam seamănă cu ce facem noi, ca poeți. 

Ioana NICOLESCU 

Foto: Mihaela Târhuna, Costi Duma

P.S. Redacția „Timișoara” îi urează La mulți ani! maestrului Șerban Foarță, cu ocazia sărbătoririi zilei de naștere