De vorbă cu Petru Mirciov, preşedintele Asociaţiei Deportaţilor în Bărăgan – filiala Timiş

Astăzi, cei mai mulţi, dintre cei puţini care au mai rămas, dar au trecut pe acolo, îşi amintesc cu seninătate despre ce au îndurat şi au iertarea în ochi. Singura lor dorinţă pare a fi aceea că, aceste lucruri trebuie cunoscute de toţi, pentru ca ele să nu se mai repete niciodată

Cei patruzeci ori patruzeci şi patru de mii de „bărăgănişti”, nici măcar numărul nu li se mai ştie cu exactitate, au, pe lângă particularităţile inerente fiecăruia, şi multe lucruri comune, cum ar fi: dezrădăcinarea, greutăţile, suferinţa, mai pe scurt, cinci ani de coşmar, cinci ani furaţi din viaţă, dar mai ales gândul, blestematul de gând, că poţi fi oprimat şi urgisit în propria ta ţară, fără ca macar să ştii de ce, fără ca măcar să ţi se dea socoteală. Criteriile după care s-a făcut selecţia şi, mai ales, felul aleatoriu după care familii întregi au fost trecute pe liste şi bileţele n-au fost niciodată explicate. 

Şi mai au deportaţii în Bărăgan lucruri comune: ridicarea în noapte, soldatul de la poartă, încărcatul unei agoniseli de o viaţă într-o biată căruţă, apoi gările, bou-vagoanele şi miriştile cu ţăruşi unde trebuiau să-şi construiască alte case. Şi colibele, şi bordeiele, casele de pământ acoperite cu stuf ale căror pereţi au înverzit în iarnă, teama de necunoscutul zilei de mâine, opresiunea miliţenilor care-i inventariau zilnic, şi lipsa de apă, şi lipsa de locuri de muncă, toate au fost comune celor deportaţi în Bărăgan de Rusalii în anul de graţie 1951.

Pe lângă femei şi bărbaţi în floarea vârstrei, în Bărăgan au fost târâţi şi bătrâni şi bolnavi şi chiar copii, fără nici un discernământ, fără milă. Mulţi dintre ei şi-au găsit acolo sfârşitul şi nu şi-au mai văzut niciodată locurile scumpe în care s-au născut, au copilărit şi au trăit. Trauma deportării avea să fie ca un stigmat pus pe sufletele celor care timp de cinci ani au fost nevoiţi să trăiască departe de agoniseala de-o viaţă, departe de cei dragi.

Deportatul cu care am vorbit în aceste zile avea doar cinci ani când a fost dus împreună cu părinţii, bunicii şi fraţii în Bărăgan. Astăzi îşi mai aminteşte cu plăcerea dată de inocenţa copilăriei cum în mijlocul localităţii nou create în inima Bărăganului, acolo unde peste câtva timp aveau să fie construite școala primară, consiliul local, miliţia, magazinul şi dispensarul din Valea Viilor, era o baracă unde lor, copiilor, le dădeau, în fiecare dimineață, o felie de pâine neagră cu marmeladă. „Îmi aduc aminte cu multă bucurie de acele clipe, spune Petru Mirciov, deportat la doar cinci ani împreună cu familia în Bărăgan. Dar, prima amintire a rămas, ne mai spune omul, totuși, ziua în care ne-au deportat: M-am trezit dimineața în zori și era lumină, fiind în miezul lunii iunie. Am văzut că eram în patul gol, din scânduri, fără perini, fără cearceafuri fără plapumă... şi fără nimeni lângă mine. Am început să plâng. Nu mi se mai întâmplase niciodată aşa ceva şi prevesteam că nu mi se va întâmpla nimic bun. Şi aşa a fost. Odată cu deportarea familiei mele aveam să cresc mult mai repede, să mă maturizez înainte de vreme şi să mi se întâmple lucruri care aveau să-mi marcheze întreaga viaţă, aşa cum a fost eticheta de «se trage din familie de chiaburi». Care chiaburi? Părinţii şi bunicii mei erau oameni harnici şi gospodari, munceau pe rupte din zorii zilei şi până noaptea. Acesta era, în câteva cuvinte portretul alor mei, catalogaţi de comunişti, drept «chiaburi»”.

- Unde aţi văzut lumina zilei?

- M-am născut în Dudeștii Vechi, pe atunci Beșenova Veche, în data de 25 februarie 1946, în familia Ioan și Maria Mirciov. Am fost trei frați, eu fiind cel mai mic: Rafael, Ioan și Petru. Stăteam împreună cu bunicii din partea tatălui, Ioan și Ana, bunicul fiind capul familiei. De el asculta toată casa. Bunicii erau tot dudeșteni vechi, din tată-n fiu, etnici bulgari, și se ocupau cu agricultura.

- Ce vă mai amintiţi de familie?

- În 13 ianuarie 1951, bunicul a refuzat să predea statului român cotele și a fost declarat sabotor, fiind apoi foarte repede condamnat la închisoare. El a fost eliberat în 13 iunie 1951. După cinci luni de detenție, de Rusalii, a fost luat și deportat împreună cu întreaga familie: bunicul, bunica, tata, mama și cei trei copii. Ne-au deportat pe toți.

Ce mai îmi amintesc este soldatul de la poarta casei, care nu ne lăsa să ieșim din curte. Avem ca vecini doi băieți, doi prieteni ceva mai mari, Luca și Gheorghe Velciov. N-am putut să merg să vorbesc cu ei.

- Ce aţi reuşi să luaţi în deportare?

- De luat de acasă am luat tradiționala căruță, cu tot ce am putut pune în ea, inclusiv mâncare de tot felul. Am luat așadar căruța cu doi cai, am luat o vacă, un pat, masă, șase scaune, alte mobile, lenjerie... Aveam și o mașină de cusut, iar bunicul a spus: „Ia-o, că nu știi la ce e bună”. Iar apoi, mama a devenit croitoreasa deportaților bulgari din Valea Viilor, fostă Feteștii Noi.

Am mai luat haine, iar apoi ne-am dus la gara din Dudeștii Vechi, unde mai erau oameni din Beba Veche și Cherestur, pentru că în localităţile respective nu era gară, pe vremea aceea. Ne-au ținut acolo aproape o zi, după care ne-am îmbarcat în vagoane, cu animale cu tot.

- Câţi aţi plecat din comuna dumneavoastră?

- Din Dudeștii Vechi au fost deportate 86 de familii, aproape toate câte au ajuns în Valea Viilor. Opt sau zece familii au fost duse, cu o altă garnitură de tren, și s-au pierdut de noi, au ajuns la Frumușița, lângă Brateșu Nou.

În total, la deportare erau 422 de persoane care au plecat din Dudeștii Vechi. În perioada deportării, s-au născut 23 de copii și au murit 38 de persoane. Cert este că, după cinci ani, s-au întors acasă, la Dudeștii Vechi, 407 persoane.

- Ce vă mai amintiţi din acea perioadă?

- Când am ajuns în Bărăgan, ne-au debarcat în gara Fetești, iar apoi cu căruțele am ajuns pe un câmp parcelat, numerotat și cu plăcuțe cu numele fiecărei familii pe locul unde aveau să-și construiască locuințele. În această privință, erau destul de bine organizați.

În primele zile, părinții au făcut, din mobilier, un fel de corturi, iar după alte câteva zile s-au făcut colibe și bordeie. Am avut noroc că în apropiere era o pădurice de salcâmi, din care s-au tăiat crengi pentru a face acoperișuri pentru aceste colibe și bordeie. Câmpul pe care s-a ridicat satul Valea Viilor era cultivat cu bumbac și grâu. Deși localitatea s-a chemat Valea Viilor, nu știu de ce i-au spus așa, pentru că acolo nu era nici urmă de viță de vie. Am auzit că mai târziu, după plecarea noastră, s-a cultivat viță de vie acolo. Astăzi, însă, localitatea nu mai există. Pământul este cultivat și arat, exact așa cum era la sosirea noastră.

În fostul centru al comunei au făcut o fermă și a rămas școala de pe vremea noastră, pe care au făcut-o dormitor pentru lucrătorii de la fermă.

- De unde ştiţi toate acestea?

- La 50 de ani de la deportare, în anul 2001, m-am dus să văd ce a mai rămas din satul copilăriei mele. La vremea aceea, școala era acoperită cu stuf. Acum era acoperită cu țiglă. Am putut să văd ce sinistră e: un coridor întunecos și săli de clasă cu ferestre mici.

Din cele 18 comune înființate atunci, toate au fost demolate, arate, cu excepția a două dintre ele: Fundata și Dâlga.

Dar celelalte nu au fost dărâmate imediat. Mult timp acolo au mai fost duși deținuți politici și cei care se împotriveau regimului comunist. Și la Rubla au mai rămas vreo zece familii. Acum, la Rubla, mai locuiește un singur om.

Prin anii 1961-1962 s-a primit ordinul să dărâme aceste localități, să le desființeze, pentru a nu mai sta mărturie nedreptăților care ni s-au făcut, suferințelor și lacrimilor care s-au strâns în cei cinci ani de deportare.

Se spune că au fost deportați între 40 și 44 de mii de oameni, iar pentru deportarea lor au fost mobilizați peste 20.000 de soldați, milițieni și activiști de partid.

- Cum aţi supravieţuit acolo?

- Până în toamnă, octombrie-noiembrie, a fost ridicată și casa. Era din pământ bătut, iar lemnăria am primit-o de la ei. Acoperișul era din trestie și papură, tăiate de părinți și bunici din Balta Ialomiței. Mai multe case erau acoperite cu papură, probabil se tăia mai uşor.

Concomitent cu casele, s-au construit și instituțiile statului, pe bază de muncă voluntară. Au fost ridicate școala, primăria, sediul de miliție și dispensarul. Biserici nu ne-am putut ridica. Eram amestecați, ortodocși cu catolici. Pentru ortodocși era mai simplu: mergeau de Crăciun și de Paști la biserica din Fetești. Pentru noi era mai complicat. În ultimii ani a venit un preot care a fost la Dudeștii Vechi și apoi a avut domiciliu forțat.

Din câte știu, doar la Dâlga au ridicat o biserică. Dar nu știu dacă încă de atunci sau după ce s-au ridicat restricțiile.

- Cum se câştiga un ban în Bărăgan?

- Mama, cu croitoria, a stat cu noi acasă. Mai primeam una, alta. De unde să iei bani? Eram cu toţii săraci. Bunica și fratele mai mare au fost la o fermă în Balta Ialomiței. Era o grădină de legume. După cum am spus, noi, copiii, am stat acasă cu mama. Cred că acesta a fost principalul câştig de pe urma croitoriei. Tata și bunicul lucrau cu căruța, la Gostat, mai cărau la oameni, iar în ultimii ani au primit pământ în parte. Adică, lucrau acel pământ, iar o parte din produse o dădeau la stat, o parte şi-o păstrau.

- Cât aţi stat acolo, aţi devenit şcolar...

- Clasele I, a II-a și o jumătate din clasa a III-a le-am urmat la școala din Valea Viilor. Aveam un învățător tot dintre deportați. Țin minte că o aveam învățătoare pe Ana Pircea. Era o școală cu clasele I-VIII. Fratele mai mare a terminat clasa a VII-a și a început liceul la fără frevcență, la Fetești.

Îmi mai aduc aminte de profesorii Chiriac, Țigler, Tiberiu Balea, pe care, mai apoi, l-au luat în armată.

- Dacă nu era biserică, cum era viaţa religioasă?

- Copiii erau botezați de o femeie care ținea legătura cu preotul, iar morții erau duși la cimitirul de la Buliga. Era cimitirul localnicilor și, imediat lângă el, era cimitirul deportaților. Acum, dacă au mai răms câteva cruci. Cred că au dispărut și ele în timp.

Unii, după deportare, și-au adus morții înapoi în comună, dar cei mai mulți nu au făcut acest lucru. Au rămas acolo pentru totdeauna. Și bunicul meu a rămas acolo. În anul 1955, în 31 decembrie, a murit. Era tânăr, avea doar 54 de ani.

Deși decizia de întoarcere acasă era dată din decembrie 1954, ea ni s-a comunicat prin ianuarie 1955, după ce bunicul murise.

- Cum a fost întoarcerea la Dudeştii Vechi?

- Ne-am întors tot cu trenul. Eu, mama și frații am venit cu un tren personal, prin București, nu am mai venit cu bou-vagonul. Tata și bunica au venit cu vagonul de marfă, cu caii și cerealele pe care le-am avut din recolte.

Trebuie să mai spun că, atunci când am plecat, am lăsat două case. Dar nu ne-au lăsat să ne întoarcem în casele noastre. În casa mare era hambar pentru recoltele comunei, iar în casa mică era o brigadă de muncitori GAC.

Am stat într-o casă pe care a cumpărat-o bunicul cu câțiva ani înaintea deportării. Acolo nu am locuit niciodată înainte, ci doar după întoarcerea din deportare.

- Cum a fost „reintegrarea”?

- Destul de grea. Părinții au lucrat pe la ferma de la Gostat, apoi tata la baza de recepție. La CAP nu i-au mai primit, pentru că au spus că nu avem ce să le dăm.

Pe tata, președintele de la CAP nu a vrut să-l primească în colectiv: cai, căruță nu aveți, animale nu aveți, utilaje nu aveți, pământ nu aveți; de ce să vă iau în colectivă?

Mă mai întrebau la școală ce sunt părinții. Le spuneam: agricultori. Agricultori la CAP?, mă întrebau. Nu!, venea răspunsul. Atunci, nu sunt agricultori!, era verdictul. Aveam probleme la școală, din acest punct de vedere.

- Cum aţi continuat studiile?

- Atât eu, cât şi fraţii, ne-am continuat studiile. Eu am făcut liceul la Arad și Facultatea de Electrotehnică la Bucureşti. Cel mai mult am lucrat la AEM, de unde am și ieșit la pensie.

Armata am făcut-o la Botoșani, lângă Titu, la apărarea antiaeriană. Am fost la termen redus, după ce am terminat 

facultatea.

- Cum v-aţi întemeiat familia?

- M-am căsătorit în anul 1976 cu Corina-Beatrice, cu origini nemțești, din Timișoara. Avem un băiat, Ivan, și un nepot, Robert. Fiul meu este plecat în Germania cu întreaga familie.

Rafael a fost profesor de limba română, fiind acum pensionar, iar Ioan, inginer la Uzina de Vagoane Arad, s-a stins din viață la 54 de ani, la fel ca și bunicul.

La Dudeștii Vechi nu mai avem rude apropiate. Mama s-a stins în noiembrie 2014, la 90 de ani. Acolo mai sunt doar casele. Mai merg din când în când cu fratele meu Rafael, la Dudeştii Vechi. Ştiţi? Casa părintească nu se vinde... 

De câte ori mergem acolo ne aducem aminte de copilărie, de vecini, de neamurile noastre... În grădina casei mai avem câțiva pomi cu fructe și vie... deportarea a rămas undeva în urmă. Este ca o fereastră îndepărtată... O fereastră cât cinci ani din viaţa unui om... Dar înmulţiţi aceşti „cinci ani” cu 40-45 de mii...

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ