Povestea vieții lui Vasile Fantaziu, secretarul general al Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan
În această lună se împlinesc 65 de ani de la tragicele Rusalii ale anului 1951. Atunci, mii de familii din Banat, altele refugiate din Cadrilater și Basarabia, au fost deportate în pustiul Bărăganului.
Deportările au fost o acțiune de amploare de „dislocare” întreprinsă în anii 1950 de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forțat în Câmpia Bărăganului populația care locuia pe o rază de aproximativ 25 de kilometri de granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalin și liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito. Spațiul de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți). Au fost deportate, de asemenea, și persoane de pe insula Ada Kaleh.
În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. Un număr de 12.791 de familii, respectiv 40.320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni.
Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copiii mici, au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși în Câmpia Bărăganului. După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcați în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).
În contextul împlinirii a 65 de la una dintre cele mai negre perioade ale epocii comuniste, am stat de vorbă cu unul dintre zecile de mii de deportați, profesorul Vasile Fantaziu, secretarul general al Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan.
Refugiul
Profesorul Vasile Fantaziu s-a născut în 29 februarie 1932, în comuna Cuhureștii de Sus, plasa Florești din județul Soroca, în Basarabia, în familia Ioan și Alexandra Fantaziu. Au fost patru copii la părinți și au format o familie de oameni muncitori. Au avut gospodărie, pământ, iar acest spirit de muncă le-a fost insuflat și copiilor. „Părinții mei – începe povestea profesorul Vasile Fantaziu – au vrut ca noi să învățăm. Pe mine, mama a vrut să mă facă doctor, iar tata a vrut să devin preot”. Astfel, a început școala în satul natal în 1939, anul izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, moment ce avea să schimbe dramatic destinul familiei. Interesant este că a urmat clasa I de trei ori: a început-o în limba română, apoi, în 1940, după cedarea Basarabiei, în limba rusă, iar în 1941, când Basarabia a fost eliberată, a învățat din nou în limba maternă.
Familia a decis să nu părăsească Basarabia după Diktatul de la Viena și pe considerentul că regimul țarist și țariștii în general – care au mai deținut Basarabia – nu erau oameni răi. Au venit, însă, bolșevicii, iar lucrurile s-au schimbat radical: pentru că nu a vrut să se înscrie la Colhoz, Ioan Fantaziu a fost declarat „culac” (termenul rusesc pentru „chiabur”) și deportat în Siberia. În plin război, a reușit să evadeze în timp ce se afla în coloana deportaților. A trecut prin trei fronturi (rusesc, german și românesc), a mers mai mult pe jos, iar în luna iunie a anului 1941 a ajuns acasă. A fost momentul în care a decis să se refugieze în România împreună cu familia. În grupuri separate, familia Fantaziu a ajuns până la urmă la Târgu-Jiu, de unde a fost repartizată în plasa Novaci. Profesorul Vasile Fantaziu își aduce aminte că părinții săi s-au refugiat în munți, în zona Polovraci, pentru că erau urmăriți, iar spectrul unei noi deportări în Siberia încă plana asupra lor. Un spectru care, după alți câțiva ani, avea să-i bântuie din nou...
După un an de la sosirea în România, familia Fantaziu s-a mutat în Banat, la Jimbolia, unde au beneficiat, după război, și de beneficiile noii reforme agrare. S-au apucat din nou de muncă, au luat totul de la zero și și-au creat o nouă viață aici, în Banat.
Deportarea
Vasile Fantaziu era, în anul 1951, elev în anul II la Școala Pedagogică din Timișoara. În 17 iunie a venit acasă, în vacanță. Nu știa, în acel moment, că bucuria revederii ea să fie umbrită de ceea ce regimul comunist plănuise și organizase deja: deportarea persoanelor și familiilor incomode. Povestea, de acum, este aceeași cu a miilor de oameni care au luat, împotriva voinței lor, calea pribegiei. Urcați în trenuri de marfă, așa-numitele „bou vagoane”, bănățenii, basarabenii, aromânii au plecat spre necunoscut. Din familia Fantaziu, doi frați, Constantin (student la silvicultură) și Maria (învățătoare în Argeș), au reușit să scape de deportare. „Teama de Siberia persista încă. Ne-am gândit atunci, cum au făcut-o mulți dintre noi, că ne vor duce în Siberia, că ne vor deporta în Rusia. Am ajuns însă în Bărăgan. De la gară, localnicii ne-au luat cu căruțele și ne-au lăsat în mijlocul câmpului. Fiecare a găsit, în loc de cămin, un loc de casă și un țăruș cu un număr. Aveam 19 ani și am simțit atunci că se prăbușește cerul peste mine. Nu înțelegeam cu ce am greșit, de ce tocmai noi am fost aduși în aceste locuri. La început, până s-a ridicat satul cu tot ceea ce presupunea el – școală, post de poliție, dispensar, primărie – am locuit în bordeie. Casele le-am construit cu lemnele ce ne-au fost puse la dispoziție de autorități, iar pereții i-am ridicat din pământ bătut cu pleavă și paie. Și la noi în casă, primăvara următoare deportării, au înverzit pereții de la grâul care încolțise”, continuă povestea Vasile Fantaziu.
Pentru a-și asigura traiul, familia a trebuit să muncească. Așa a făcut și tânărul Vasile, care a fost angajat la IAS. A fost șef de echipă la cultura mare. „Bănățenii erau oameni harnici. Pentru că nu aveau altă posibilitate, fiindu-ne limitat chiar și dreptul de a ne deplasa pe o rază mai mare de 25 de kilometri de sat, oamenii au încercat să-și asigure traiul muncind la CAP, IAS sau Gostat. Pot spune că IAS-ul avea pământ mult, 20.000 de hectare, între brațul Borcea și Dunăre, iar datorită muncii bănățenilor și a celorlalți deportați a ajuns să fie declarat «Erou al Muncii Socialiste». Țin minte că director era Dumitru Dumitru, un băștinaș”, spune profesorul Vasile Fantaziu.
Ca orice tânăr, Vasile își dorea să mai și petreacă după atâta muncă. Ține minte că tinerii deportați aveau interdicția de a participa în satele vechi la balurile ce se organizau de obicei la final de săptămână. Însă, acest lucru nu i-a împiedicat să găsească portițe și să mai participe la petreceri. Erau prieteni buni cu tinerii din satele localnicilor, iar aceștia îi avertizau de fiecare dată când apăreau milițienii călare.
Povestind de momentele triste din anii deportării, profesorul Vasile Fantaziu își aduce aminte de moartea mamei sale. „A fost cea mai mare tragedie ce ni s-a întâmplat în anii cât am stat în Bărăgan. Restul le mai poți duce, dar moartea departe de casă a unei persoane dragi te afectează iremediabil”. De asemenea, spune că tot din pricina deportării s-a însurat târziu. Ca o coincidență fericită, doamna Fantaziu este tot basarabeancă, de profesie economistă, muncind timp de 22 de ani ca și contabilă șefă la Liceul Industrial nr. 7 din Timișoara. Au împreună doi copii, ambii ingineri. Mircea este inginer constructor, are două fete, gemene, una studentă la medicină, iar cealaltă la Politehnică, specializarea calculatoare. Alexandru, inginer în sudură, a câștigat „Loteria vizelor” și muncește și trăiește în Statele Unite ale Americii. Are, de asemenea, doi copii, un băiat de 15 ani și o fată de 18 ani. Profesorul Vasile Fantaziu a fost în vizită în America, țara l-a impresionat din toate punctele de vedere, spune despre ea că e o cu totul altă lume, însă nu s-a simțit niciodată tentat să rămână acolo...
Cariera
Întors în Banat după ce deportaților li s-a ridicat domiciliul forțat, primul gând al lui Vasile Fantaziu a fost să-și finalizeze studiile liceale. După o întrerupere de șase ani, s-a prezentat la secretariatul școlii. I-a povestit secretarei ce i s-a întâmplat, iar aceasta l-a îndrumat spre biroul directorului, profesorul Mihalache. Pus în fața unei situații mai delicate – era vorba, totuși, despre un fost deportat și, pe deasupra, unul care depășise de mult vârsta pentru a urma liceul – directorul l-a sfătuit să meargă la „regiune” și să ceară o dispensă de vârstă. Însă, n-a făcut așa, ci s-a dus din nou la secretariat, iar secretara, cu el de mână, s-a înființat în biroul directorului, căruia i-a cerut imperativ să-l înscrie la școală. Așa se face că a fost primit din nou la școală, unde a urmat ultimii doi ani de liceu. De aici s-a ales și cu o poreclă neaoșă bănățeană: „Ceacea”, așa cum își alintă bănățenii frații mai mari.
Iar „Ceacea” a încheiat cursurile liceale în anul 1958, sub directoratului profesorului Dijmărescu, cel care l-a oprit la Școala Pedagogică, numindu-l pedagog. Școala, însă, s-a mutat apoi la Arad, dar Vasile Fantaziu a rămas la Timișoara. A urmat cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport și a devenit profesor. A fost numit directorul claselor I-IV de la Școala Generală nr. 8 din cartierul Freidorf, unde a stat timp de șapte ani, îndeplinind și funcția de învățător. Apoi, pentru că avea studii superioare, s-a transferat ca profesor la Școala Generală nr. 4 din cartierul Plopi. După un periplu pe la Școala Generală nr. 18, a fost numit director adjunct la Școala Gimnazială nr. 24 din Circumvalațiunii. „Îmi aduc aminte că atunci se construia școala. Jumătate de clădire era școală funcțională, jumătate – șantier. Era o școală, cum se numea atunci, de protocol. Am avut în primul an 1.900 de elevi, 87 de profesori, 24 de săli de clasă, două laboratoare, două ateliere. Era o școală fruntașă în județ și în țară, iar toate delegațiile străine care veneau în Timișoara o vizitau. Îmi aduc aminte acum de perioada «decrețeilor». Într-un an am avut nu mai puțin de 14 clase I. În acea perioadă se construise și Școala Generală nr. 26, însă toată lumea voia la 24. Așa că, am mutat o clasă în clădirea de la generală 26, însă copiii erau încadrați tot la generală 24.
Revederea
După Revoluție, profesorul Vasile Fantaziu, alături de alți foști deportați, a contribuit la constituirea Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan. Este, după cum ne spune, cel mai vechi membru al asociației. Este, tot din 1990, secretarul asociației care atunci, la începuturi, avea 9.000 de membri. Acum, cu trecerea anilor și trecerea la cele veșnice a multor martori ai acelei perioade, AFDB mai numără 2.300 de membri.
Asociația a construit Monumentul din Parcul Justiției, iar la Muzeul Banatului poate fi vizitată o casă cu două camere similară cu cele pe care le-au construit deportații în Bărăgan.
Însă, unul dintre cele mai emoționante momente pentru Vasile Fantaziu s-a petrecut în timpul documentării pentru una dintre multele cărți apărute despre deportările din zilele de Rusalii ale anului 1951. S-a întors în Bărăgan, în Valea Gâldăului și în celelalte sate, alături de scriitorii Viorel Marineasa, Daniel Vighi și Valentin Sămânță. „Satele de atunci au fost practic șterse de pe fața pământului. Au vrut să șteargă urmele acelei fărădelegi, pentru ca nimeni să nu mai știe despre deportarea românilor în propria lor țară. Însă, iată, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a contribuit la păstrarea amănuntelor despre acei ani triști și a editat o serie de cărți pe această temă. Asta pentru că nu trebuie să uităm niciodată ce s-a întâmplat atunci. Iar pentru deportații basarabeni, această tragedie a fost mult amplificată: și-au părăsit căminele sub amenințarea războiului, iar apoi au fost deportați în Bărăgan. M-am întors în Bărăgan, însă, de la Revoluție încoace, nu m-am reîntors în Basarabia. Am mai fost acolo în vremea fostului URSS. Am spus-o de multe ori și o repet: nu vreau să mă duc în propria mea țară folosindu-mă de un pașaport! Am acolo casa părintească, în care a funcționat până nu demult o grădiniță, mai am rude, însă nu voi merge niciodată cu pașaportul în Basarabia”, conchide profesorul Vasile Fantaziu.
Comemorare
Așa cum aminteam în preambulul acestui material, în această lună se împlinesc 65 de ani de la „curățirea Banatului”, cum era numită deportarea în documentele comuniste. Cu acest prilej, ne spune profesorul Vasile Fantaziu, Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan a pregătit mai multe momente, care se vor derula pe parcursul a trei zile.
Astfel, joi, 16 iunie, începând cu ora 16, la Muzeul Satului Bănățean, va avea loc lansarea cărților „Desculți printre ciulini. Mărturii despre deportarea în Bărăgan”, autor Marcel Sămânță și „Sârbii în Golgota Bărăganului. Noi contribuții”, autori Miodrag Milin și Sfetcu Mihailov. Vor fi prezentate și două cărți reeditate, și anume „Deportarea în Bărăgan – Destine – Documente – Reportaje”, autori Viorel Marineasa, Daniel Vighi și Valentin Sămânță, și „Lagărul deportării. Pagini din lagărul Bărăganului, 1951-1956”, autor Rafael Mirciov.
Vineri, 17 iunie, cu începere de la ora 10, la Casa Adam Müller Guttenbrunn, va avea loc simpozionul „Deportarea în Bărăgan – sinteze și reevaluare”, moderator fiind prof. univ. Viorel Marineasa.
Sâmbătă dimineața, de la ora 10, în Parcul Justiției vor avea loc slujba de comemorare și parastasul pentru deportații în Bărăgan.
Anton BORBELY
