-  Și din nou în învățământ?

 

- La 1 octombrie 1965 am devenit prodecan. Am rămas prodecan 11 ani, cât a durat rectoratul academicianului Brînzeu. Aș face o paranteză și aș sublinia că academicianul Brînzeu a fost o mare personalitate a medicinei timișorene, a medicinei românești. Un om cu calități deosebite, a justificat întru totul faptul că își făcuse Facultatea de Medicină în Franța, la Strasbourg, că primise o educație aleasă în familie, că a fost un om deosebit. A avut în Franța niște perspective foarte bune, la care a renunțat și a venit în țară ca să facă medicină. Toate calitățile domniei sale le-am subliniat cu diferite ocazii, în diferite articole. Îi sunt profund recunoscător pentru foarte multe lucruri, inclusiv pentru aceea că datorită referatului dânsului am fost ales membru titular al Academiei de  Științe Medicale. 

În 1976, când s-a terminat rectoratul academicianului Brînzeu, a fost nimit rector colegul meu, Ștefan Gavrilescu, care era medicul personal al primului secretar. Eram colegi, eu eram deja profesor atunci. 

Funcționam la etajul șase al Spitalului Județean. A venit Gavrilescu și mi-a spus: „Din vechea conducere nu te acceptă decât pe tine să fii prorector”. Am considerat că nu se putea refuza o asemenea propunere, cu atât mai mult cu cât era un fel de „îndatorire”, așa că în ’76 am devenit prorector. 

În anul 1979, a decedat rectorul, profesorul Gavrilescu, și atunci am fost numit eu rector. În anul 1981 s-au făcut din nou alegeri și am fost numit în continuare rector. Aș nota aici faptul că atunci m-a chemat primul secretar, care era tovarășul Dănică și m-a întrebat cu cine vreau să lucrez. Am spus: prorector, profesorul Caloghera, decan, profesorul Dancău, la stomatologie profesoara Mihăilescu și profesorul Traian Crișan. Puteai să lucrezi bine când aveai în colectiv oameni care îți sunt apropiați, pe care îi cunoșteai, pe care te puteai baza și mai ales știai ce pot. A fost o perioadă bună, când am muncit cu mult succes și cu rezultete bune, pe măsură. Au trecut alți patru ani și în anul 1985 s-au făcut din nou alegeri. Pe atunci era prim secretar tovarășul Pacoste. Era cadru didactic, fost conferențiar, era secretar pe centrul universitar de la București. M-am dus și l-am rugat: „Nu doresc să mai fiu rector, fiți bun, lăsați-mă”. Zice: „Și la București a venit profesorul Burlui și soția lui acasă la mine, plângând că nu vrea să fie rector”.

 Dar în zilele premergătoare numirii mă cheamă la județul de partid cu tovarășul Cumpănaș, care era secretar pe centrul universitar, un om, de asemenea, deosebit de cumsecade și spune: „La medicină rămâne tovarășul Băcanu, dacă nu vrea, atunci e sarcină de partid, la revedere”. Și-mi numește în colectiv o serie de colegi cu care nu eram în cele mai bune relații, din păcate. 

 

- Ați fost mulțumit de activitatea de rector?

 

- Ca rector, zic că am contribuit și eu, după puterile mele și după cât m-a ajutat Dumnezeu, la bunul mers al învățământului medical, al cercetării medicale. Cât privește problema rectorilor aș nota că până în ’92, când am fost pensionat, cel mai bun rector din toți a fost totuși academicianul Brînzeu. A avut și calități organizatorice și competență, în calitate de cadru didactic, de medic, de om de știință. De altfel, în toată Timișoara nu sunt alte nume care să apară mai des decât numele lui. La medicină este amfiteatrul „Pius Brînzeu”, este, lângă medicină, chirurgia experimentală „Pius Brînzeu”, este Spitalul Județean, la care a avut o contribuție deosebită și care se numește „Pius Brînzeu”, este membru de onoare al organizației de șah și atâtea altele.

 

- Când au început problemele? 

 

- În ’88 am fost într-o excursie în Suedia și Norvegia, în Suedia aveam niște cunoștințe. Asta era în august. În septembrie ’88, fiica mea cea mică, împreună cu soțul ei, se duc într-o excursie în Apus și la întoarcere soțul ei rămâne în Germania. Eram atunci la București și m-am dus la directorul cu cadrele, i-am relatat și l-am rugat să mă schimbe. În perioada în care am fost rector au fost mai multe controale de la minister și toate au ieșit foarte bine. 

Totuși pentru mine era o situație inconfortabilă, iar cei care doreau să fie rectori, au mers la primul secretar, care m-a și chemat, chestionându-mă de ce ginerele meu nu a rămas în Germania și de ce s-a dus în Suedia, unde fusesem eu. S-a vehiculat că eu aș fi aranjat ca el să rămână în Suedia. De parcă puteam să aranjez o asemenea situație. Eu eram acolo un turist obișnuit. 

În martie 1989 a venit tovarășa ministru adjunct, am fost schimbat în condiții civilizate, fără nicio discuție și a fost o șansă pentru mine că nu m-a prins Revoluția ca rector.

Asta a fost cu sarcinile sociale. Mărturisesc că eu consider că am muncit foarte mult în viață, trebuind să fac față și pregătirii profesionale pentru posturile pe care le aveam. Am avansat încet, pentru că asistent am fost vreo 12 ani, șef de lucrări am fost nouă ani, conferențiar vreo șase ani și profesor 16 ani, așa că nu am avansat peste noapte. 

 

- Am vorbit despre activitatea politică și din studenție și de la maturitate... Care a fost cursul ei după ’89?

 

- Nu m-am numit niciodată dezident și nu m-am înscris în niciun partid. M-au chemat la liberali dar eram sătul de politică. Și pentru mine erau altfel liberalii de atunci, o altă lume. 

Aș mai sublinia un lucru, pentru că această problemă a fost interpretată în mod diferit. În 1987 primesc un telefon de la ministerul Sănătății, care era Victor Ciobanu, un profesor universitar deosebit, bine pregătit profesional, m-a invitat la București la un consult pentru tovarășul președinte. Ăsta era termenul care era folosit pentru Ceaușescu. M-am dus la București, era o comisie formată din opt medici, doi erau medicii personali, erau din București, profesorul Radu Păun, mare personalitate medicală, Profesorul Mincu, profesorul Proca, fusese ministrul sănătății, mare urolog, mare personalitate și coleg de liceu cu mine. Se punea problema că diabetul zaharat al tovarășului Ceaușescu se alterase și că ar fi nevoie de insulină. Și avea o poziție reținută față de acest tratament. După ce am terminat consultul m-am dus la hotel, pe la ora trei primesc un telefon că sunt invitat în Primăverii de tovarășul președinte. A venit o mașină, m-am dus acolo, la poartă era tovarășa: „Du-te că te așteaptă președintele”. A ieșit și s-a plimbat cu mine cam trei sferturi de oră în fața locuinței din Primăverii, încercând să vadă dacă eu nu aș fi de părere că nu e nevoie să facă insulină. Bineînțeles că eu mă gândeam că poate nu ar fi fost necesară insulina, dar nu puteam eu să exprim un alt punct de vedere după ce se hotărâse în comun că e necesar să facă insulină. I-am explicat, i-am spus problemele legate de diabetul zaharat, i-am dat o serie de sfaturi în ceea ce privește diabetul zaharat, l-am rugat să nu fie stresat. Urma să plece în Australia.

Când am terminat de vorbit a făcut semn să vină o mașină să mă ia. Erau acolo Emil Bobu, Constantin Dăscălescu, eu am vrut să mă duc la mașină, dar ei m-au chemat la ei și m-au întrebat ce am discutat. Le-am spus fără ocolișuri. Sigur că am fost chemat în consult la Nicolae Ceaușescu ca singurul medic din țară, nu pentru că eram fiu de preot și pentru că tata a fost chiabur, ci pentru că se considera că am pregătirea care justifică acest lucru. Nu aș vrea să fie aici nici lipsă de modestie, dar nici falsă modestie. 

Am mai fost o dată chemat la București, pentru un consult care urma să fie făcut la Neptun. Am ajuns la Neptun din București, cu avionul pus la dispoziție de conducere, dar acest consult nu a mai avut loc. Am ținut să subliniez și acest fapt, pentru că s-au dat interpretări diferite după ’89.

 

- Deci nu ați mai făcut politică după ’89. Aveți vreo urmă de regret că nu ați încercat să faceți ceva în acești 25 de ani?

 

- Nu, în niciun fel. Aveam o oarecare vârstă, mă simțeam obosit. Poate că aș fi ajuns senator, dar nu mă interesa acest lucru.

 

- Spuneați că în satul natal nu exista nici urmă de stres, de poluare, dar nu exista nici diabetul. Când v-ați întâlnit cu el? 

 

- În perioada în care am fost extern în clinica medicală condusă de prof. Ana Aslan am văzut bolnavi cu diabet zaharat care plecau de la spital fără niciun fel de indicații. Se internau cu tot felul de complicații. Am văzut acești bolnavi cu complicații. Cu comă diabetică. Îmi aduc aminte de o nemțoaică, avea vreo 30 de ani, cu comă uremică și care striga: „Copilul meu, copilașul meu”. De piatră să fi fost și nu puteai rămâne nepăsător... Apoi, fiind extern, la chirurgie, în clinica condusă de prof. Ion Mureșan, am văzut cu câtă ușurință se tăiau membrele inferioare. Și atunci m-am hotărât că ar trebui să ia ființă un centru antidiabetic care să se ocupe cu această problemă. Și acest centru a fost înființat în 1953, pe strada Văcărescu, acolo unde lucram. Șeful clinicii era profesorul Zosin și el a fost de acord.

 

- Deci totul a pornit destul de timpuriu?

 

- Da, aveam 27 de ani pe atunci. Acest centru era un loc unde bolnavii puteau găsi  un sfat, un consult de la specialiști. 

În 1957, am fost mutat șef de policlinică, la Policlinica 1, unde condițiile erau mult mai bune. Pacienții veneau dimineața, nemâncați, aduceau urina, se făceau analizele și la ora unu veneau după rezultat. Aveam ajutor o asistentă, pe Valentina Cârjilă, o doamnă foarte bună și pricepută. Numărul pacienților creștea. Bineînțeles că atunci nu mi-am pus problema cum o să fie în zilele de azi, când diabetul zaharat este considerat o epidemie. 

Eram singurul medic care lucram în acest domeniu. Pentru cazurile deosebite care erau internate la clinică, pentru come, eram chemat, la orice oră din zi și din noapte la spital. Îmi aduc aminte, de exemplu, că am fost chemat într-o zi de Paști pentru o comă diabetică. Era o fetiță de 18 ani în comă și pe biletul de trimitere de la medicul de circumscripție scria precomă diabetică. I s-au făcut, la circumscripția medicală din Bocșa, 250 de unități de insulină intravenos, 250 intramuscular, era atunci moda dozelor mari de insulină. Ori fata aceasta nu era în comă diabetică cu glicemie foarte mare, ci era în comă hipoglicemică, i-am făcut, intravenos, zece fiole cu glucoză 33% și a ieșit din comă, am vorbit cu ea. Părinții erau pe coridor. Au venit părinții, sigur, s-a spus „minune de Paști”. Iată un caz în care era foarte necesar un diagnostic corect, pentru că dacă i s-ar fi făcut insulină în continuare putea să moară. La un moment dat am fost chemat la un pacient după-amiza, care avea diabet zaharat, făcea insulină și care paralizase pe jumate din corp, hemipareză, accident vascular cerebral. L-am chemat pe șeful clinicii de neurologie, l-a consultat, a spus accident vascular pe silviana stângă, a făcut recomandările necesare. A doua zi, dimineața, m-am întâlnit cu bolnavul pe coridor, fără hemiplegie. Deci, hemiplegia pe care o făcuse era datorită hipoglicemiei. Nici eu nu cunoșteam toate problemele, nu le voi cunoaște niciodată pe toate. Atunci când scade glicemia, scade și proasta funcționare la nivelul creierului, unde există o relație foarte strânsă între oxigen și glicemie. Refacerea glicemiei se face mai repede și poți să ai glicemia de 250 mg% și pacientul să fie încă în stare de nereluare a cunoștinței, pentru că reversibilitatea la nivelul creierului se face mai încet decât creșterea glicemiei. 

Și nu se cunoștea diabetul aproape deloc. Îmi mai aduc aminte că a venit o bolnavă, tot în comă diabetică veritabilă, care îmi relatează după ce a fost scoasă din comă că a fost la medic și i-a spus că bea prea multă apă, urinează mult, iar medicul i-a zis: „Știi ce, te tai la mână și dacă te vindeci înseamnă că nu ai diabet”.  Ea s-a tăiat, s-a vindecat, dar a intrat în comă. 

Altă dată a venit o bolnavă care a fost la doctorul de circumscripție și i-a spus: „Domnule doctor, beau multă apă și urinez foarte, foarte mult”. La care doctorul i-a spus: „Eu am medicamente să-ți dau să urinezi, dar să-ți dau să nu urinezi, nu am”. Nu a pus diagnostic și a intrat în comă. Sigur că, dacă comele sunt bine tratate și dacă sunt tratate la timp, se poate salva viața pacientului și acesta să trăiască zeci de ani în continuare.

 

- Atunci ați încercat să faceți ceva?

 

- Mi-am dat seama la Centrul de Diabet că acești bolnavi ar avea nevoie de o supraveghere mai aprofundată, de investigații și m-am luptat să se înființeze o clinică pentru acești bolnavi de diabet. Am militat pentru o clinică. S-a discutat mult pe această temă. Dimineața se aproba clinica, seara nu se mai aproba. Și tot așa. Cu sprijinul colegului doctor Oteșteanu, inspector la Direcția Sanitară a Regiunii Banat, s-a aprobat o subsecție pentru diabet, care a fost desființată de șeful clinicii. Din nou cu sprijinul profesorului Brînzeu, s-a aprobat ca să funcționeze această clinică și pe atunci se numea Clinica de nutriție și dietetică. Era amenajată la etajul șase al Spitalului Județean. A fost prima clinică care s-a mutat în spital, în decembrie ’73, cu patru asistente, foarte tinere, două mai sunt și acum în funcție. Tot aici aș vrea să amintesc asistentele medicale Eva Hațegan, Lucia Breb, Livia Vârtosu, Mihaela Jurca, Lucreția Popovici și Mihaela Recheșan. 

Mai amintesc că la clinică am mai colaborat și cu Lucia Anghelescu, Valentina Țurcanu și Ioana Zosin, ulterior șefa clinicii de endocrinologie. Clinica s-a dezvoltat, a fost ambiția mea ca această înființare a clinicii să-și justifice existența. În clinică au venit ulterior Gabriela Negrișanu (promovată conferențiar), C. Tudor, R. Timar, M. Munteanu, Daniela Bătășoiu și Viorel Șerban. Aceștia făceau și activitate la Centrul antidiabetic. Mai târziu, prof. dr. Șerban a obținut în cadrul Spitalului Județean un spațiu mai corespunzător față de cel obținut de mine și, în plus, a obținut o schemă de personal, cu medici și asistente, în mod corespunzător. Și dacă a venit vorba de familia Șerban, nu se poate să nu amintesc de spitalul de la Buziaș pentru copii și adolescenți diabetici și cei cu hemofilie, unicat în sud-estul Europei și trebuie să mărturisesc că eu nu aș fi reușit să realizez așa ceva.

Am uitat să spun că în pregătirea mea profesională am beneficiat și de un curs postuniversitar la București, în 1954, la clinica academicianului Ion Pavel, care este ctitorul diabetologiei românești și care a înființat Centrul Antidiabetic la București în 1941 și Clinica de Nutriție în 1951. Am învățat foarte multe lucruri atunci, de la el.

 

- Când vi s-a părut mai greu acest drum?

 

- Greu a fost când a început clinica. A fost greu, pentru că trebuia să se justifice că există o asemenea clinică. Și erau cazuri deosebite care veneau. Și mai era ceva. Eu sunt considerat, pe bună dreptate exigent și am fost exigent. Am dorit ca această clinică să fie un exemplu pentru spitalizare, să se considere că noi suntem în slujba bolnavilor, că noi suntem în slujba studenților, ca medici și în calitate de cadre didactice. Chiar am emis o afirmație care îmi face plăcere când colaboratorii mei o repetă: „Măria Sa bolnavul, Măria Sa studentul”. Era necesar ca la internarea unui pacient în clinică să se ajungă la o relație de respect reciproc. De exemplu, niciunul din colaboratorii mei, medici, asistente, infirmiere, nu aveau voie să vorbească decât la persoana a II-a plural cu toți pacienții. Am discutat, nu cumva să aud pe cineva: „Dă-te jos din pat babo” sau „Moșule, mișcă-te!” Cu toată lumea trebuia să se vorbească, frumos, civilizat. 

În 1979, după pensionarea mea, clinica și centrul au fost conduse de profesorul Viorel Șerban, care și-a însușit punctul meu de vedere, al stilului de muncă. El a continuat și a lărgit activitatea. Mi-a permis acces în clinică, după ce am fost pensionat, nu a făcut cum au făcut alți urmași. Se poate întâmpla și așa ceva. Un colaborator, al altui șef de clinică, atunci când acesta a venit la clinică a găsit yala de la cabinet schimbată. Asta e situația. Cu profesorul Șerban am continuat să colaborez și eu consider că suntem prieteni cu adevărat. O prietenie bazată pe cunoștințe medicale și demnitate.

 

- Cum a evoluat clinica?

 

- Revenind la clinică, aș nota că ea și-a câștigat relativ repede, doar în câțiva ani, un prestigiu pe țară, pentru că, aici, la noi, s-au internat bolnavi veniți și de la București. De exemplu, marea artistă Marietta Sadova, a fost internată de mai multe ori în clinica noastră. Bolnavi de la Iași, bolnavi de la Bistrița, bolnavi de la Râmnicu Vâlcea, veneau la Timișoara pentru a fi tratați. 

Marea majoritate a pacienților erau mulțumiți. Desigur, niciodată nu poți să-i mulțumești pe toți. Cineva chiar a spus că dacă unul din noi își imaginează că toată lumea trebuie să aibă o părere bună, sau foarte bună despre el, atunci persoana respectivă ar necesita un consult psihiatric. 

Aș repeta că tot ceea eu consider că s-a realizat a fost posibil și datorită colaboratorilor mei, care și-au însușit stilul meu de muncă și care au înțeles că trebuie să fim în slujba pacientului.

 

- Cum priviți condiționarea actului medical?

 

- Condiționarea asistenței medicale eu consider că este o situație cât se poate de josnică, aproape de necomentat. De asemenea, primirea unor avantaje în timpul internării mi se pare că ești în situația că te arvunește să ai grijă de ei. Însă, din păcate, aceasta este o mentalitate a populației noastre. Le spuneam colaboratorilor mei că e un risc să primești ceva, pentru că nu știi ce se poate întâmpla. Este imprevizibilă evoluția și ai așa-zișilor oameni sănătoși. Cu atât mai mult a celor bolnavi. Iar când venea cineva la mine, să îmi ofere ceva, spuneam: „Lasă dragă, când pleci”. Când plecau eram însă ocolit și eram foarte fericit, din acest punct de vedere. Primeam însă dacă venea o femeie în vârstă de la țară care îmi dădea zece ouă. Consideram că dacă nu o să accept, se va simți jignită și o să se supere. În privința acestor relații cu foloasele necuvenite, problema este, repet, a mentalității. Ce ar fi dacă nimeni nu ar mai oferi? Sigur că e greu, pentru că nu suntem la nivelul altor țări. Am o fiică stabilită în Suedia și ea îmi spune că acolo bolnavii nu știu că ar putea oferi ceva medicului, iar medicii nu știu că ar putea primi ceva de la bolnavi, cu excepția, poate, a unui buchet de flori. Când veneau la examene grupa de studenți aduceau garoafe. 

Nu-mi aduc aminte că se punea problema ca, revenind puțin la acest aspect, în învățământ studenții să dea bani ca să ia examenul. Este ceva care depășește posibilitatea mea de înțelegere. În sfârșit, cei care o fac reprezintă o rușine pentu practica medicală și așa cum se spune, în orice pădure există și uscături. Dar acestea sunt cazuri izolate. Problema este cum se poate schimba și poate că se va schimba în ani și ani de zile această mentalitate, pentru ca să fie cât mai puține păreri nefavorabile față de această profesiune, cea de medic, care este o profesie deosebită. Imi place să spun profesia de „medic”, pentru că doctori avem în atâtea ramuri...

 

- Iubiți profesiunea de medic?

 

- Asta am făcut o viață întreagă. Pot spune că eu apreciez toate profesiunile, numai că fiecare să-și facă bine profesiunea lui, cu credință și cu dragoste. Medicina este o vocație, trebuie să fii clădit ca să fii un medic bun, trebuie să-ți iubești bolnavii, să-i tratezi pe toți așa cum ai vrea să fii tratat tu. Iar ca și cadru didactic trebuie să-ți iubești studenții. După ’89 mai ales, mass – media a avut un rol negativ uneori în ceea ce privește această profesiune, aducând la suprafață mai ales greșelile și nearătând câte eforturi se fac, câte nopți nedormite, cât sacrificiu. Îmi aduc aminte de miile de nopți de gardă care le-am făcut, la câte emoții aveam cu fiecare caz. Când eram foarte tânăr și eram de gardă a venit o femeie cu dureri abdominale. Nu știam ce este, am trimis-o la chirurgie la Spitalul Bega spunând că are abdomen acut. A doua zi m-am dus la Spitalul Bega să văd ce a avut, ce diagnostic i-au pus. Fusese o colică renală cu manifestări abdominale. Aceasta este profesiunea pe care nu regret că am făcut-o. Dacă ar fi să mai aleg o dată, m-aș face tot medic, tot internist, m-aș ocupa tot de diabetul zaharat și celelalte boli metabolice.

Mărturisesc că am avut niște situații favorabile pentru pregătirea profesională, în afară de studiul teoretic, în afară de experiența practică, pe care regret că nu pot să le las cu testament cuiva. Am beneficiat de faptul că am fost în clinica de diabet de la Paris, am fost într-o clinică de la Ulm, ca însoțitor al unui bolnav în aceste două clinici, câte 20 de zile.

 

- Ați fost și în Statele Unite.

 

- Am fost într-o documentare în Statele Unite, în zece centre. La Miami, la Los Angeles, la San Francisco, la Seattle, la Detroit, la Chicago, la Boston, la New York, la Philadelphia. Am fost la toate congresele unde am putut, la Istanbul, la Budapesta, la Viena, la Varșovia, la Salzburg, la San Antonio. Am văzut și lucruri bune, am văzut și cum nu trebuie făcut, dar toate acestea mi-au fost foarte, foarte utile. Și tot ce am învățat am împărtășit altora, nu am ținut nimic pentru mine. Din păcate, am scris relativ puțin, „Gangrena diabetică”, apărută în 1973 a fost bine apreciată. Având un rezumat în engleză și în franceză, am trimis-o și la o serie de personalități din Europa și din Statele Unite și s-a făcut o recenzie a cărții într-o revistă franceză, „Le diabete”, care apărea în vremea respectivă. Sigur că am scris multe articole, unele în colaborare, care au apărut și în țară și în străinătate. Am muncit și acum am satisfacția că am putut să fac o serie de lucruri bune. 

 

- Față de cine sunteți recunoscător?

 

- Este normal să-mi exprim întreaga mea recunoștință pentru părinții mei, pentru familia mea, pentru profesorii mei și îndeosebi pentru cei care mi-au dat o pâine (Iagnov, Mekler, Zosin, Brînzeu), pentru toți colaboratorii mei, pentru pacienții mei, care mi-au acordat încrederea să răspund de sănătatea lor.

Aș dori să menționez că toate funcțiile publice pe care le-am avut - director de policlinică (1957-1961), director de spital (1962-1965), prodecan (1965-1976), prorector (1976-1979) și rector (1979-15.03.1989) - nu le-am solicitat. Ele au fost hotărâte de alții, dar pe fiecare cred că le-am îndeplinit cu conștiinciozitate și responsabilitate, ceea ce a fost apreciat ca atare. Se spune că este bine ca după fiecare dintre noi să rămână ceva care se vede. Și, cu modestia necesară, afirm că după mine rămâne „Centrul antidiabetic” înființat în 1953 și Clinica pentru diabet, nutriție și boli metabolice, înființată în 1973. La Timișoara a luat ființă o școală de diabetologie recunoscută.

Voi menționa că având sprijinul profesorului Louis Țurcanu am înființat prima tabără din țară pentru copiii cu diabet zaharat, care inițial a funcționat la Bogda.

Când am ajuns în Timișoara, în 1945, nu am cunoscut pe nimeni. Tot ceea ce am făcut a fost urmarea unei munci permanente și aș sublinia încă o dată sprijinul familiei mele, colaboratorilor mei, al prietenilor mei.

 

- Dar recuonștință față de dumneavoastră?

 

- Nu am așteptat niciodată nici un fel de recunoștință. Dar pentru ceea ce am făcut pentru Timișoara, mi s-a acordat titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara, iar pentru ceea ce am realizat pe linie de cercetare medicală, în urma propunerii academicianului Pius Brînzeu, în 1994 am fost ales membru titular al Academiei de Științe Medicale.

 

- Nu mi-ați spus prea multe despre familie...

 

- Mi-a fost și îmi este foarte dragă... Amintisem la început că o șansă mare a vieții a fost căsătoria. Soția mea Lucia a fost o femeie deosebită, care pe lângă profesiunea ei de dascăl, și-a îngrijit cele două fete, pe Smaranda și Rodica, și-a îngrijit cei patru nepoți, Ioana, Mihai, Sebastian și Valentin, și a muncit până cu câteva zile înainte de a deceda. A lăsat în urma ei un mare gol și pentru mine o mare tristețe. Ce să facem, aceasta este viața?

 

- Ce v-a călăuzit în activitatea de medic?

 

- Am căutat să-l infirm pe Plinius cel Bătrân, care a afirmat că „medicii au fost făcuți zei, înainte de a fi oameni” și cred că l-am confirmat pe Beethowen, care a afirmat că „singura calitate pe care o recunosc oamenilor este bunătatea”. Consider că medicina este o profesiune care cere vocație și medicul trebuie să fie un om bun, să-și iubească și să-și respecte bolnavii și studenții, să fie în slujba lor: deci, Măria-Sa, bolnavul, Măria-Sa, studentul!

 

- Ce faceți acum?

 

- Ce fac acum? Citesc foarte mult, inclusiv literatură medicală, citesc și „Viața medicală”, la care sunt abonat din 1955, citesc presa, ascult știrile, ascult muzică (postul Mezzo), mă plimb atât cât pot.

Dar nu pot să nu menționez că, în plus, sunt foarte trist, inclusiv pentru faptul că mor oameni nevinovați, ca la Clubul Colectiv, că se folosesc sume imense de bani pentru armament, în timp ce aproximativ un miliard de oameni nu au apă potabilă și se culcă flămânzi. Și sunt foarte trist că, personal, nu pot face nimic.

 

- Care e secretul longevității, a unei cariere extraordinare și a unei memorii care mă uimește? 

 

- Gena, munca, activitatea fizică și alimentația corectă. Foarte importantă a fost și educația de acasă. Tata ne spunea: „Să munciți și să fiți cinstiți”. Și am spus că aceia care îmi apreciau activitatea au fost foarte exigenți și trebuia să fiu la nivelul lor. La examenele pe care le-am dat am obținut note foarte bune, chiar dacă și acestea au fost uneori ciuntite de „originea socială”. Spre exemplu, la examenul de stat.  Am avut nouă la medicina internă, zece la obstetrică, zece la igienă, zece la chirurgie și ultimul era marxismul, eram propagandist la Ambalajul Metalic, eram membru de partid. Seara m-a chemat un coleg, Kovaci Andrei, să-i spun câteva lucruri. M-am dus seara la el, am stat vreo două, trei ore. A doua zi am dat examenul amândoi, mie mi-a dat opt, lui i-a dat zece. Nu mai aveam diplomă de merit cu opt.  

La un alt examen de medic specialist la Cluj, am avut media generală 19,11. Pe atunci se dădeau note până la 20. În buletinul Ministerului Sănătății media era de 17,05. Se dădea notă socială și mi-au dat notă socială 15, la minim pentru a fi admis, pentru că la 14 te dădeau afară. Au fost și piedici, dar am trecut peste ele. Sigur că am fost amărât, amăreala asta am împărțit-o cu soția mea, dar am trecut peste toate acestea și în prezent cred că nu am adversități, nu am dușmani. A fost în mod excepțional câte unu care m-a umilit, atâta a putut, nimic mai mult.

Aș mai nota un lucru care mi-a adus satisfacție. Am fost conducător de doctoranzi și cea mai mare parte dintre ei au ajuns profesori universitari, au fost oameni și profesioniști de calitate. Unul dintre ei este profesorul Romulus Timar, care în prezent este șeful Clinicii de Diabet, care conduce ceea ce am făcut eu, ceea ce a făcut profesorul Viorel Șerban. Este un om cu temeinice cunoștințe medicale și merită acest post. Sunt și cu el în relații foarte bune. Mă ajută cu multă disponibilitate în problemele mele de sănătate, pentru care îi mulțumesc foarte mult. La congresul recent care a fost la Timișoara, al Federației Române de Diabet, ne-am întâlnit la un moment dat cu o profesoară de la Iași, profesoara Mariana Graur, care conduce Clinica de diabet de acolo. Eram cu profesorul Romulus Timar și zice: „Bravo! Trei generații de diabetologi”.  Adică eu, profesorul Gheorghe Băcanu, profesorul Viorel Șerban și profesorul Romulus Timar. Dintre doctoranzi voi aminti și pe Rodica Bușui, în prezent profesor în Ann Arbor, SUA. 

În ceea ce privește memoria, la Bacalaureat trebuia să știm o mie de versuri. Așa era atunci. Mai știu și acum multe, multe versuri. Un poem de Nichita Stănescu, care mi se pare formidabil: „Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,/de teamă să nu-mi strivești sărutul?”

Și domnul profesor Gheorghe Băcanu recită cu o ușurință care te uimește din Coșbuc: „Moartea lui Fulger”, „Rugămintea din urmă”, „Trei Doamne și toți trei” și din Alecsandri și din alți poeți, și îți povestește cu mult drag de mai toți marii domnitori ai României, cu date despre naștere și moarte, despre domnie și războaie, cu ușurința cu care nici un licean nu se poate mândri... De aceea și nu doar de aceea, domnul profesor Gheorghe Băcanu venit pe meleguri bănățene de 70 de ani, tocmai din Davideștii de Muscel și-a transformat numele în renume și acum în prag de 90 de ani privește cu multă seninătate și în urmă și înainte.

Petru Vasile TOMOIAGĂ