Prof. dr. Gheorghe Băcanu este un nume care a trecut cu mult succes atât hotarele Banatului, cât și granițele țării. La cei 90 de ani pe care îi va împlini peste câteva luni, nu pare nici pe departe copleșit de vârstă – timpul, de-a lungul vremii, fiindu-i aliat și prieten –, e mai degrabă copleșit de modestia caracteristică marilor valori ale omenirii. 

Pionier al cercetării în domeniul diabetului zaharat și alimentației sănătoase din țara noastră, prof. dr. Gheorghe Băcanu este unul dintre cei mai buni doctori pe care i-a dat acest colț de țară în perioada postbelică. A prevăzut marile probleme pe care avea să le pună în viitor diabetul zaharat și a realizat un act de pionierat, înființând, la doar 26 de ani, al doilea Centru de Diabet și Boli de Nutriție din țară, după cel de la București. În decursul anilor cât a profesat, a salvat mii de vieți și a cinstit întotdeauna culoarea albă, imaculată, a halatului de doctor. După cum a precizat domnia sa: „Am tratat întotdeauna pacientul ca pe tatăl meu, ca pe fiica mea”. 

 

- Suntem aproape la 90 de ani distanţă de începuturi...

 

-  M-am născut într-o primăvară, la 27 martie 1926, în  Davideştii de Argeş... Peste câteva luni, dacă Dumnezeu mă va ocroti ca până acum, voi împlini 90 de ani. Tata a fost preot, în comuna locală, am rădăcinile într-o familie de intelectuali. A fost 55 de ani preot în comuna noastră. Mama a fost casnică. Nici nu se putea altfel, pentru că eram patru băieţi şi a trebuit să se ocupe de educaţia noastră. Primii ani ai vieţii i-am trăit în mediul rural. Şcoala elementară, primară, am făcut-o în comuna noastră, patru clase cum era atunci, apoi a urmat concursul de admitere la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel. Am absolvit liceul în 1944. Sistemul de învăţământ de atunci era de patru clase elementare, opt clase la liceu, Bacalaureatul  şi apoi facultatea. 

 

- Ce vă mai amintiţi de locurile natale? 

 

- Comuna Davideşti este undeva între Piteşti şi Câmpulung, pe Valea Argeşelului. Această denumire nu trebuie confundată cu Argeşul. Argeşelul este un râu care izvorăşte din Vârful Păpuşa din Făgăraş şi care se varsă în Râul Târgului, Râul Târgului în Râul Doamnei şi acesta, la rândul lui, se varsă în Argeş. Această comună e aşezată între două dealuri împădurite, la o altitudine de 350 de metri, locuri frumoase, aer curat... În perioada aceea nici nu îmi aduc aminte că era termenul de poluare. Aşa că în acest râu, care nu era prea mare, vara făceam baie. Se putea bea şi apă din el. Era şi plin de peşte. Iarna ne dădeam cu sania pe dealuri, era o plăcere. Şi, pe atunci, iarna era iarnă, cu zăpadă până la genunchi, cu colinde. Cu o zi înainte de Crăciun, pe la 12 noaptea, mergeam cu toţi ceilalţi copii de vârsta mea la colindat.

Dintre patru fraţi, eu eram cel mai mare, şi tata, care era un om foarte muncitor şi foarte exigent cu noi, ne-a folosit din plin la muncile gospodăreşti care erau necesare. De exemplu, când eram elevi de liceu trebuia să ajutăm la strânsul fânului, la adunatul prunelor, la îngrijitul animalelor, erau vaci şi boi. Aşa că pentru mine începutul anului de liceu era o bucurie, scăpam de corvoada de acasă, pentru că la Davideşti se muncea serios.

Această comună, revenind puţin la ea, era o comună de moşneni. În vremea respectivă la noi în comună nu erau ţigani, dar erau într-o comună alăturată, pentru că acolo fusese o boiereasă, şi unde erau boieri veneau şi romi, care erau folosiți la muncă. Din alt punct de vedere, erau buni și pentru că, acolo, erau lăutarii. Se făcea horă în fiecare duminică, în centrul comunei, la sărbătorile mari. În sfârşit, era o viaţă plăcută şi, mai ales, foarte liniştită. De altfel, perioada aceasta a şcolii primare şi a liceului consider că a fost perioada cea mai liniştită din viaţa mea.

 

- Cum v-aţi gândit să ajungeţi medic?

 

- În clasa a şasea de liceu, când aveam vreo 16 ani, mi-am pus problema ce aş dori eu să ajung. L-am întrebat pe tata şi el mi-a spus: „Fiecare să ajungă ce doreşte şi ce poate”. Punctul lui de vedere era că dacă am face ce ar dori el, ne-am face ingineri silvici. Era pădurea aproape, inginerul silvic era considerat un domn, cu tot ce-i trebuie, cu trăsură, ce mai... De altfel, doi dintre fraţii mei au şi ajuns ingineri silvici. Eu aveam însă doi veri primari care erau la medicină. Când eram mai mic, înainte de a începe şcoala primară, îmi aduc aminte că am vizitat cu mama mea o mătuşă care era bolnavă. Şi i-am spus: „Lasă mătuşă, că o să fiu eu medic şi o să te fac bine”. Aveam gândul că această profesiune este deosebită, pentru că ea poate să ajute oamenii, poate să vindece oamenii, să aline durerile. Nu se punea problema şi nici eu nu mi-am pus problema că aceasta ar putea fi o profesiune în urma căreia ai putea să devii un om bogat. Medicii nu erau bogaţi pe vremea aceea, dar aveau un trai decent. Şi acest lucru s-a şi realizat de-a lungul vieţii mele, pentru că nu sunt bogat, şi nu regret că nu sunt bogat, dar nu sunt nici sărac şi am posibilitatea unui trai decent. 

 

- Deci v-aţi asumat condiţia de medic de-a lungul întregii vieţi, aşa cum a-ţi perceput-o?

 

- Da. În plus era şi această realitate a poziţiei sociale pe care o ocupa medicul. Medicul era totuşi o persoană stimată în mijlocul societăţii, în condiţiile de atunci. Îmi aduc aminte, era medic de plasă atunci, pe mai multe comune şi lunar venea în vizită la şcoală, se ocupa de igiena noastră. Activitatea aceasta a medicului în educaţie, cu rol preventiv în problemele de sănătate, s-a menţinut şi la liceu. Aveam medicul liceului, care era o personalitate. Îmi aduc aminte de doctorul Ionescu, care se ocupa de problemele de sănătate şi de educaţia noastră. Dacă ar fi să fac o paranteză, nu se făcea pe atunci educaţie sexuală, nu se discuta acest lucru, ceea ce consider că era o lipsă, gândindu-mă la aspectele esenţiale şi nu la exagerări. 

 

- Doreaţi să vă îndreptaţi spre medicină...

 

- Da. Şi, totuşi, am început Facultatea de Drept din Bucureşti, care avea o serie de aspecte interesante. Îmi aduc aminte de lecţiile făcute de Istrate Micescu, care era şi muscelan ca şi mine, susţinute în faţa unui amfiteatru arhiplin. Era perioada aceea tulbure, în ’44, după 23 august. Erau luptele între aşa-zişii reacţionari şi cei ai puterii instalate, se făceau arestări... 

În 24 februarie, 1945, de exemplu, eram la Bucureşti când a fost o mare adunare în faţa palatului regal şi când s-a tras în participanţi. Pe urmă s-a instalat Guvernul Petru Groza, la 6 martie 1945. 

Atunci, în februarie 1945, m-am întâlnit pe stradă cu un coleg de liceu care îmi spune că se deschide o facultate de medicină la Timişoara şi înscrierile se fac la Bucureşti. 

M-am dus, m-am înscris şi am aflat că a luat fiinţă la Bucureşti un grup care doreşte să devină studenţi la medicină în Timişoara şi care îşi intitulaseră organizaţia lor „Asociaţia Studenţilor de la Medicină din Timişoara” (ASMT). Din aceasta au făcut parte și colegii mei Barbu și Oteșteanu. ASMT era condusă de Mircea Leibovici și Dorel Breazu. Aceştia au defilat la 1 mai 1945 cu o pancartă pe care erau aceste iniţiale. Sunt sigur că germenul acestei facultăţi a fost Decretul 166, semnat de Majestatea Sa Regele Mihai I la 30 decembrie 1944, care prevedea înfiinţarea Universităţii de Vest şi care cuprindea mai multe facultăţi: stiinţe, drept, filologie, medicină veterinară, medicină umană, farmacie, teologie. Din toate aceste facultăţi, preocupările s-au concretizat îndeosebi în înfiinţatea acestei facultăţi de medicină umană. Existau şi în plan local o serie de personalităţi, cum era Pius Brânzeu, care milita pentru deschiderea facultății.

Nu pot să nu amintesc activitatea pe care a desfășurat-o la Timişoara Sever Bocu, care era preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc din zonă şi care afirma: „Cine va aduce Mitropolia și Universitatea de Vest aici va binemerita mulțumiri de la patrie, pentru că Mitropolia este farul spiritual, iar Universitatea, farul intelectual menit să străbată peste granițe, în toate sufletele românești”. 

Concomitent, la Bucureşti erau o serie de personalităţi care militau pentru această facultate şi era îndeosebi doctorul Şerban Brătianu, nu avea legătură cu familia brătienilor, care era secretar general în Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale. Dar s-au emis pe parcurs nişte decrete care se refereau la înfiinţarea Facultăţii de Medicină din Timişoara. Unul dintre acestea a fost semnat de  ministrul sănătăţii de atunci, Dimitrie Bagdasar, cel care este ctitorul neoruchirurgiei româneşti. El făcuse specializare cu un mare neurochirurg, Cushing, în Statele Unite, dar, în România de atunci, nu i s-a oferit post în altă parte decât la Jimbolia. Şi a stat trei ani la Jimbolia, unde a făcut primele intervenţii.

Să revenim însă la organizaţia noastră studenţească. Îşi desfăşura activitatea într-o curte, într-o şcoală elementară de lângă Piaţa Unirii din Bucureşti. Am fost cooptat şi eu în comitetul ei şi s-a hotărât să vin la Timişoara în mai 1945, ca să văd care este situaţia cazării şi alimentaţiei studenţilor la medicină. 

Aici l-am întâlnit pe viitorul coleg, Adrian Creţu, care era preşedintele asociaţiei din Timişoara şi care organizase deja locul de căminizare. Acesta era într-o fostă şcoală elementară, eliberată de armata sovietică, pe strada Corbului numărul 7, unde funcţionează în prezent Clinica de neuropsihiatrie infantilă. Sigur, condiţiile erau precare. Săli cu zece paturi, cu condiţii de igienă, şi acestea relative, dar era ceva, oricum, mai mult decât nimic. Iar pentru alimentaţie s-a primit aprobarea şefului de atunci al Cercului Militar şi la un preţ foarte convenabil, de a lua masa la cantina acestui Cerc Militar de lângă Clinica de Oftalmologie. 

Deci erau aceste condiţii şi aceste preocupări... În acelaşi timp, trona şi incertitudinea: se deschide?, nu se deschide? De notat că Petru Groza, care era un susţinător al Banatului, a avut o contribuţie la acest lucru şi în sfârşit, la 15 iulie 1945, a avut loc deschiderea oficială a Facultăţii de Medicină din Timişoara, festivitate care s-a ţinut în amfiteatrul Liceului „Notre Dame” şi care a fost dat Facultăţii de Medicină. Acolo au început şi primele cursuri, amfiteatrul devenind neîncăpător. Notez că în anul întâi erau înscrişi 570 de studenţi, predominant băieţi, şi care, mulţi dintre ei, fuseseră pe front. O parte din ei erau din cei care din cauza legilor care existau pentru originea etnică, este vorba de evrei, nu aveau voie să facă învăţământ superior.

Am început facultatea concomitent cu anul II, 93 de studenți, cei care făcuseră primul an în alte centre universitare.

 

- Dumneavoastră aţi făcut un an la Bucureşti, la drept?

 

- Nu îl terminasem, pentru că am renunţat şi am venit aici. În decretul de înfiinţare a Universităţii de Vest era prevăzută şi înfiinţarea Eforiei Universităţii de Vest, a cărui preşedinte era de asemenea Sever Bocu, alături de alte personalităţi din Timişoara, care aveau ca sarcină găsirea posibilităţilor materiale ca această facultate să poată funcţiona. Pentru că ea era iniţial o dorinţă, era un vis, care nu avea niciun fel de bază materială. Lucrările practice, de exemplu, la medicină, anatomia începe întotdeauna cu studiul oaselor, care au fost aduse de la Bucureşti în nişte lăzi, datorită aceluia care îmi fusese mie profesor de anatomie, Zalman Iagnov. Şi atunci s-au numit şi alţi profesori, de o comisie formată din decanii celorlalte facultăţi de medicină din Iași, București și Cluj Napoca. Erau, printre alţii, Şerban Brătianu la histologie, Iagnov la anatomie, Ilie Georgescu la fiziologie, Mesrobeanu la bacteriologie, Badenschi la patologie medicală, Benedict Menkeș la anatomie patologică, Ion Mureşan, acesta era marele chirurg timişorean care conducea serviciul de chirurgie de la Spitalul Bega. În afară de profesori au fost numiți doi conferenţiari, Pius Brânzeu şi Constanţa Râmnicea. Nu ştiu dacă nu am uitat-o pe Ana Aslan. Printre aceştia primii a fost şi Ana Aslan. 

Deci se făceau lucrările practice la „Notre Dame”, iar spaţiul era insuficient. Dar au existat şi multe preocupări pentru găsirea unui spaţiu adecvat. 

 

- Încet, încet s-au închegat lucrurile. Era firesc, greutăţile inerente începutului.

 

- Bineînţeles. Apoi s-a reuşit să fie atribuită Facultăţii de Medicină clădirea „Banatia”, care fusese liceu german confesional şi care, de asemenea, fusese ocupată de armata 

sovietică, care avea un spital în clădire. Însă şi această locaţie era într-o stare materială greu de imaginat, ferestre sparte, mizerie. Prin eforturile studenţilor de atunci s-a reuşit ca această clădire să devină funcţională. În octombrie 1945, aici s-au instalat disciplinele aşa-zise preclinice, anatomia, fiziologia, biochimia, histologia, parazitologia, la parter și etajul întâi şi la etajul doi. La etajul trei s-a instalat cămin pentru fete, la etajul patru şi la mansardă, cămin de băieţi, iar la subsol, cantină.

În sfârşit, la facultate, în anul II, decanul a hotărât să fiu preşedintele asociaţiei studenţilor. Iar fiind în anul III, era încă Tătărescu în Guvern, am fost numit preşedintele organizaţiei studenţeşti pe Timişoara, care se numea Frontul Democrat Universitar, care mai apoi a devenit UNSR-ul, Uniunea Naţională a Studenţilor din România. 

În perioada aceasta se organizaseră şantierele naţionale ale tineretului şi am considerat, în mod cinstit, să merg şi eu pe aceste şantiere. Şi am mers la Bumbeşti-Livezeni, trimis acolo ca să fac parte din conducere. Pe când eram pe şantier intervenise ruptura Tito, iar cei care fuseseră pe şantierele din Iugoslavia, pentru că în ’47 fuseseră şantiere în Iugoslavia, nu mai aveau voie să facă parte din conducerea de la Bumbeşti-Livezeni. Se punea problema să fiu trimis înapoi acasă, că originea socială nu merge, e şubredă. Cum să am această cinste de brigadier? Dar totuşi au hotărât să rămân şi m-au pus şeful unei brigăzi de copii între 14 şi 18 ani, care erau adunaţi de prin ţară. Am primit salopetă și opinci (pe acestea ni le-au furat copiii după câteva zile). Se lucra în două schimburi, dimineaţa şi după-amiaza. Era o normă de cărat 20 de roabe cu dărâmături din stânci. „Hei-rup, hei-rup, spargem munte după munte, cu partidul nostru-n frunte”, era un adevăr, trebuie să spunem lucrurile aşa cum au fost. De exemplu, era o brigadă de studenţi de la Cluj, care lucra noaptea într-un tunel. Schimbul era de la 10 la 6 şi la 6 nu doreau să iasă pentru că nu terminaseră norma, aşa stăteau lucrurile. 

După trei săptămâni am făcut o viroză, m-am îmbolnăvit şi am fost internat câteva zile în staţionarul de la Mănăstirea Lainici, că acesta a fost sectorul la care am fost repartizat. Acest şantier era împărţit în sectoare: Bumbeşti, Lainici şi sus era Livezeni. După ce am ieşit din spital, m-au trimis la Livezeni. Fiecare aveam o insignă de brigadier. Pentru cei merituoşi se mai dădea o insignă specială, de brigadier al muncii voluntare. Şi am fost propus şi eu, dar au respins propunerea şi nu am mai primit-o. 

Plecarea pe şantier a fost în 9 iulie 1948 şi în 9 august 1948 s-a primit dispoziţie că studenţii pot să plece de pe şantier. Eu eram la Livezeni, iar şeful sectorului, un muncitor foarte cumsecade, m-a rugat să rămân până pe 23 august şi am rămas. M-a propus din nou să primesc insigna respectivă, dar iar nu mi-au dat-o, pentru origine socială nesănătoasă. 

 

- Deci nu conta activitatea, conta ce aveau ei pe hârtie?

 

- Da, dar amintirea acestui şantier e pentru mine o bucurie. Sunt bucuros că am fost. Pe Valea Jiului nu exista atunci cale ferată şi, datorită acestui şantier, s-a făcut această cale ferată, de-a lungul căreia sunt 30-40 de tuneluri.

 

- Să ne reîntoarcem la facultate.

 

- Exista deja un spaţiu în care aceasta îşi putea desfăşura activitatea şi se învăţa. Studenţii învăţau, cadrele didactice se ocupau de studenţi. Erau profesori, erau conferenţiari, dar marea problemă erau cadrele didactice tinere. Aşa că, începând cu 1947, au fost numiţi preparatori din rândul studenţilor mai buni. 

În ceea ce mă priveşte, în anul III, profesorul Dagna m-a numit preparator la disciplina de anatomie. Era un mare lucru acest fapt, să devii cadru didactic aşa de tânăr, să te ocupi de studenţi care erau de vârstă apropiată şi care învăţau. Şi trebuia să înveţi şi tu pentru că ei învăţau aşa de mult că îţi puneau uneori întrebări dificile să vadă dacă te descurci, dacă tu le ştii. În perioada respectivă, exista în paralel, pe linia de asistenţă medicală, aşa-zisa activitate de extern clinic, adică lucrai ca un funcţionar în clinică. Am devenit şi eu extern clinic, la medicină internă, în clinica pe care o conducea Ana Aslan, care funcţiona în strada Mărăşeşti numărul 5, pe atunci fiind spital de stat. În primele şase luni am făcut stagiul de medicină internă şi după primele şase luni, stagiul de chirurgie, la clinica profesorului Mureşan. Lucram foarte mult, dimineaţa mă duceam la spital, iar după-amiaza mergeam la anatomie.

În 1949, fiind student în anul V, am fost numit asistent la Anatomie. Era mare lucru să fii student şi să fii asistent universitar. Aşa erau regulile atunci.  

 

- Au cooptat din studenţii foarte bine pregătiţi... 

 

- Trebuia să-ţi dovedeşti numirea. Respectiv, prin ceea ce făceai, să arăţi că a fost justificată, să nu fii în situaţia să te dea afară că nu corespunzi. 

Notez că după ce am fost numit asistent, având o bază materială acceptabilă, m-am şi căsătorit atunci, cu o fată care era absolventă de geografie la Cluj. Această căsătorie, timp de 63 de ani a fost pentru mine una din marile şanse ale vieţii.  Decesul soției mele, în urmă cu trei ani, a lăsat în jurul meu un mare gol și o mare tristețe.

Era încă o perioadă de linişte. Din punct de vedere politic, tata era membru al Partidului Liberal, gruparea Tătărăscu, şi era preşedintele organizaţiei din comună. Fiind la Bucureşti la Drept, m-am înscris şi eu în Partidul Liberal, iar venind la Timişoara am continuat să fiu membru al Partidului Liberal şi am fost preşedintele tineretului universitar liberal, gruparea Tătărăscu, în care erau aproximativ 50-60 de studenţi. În noiembrie 1947, Tătărăscu a fost scos din Guvern şi atunci s-a pus problema ce fac. M-am consultat cu Adrian Creţu, care mi-a fost un bun prieten. El mi-a spus: „Înscrie-te la social democraţi”. M-am înscris la social democraţi, nu se mai puteau face atunci înscrieri în partidul comunist pentru că în februarie ’48 a luat naştere Partidul Muncitoresc Român. Toate bune şi frumoase, dar acum începea să se pună problema originii sociale. Şi această origine socială a fost pentru mine, de-a lungul anilor, ceva care îmi punea întotdeauna câte o piedică. Tata era un om care trăia, în general, din  preoţie, familia noastră nu era bogată, avea o condiţie socială medie. Iar la noi, în Davideşti, era o zonă de pruni şi în comună erau vreo 15-20 de cazane de ţuică. Şi tata avea cazan de ţuică. Dar, datorită luptei de clasă, trebuia să găsească şi un chiabur în comună şi l-au „găsit” pe tata. Aşa că ajunsesem fost liberal, fiu de preot chiabur şi cu cazan de ţuică.  

 

- De aici au început necazurile?

 

- În ’48 a fost o mare verificare în partidul comunist. Îmi aduc aminte că în camera unde era servicul de cadre la facultate, pe pereţi era o lozincă: „Exclusul din partid = 

cadavru politic” – Lenin. Pe celălalt perete era: „Cadrele hotărăsc totul!” – Stalin. De altfel, Stalin nu se gândise la serviciul de cadre, ci această afirmaţie se zice că a făcut-o atunci când s-a suit prima dată în avion. De această verificare am trecut, dar ulterior tot s-a pus problema să fiu exclus din partid. M-au chemat la Comitetul Regional de pe atunci, mi-au luat carnetul, trebuia să-l porţi la tine şi Doamne-fereşte să-l fi pierdut, pe urmă m-au sunat peste câteva luni şi mi l-au dat înapoi.  

Dar nu s-a terminat totul aici. Din cauza insistenţelor unor „tovarăşi” ca să fiu exclus, au făcut mai multe şedinţe de partid ca să mă excludă. Au făcut mai multe şedinţe în organizaţia de bază de la spital. Aici, în afară de medici, în afară de surori, aşa se numeau, nu se numeau asistente, existau şi tâmplarul, şi fierarul şi au spus de ce să-l excludem, este bine pregătit profesional, aşa că au votat împotrivă. Au fost vreo cinci şedinţe de acest gen. Este şi o parte hazlie în toată treaba aceasta. La una din şedinţe, profesorul Anghelescu, care era profesorul clinicii de dermatologie şi de venerologie şi care îi mai trata pe „tovarăşii” respectivi, a luat cuvântul şi a spus: „Dacă îl excludeţi pe el din partid, trebuie să mă excludeţi şi pe mine. Pentru că tata a fost cârciumar şi a vândut ţuica pe care a făcut-o tatăl său”. Asta era o mare îndrăzneală. Până la urmă, în sfârşit a venit o tovarăşă de la Comitetul Municipal şi a hotărât să mă excludă. M-au chemat la Comitetul Municipal, unde era secretar tovarăşul Kiss şi formal a zis că el aprobă hotărârea organizaţiei de bază. Am zis „mulţumesc, bună ziua”, nu am făcut nici un fel de contestaţie, însă a făcut contestaţie pentru mine primarul de atunci al Timişoarei, Radu Donosie, şi medicul şef Ciucă. Comitetul Regional PCR a infirmat excluderea din partid.

 

- Aveaţi şi prieteni adevăraţi...

 

- Aveam şi prieteni. Se mergea aşa de tare cu lupta asta de clasă că atunci când se spunea că sunt bine pregătit profesional, era deja prin ’52, eram medic, iar unul din ei a spus că a fost o greşeală că am fost lăsat să mă pregătesc profesional. 

Revin la facultate. Am terminat facultatea în 1950. Am terminat în ’50 pentru că s-a hotărât în conducerea facultăţii să se recupereze un an, aşa că anul întâi a început în 15 iulie ’45, până în februarie ’46, iar din februarie ’46, până în octombrie ’46 a fost anul II. Aşa că în 1 octombrie 1946 a început anul III, deci s-a recuperat anul respectiv. După terminarea facultăţii se făcea o repartiţie şi am fost repartizat în învăţământ, la anatomie. Însă eu nu-mi doream să rămân la anatomie. La anatomie erau îndeosebi cei care doreau să devină chirurgi. Eu am considerat că nu pot să fiu un bun chirurg pentru că nu am manualitatea necesară. Doream să fiu internist, aşa că după-amiaza mă duceam la anatomie, unde eram asistent, iar dimineaţa mă duceam voluntar la medicină internă. În ianuarie ’51, la clinica medicală de pe strada Mărăşeşti, după ce plecase doamna Aslan la Bucureşti şi era profesor Desideriu Merkel, s-a ivit posibilitatea să fiu numit asistent acolo. Erau două posturi şi am fost transferat de la anatomie la medicină internă împreună cu colegul meu, Nicolae Barbu. Acest transfer a fost pentru mine, trebuie să mărturisesc, o mare şansă. Am ajuns la medicină internă ca asistent şi pe urmă s-a făcut o reformă şi din cauza originii sociale am fost scos din postul de asistent şi numit medic consultant. Am rămas medic consultat în clinică, iar pe urmă a fost înlocuit profesorul Merkel cu profesorul Zosin şi clinica a funcţionat în continuare pe strada Văcărescu numărul 21, unde fusese înainte o şcoală agricolă, într-un loc nu chiar corespunzător, dar mai bun decât cel de pe strada Mărăşeşti. Am avut şansa că am avut întotdeauna de la cine învăţa. Am învăţat de la şeful de lucrări, Alfred Metz. Era, de asemenea, un medic excepţional, cu studii la Viena. Şi bineînţeles am învăţat de la profesori.

În perioada ’55-’57 am revenit în învăţământ, iar în ’57 s-au făcut din nou nişte reforme şi am fost numit directorul Policlinicii 1, locul unde astăzi este Facultatea de Medicină Dentară. Era o Policlinică, făcută între cele două războaie mondiale, care avea toate calităţile pentru o policlinică, pentru asistenţă ambulatorie. 

Deja se mai muiase puţin problema cu originea socială. Am fost numit directorul Policlinicii până în ’61, iar în 1962 m-au numit director de spital. Deci în ’62 am devenit directorul Spitalului numărul 1, care avea în subordine clinicile universitare, medicina internă, oftalmologie, neurologie, psihiatrie, ORL, dermato-venero şi chirurgie. Clinicile erau conduse de profesori, mari personalităţi, şi mi-a fost foarte greu, în aceste condiţii, tânăr fiind, să conduc spitalul. În pofida acestor greutăţi am reuşit să desfăşor o activitate care a fost apreciată, fiind şi premiat, uneori. În 1965, toamna, m-a chemat la Facultatea de Medicină profesorul Brînzeu, care era rector şi mi-a spus: „Nu vrei să fii prodecan la medicină?”. I-am spus că vreau, pentru că scăpam de povara care era la spital, inclusiv de aspectele financiare. Aş face o paranteză şi aş spune că în toate posturile de răspundere pe care le-am avut, una din şanse a fost că am avut contabil-şefi cinstiţi.

Petru Vasile TOMOIAGĂ