Om de știință, dedicat profesiei de cadru didactic, implicat profund în rolul de manager al instituțiilor pe care le reprezintă, prof. univ. dr. Marilen Pirtea a dat dovadă de o energie debordantă în ascensiunea sa educațională și profesională. La 29 de ani a devenit Prodecan al Facultății de Economie și de Administrare a Afacerilor din cadrul Universității de Vest din Timișoara, cel mai tânăr din țară, la acea vreme. La scurt timp, avea să conducă Facultatea, cu o comunitate de 9.000 de studenți și 160 cadre didactice, bucurându-se, la fel, de statutul de cel mai tânăr decan din țară. La o distanță de patru ani, a câștigat prin vot (81% în primul tur) încrederea întregii Universități de Vest din Timișoara, devenind rector al celei mai mari instituții de învățământ superior din vestul țării, cu 16.000 de studenți și 1.400 angajați.

Ascensiunea fulminantă se datorează principiilor care l-au motivat în munca sa și pe care le-a instituționalizat în cadrul Universității de Vest din Timișoara: libertate academică, solidaritate academică și respect reciproc, diversitate, personalizare, transparență, onestitate, profesionalism și excelență, cunoaștere avansată și transdisciplinaritate, recunoașterea meritului, responsabilitatea individuală și publică.

 

- Pentru început, vă rugăm să rememorați pentru cititorii ziarului nostru câteva repere ale copilăriei dumneavoastră.

 

- Copilăria mi-au marcat-o bunicii din partea mamei, unde mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei, comuna Rieni, județul Bihor.

Nu am fost un copil răsfățat, am luptat, am muncit permanent pentru a obține ceva, în spiritul acesta am fost crescut de către bunici. Participam la toate muncile câmpului, la cosit, strâns fân, săpat porumb, tăiat lemne în pădure, indiferent că era iarnă sau vară, am mers la arat, cules porumb, grâu, nu era nicio diferență între mine și prietenii mei de generație de la țară. Când începea școala reveneam acasă la părinți și trebuia să fac față rigorilor școlare. Ce m-a măcinat mult în anii de școală primară era o replică a mamei, când venea vacanța: „În vacanța asta ai de recuperat la școală!”. În mintea mea de copil care terminase pe primul loc în fiecare an școala în copilărie, nu înțelegeam ce trebuie să recupereze un premiant, ce și de ce? Ulterior, mi-am găsit singur răspunsul, acela că toți suntem perfectibili și în fiecare zi putem să fim mai buni în ceea ce facem și zilnic avem ceva nou de învățat. Știți cum se spune: un deștept și de la un prost are ceva de învățat, invers niciodată!

Poveștile, cărțile citite în copilărie încercam să le transpunem în realitate, trăindu-le în acel sat al bunicilor înconjurat de dealuri, păduri, Crișul Negru, de natură, un adevărat Paradis. „Cartea junglei” prindea viață prin intermediul nostru. De exemplu, eu eram numit de prieteni Bagheera. Așa am rămas pentru cunoscuți până în facultate.

Nu există „nu se poate”, „ci cât de mult îți dorești un lucru”. Pentru a progresa, nu e suficient să muncești când toți muncesc, ci să o faci și când ceilalți dorm! Diferența dintre succes și eșec este o secundă, acea secundă când simți că nu mai poți și vrei să renunți, iar ceva intern îți spune că trebuie să mergi mai departe, că de cele mai multe ori diferența dintre învins și învingător e o problemă de atitudine, nu neapărat de aptitudine… Sunt câteva dintre convingerile care mi-au marcat încă din copilărie evoluția.

Am făcut sport toată viața, de mic, și cred că acest lucru și-a pus amprenta asupra evoluției mele ulterioare. Sportul nu-ți modelează doar corpul, ci îți formează caracterul, îți întărește psihicul, te învață să lucrezi în echipă. Să vă dau un exemplu. În liceu eram unul dintre cei mai buni sportivi din clasă, dar când majoritatea colegilor au dat la Bacalaureat o probă din sport, eu am decis să dau din Economie, doar pentru a nu se spune că aș putea fi favorizat de colegii părinților mei, profesori de sport. A fost o decizie de idealist tânăr care a vrut permanent să-și demonstreze lui că poate dărâma bariere și care nu a ales niciodată în viață varianta ușoară. Sincer, nu m-am vindecat nici acum și dacă ar trebui să iau din nou o astfel de decizie, aș face la fel.

 

- Ați urmat, în liceu, specializarea matematică-fizică. V-a influențat cineva în alegerea pe care ați făcut-o?

 

- Am intrat la liceu în 1988, Revoluția prinzându-mă în clasa a X-a. În Ștei, pe vremea aceea nu era liceu teoretic, deci clasele a IX-a și a X-a le-am făcut la secția de lăcătuș mecanic (am și certificat de lăcătuș). După examenul de treapta a doua, am ales proaspăt înființata clasă de matematică-fizică. Era una singură în oraș, cu o concurență foarte mare. De ce am ales această specializare? Am considerat că mă reprezintă cel mai bine. Eram olimpic județean la fizică încă din generală, mă descurcam bine la matematică, cel puțin așa-mi spuneau profesorii, astfel că alegerea a venit de la sine, am dat admitere și am intrat. Învățământul preuniversitar din Ștei („Doctor Petru Groza” până la Revoluție) era de foarte bună calitate. Am avut profesori excepționali, adevărați profesioniști și modele de urmat.

 

- După Bacalaureat, ați părăsit Șteiul pentru Timișoara. Care a fost impactul pe care orașul de pe Bega l-a avut asupra dumneavoastră?

 

- După Bacalaureat, am venit în Timișoara, deși am fost în situația de a alege între ASE București (voiam Cibernetică și era disponibilă doar la ASE) și ISE Timișoara... Si am ales. Încă din clasa 1 am fost o clasă care cu două sau trei excepții a mers în aceeași formație până la finalul liceului. Din 36 de elevi câți eram, doar doi nu au dat admitere la facultate, restul intrând din prima, la diferite facultăți din țară. Am fost o clasă bună. Și acum profesorii își amintesc de noi. Eram buni la toate. Și la școală, și la prostii! Cunoșteam Timișoara, aveam și am rude aici și veneam periodic în copilărie. A fost și este un oraș pe care l-am îndrăgit și îl îndrăgesc foarte mult, un oraș select, sofisticat, curat, cosmopolit, un oraș cu mare potențial latent. 

Iubesc Timișoara, orașul de care mă leagă atât de multe amintiri. Îmi aduc aminte de vremurile de dinainte de ’89, când îmi luam din parcul din spate de la Bega ceas electronic de la bișnițari. Să nu mai spun de marfa adusă de la sârbi… blugi, vegeta, gumă de mestecat, cartonașe cu fotbaliști, țigări Vikend (nu pentru mine, nu am fumat și nu fumez). Pierdeam câte trei zile cu părinții la cozi pentru carne. Toate sunt amintiri care dau o anumită culoare acelei perioade. Simțeam în noi că nu este normal, dar era greu să-ți dai seama că poate fi și altfel. În scurt timp, aveam să aflăm cât de diferită poate fi viața într-o societate liberă.

 

- Se spune că anii studenției sunt cei mai frumoși ani. Pentru dumneavoastră cum au fost?

 

- Uitându-mă retrospectiv, așa este, au fost cei mai frumoși ani din multe puncte de vedere, dar cred că toate perioadele vieții au frumusețea lor dacă știm să vedem partea bună și plină a paharului. Pentru mine, studenția a fost într-adevăr o perioadă excepțională și am beneficiat cinci ani de ea, că așa era atunci, facultate de cinci ani. Am stat în cămin în Complexul studențesc în toți acești ani, chiar și după terminarea facultății, la masterat și în primii ani de cadru didactic. Mi se părea cel mai frumos loc de pe pământ. Acum, când trec prin acele locuri, parcă totul s-a schimbat. Complexul nu mai e la fel, studenții abia dacă se cunosc între ei, au alte preocupări extrașcolare, fără legătură cu studiul sau vârsta lor. Din anul doi de facultate am fost ales, prin vot, șef de an de către colegi, rămânând așa până la terminarea facultății. De asemenea, tot din anul doi am fost ales șef de cămin, astfel că mi-am asumat responsabilități, de a reprezenta și colabora cu oamenii încă din facultate. Cei mai buni prieteni i-am cunoscut atunci și am rămas la fel și acum. Încă din anul III de facultate, munceam la o bancă part-time și vara full-time, la finalul facultății fiind în situația de a alege să rămân în sistemul bancar (având mai multe oferte) sau de a urma o carieră universitară.

 

- Cum ați reușit, printre atâtea tentații pe care orașul le oferea unui tânăr venit dintr-un oraș mic, să vă concentrați pentru a vă atinge țelurile propuse?

 

- Pentru mine, ca vizitator, Timișoara era un oraș mare. Pentru mine, ca student, era mic, pentru că trăiam mai mult în orășelul „Complexul studențesc” și gravitam în jurul Universității și a terenurilor de sport, asta e tot ce vedeam. Se spune că lumea se deschide în fața celui care știe precis încotro se îndreaptă!

Din anul doi de facultate, făceam tot felul de activități antreprenoriale pentru a câștiga bani de trăit în Timișoara, o altă ambiție (poate prostească) fiind să mă întrețin singur în facultate, fără bani de la părinți și asta nu pentru că nu aveau posibilitatea să o facă, ci pentru că voiam să mă descurc singur.

Tentațiile studenției în acea perioadă nu se compară cu cele de azi. Era mai ușor, aparțineam generației x, născută, crescută și în mare parte școlită înainte de 1989, în anumite repere și valori morale și care trebuia să se manifeste într-o lume despre care nu știa nimic, care e altfel decât cea despre care învățasem. Aici, decisivă e educația de acasă, cei 7 ani, și felul de a fi al fiecăruia. Mă consider o persoană echilibrată și rațională. Așa am fost de mic, spun părinții.

 

- Ați devenit de foarte tânăr profesor doctor. A fost greu pentru tânărul venit de la Ștei să se afirme într-un oraș de talia Timișoarei și într-o instituție precum Universitatea de Vest?

 

- Asta, cu tânăr, doctor, profesor, decan, rector m-a urmărit toată viața până acum. Cred că dacă o dată ești cel mai tânăr pentru ceva și dacă menții ritmul evoluției lucrurilor, ai mari șanse să devii în etape cel mai tânăr, pentru fiecare obiectiv pe care îl atingi.

Vă voi răspunde cu replica lui Grigore Moisil, evident nepermițându-mi comparația între personalitatea domniei sale și mine. Când Moisil, la vârsta de 35 de ani, și-a depus dosarul de profesor universitar, Consiliul facultății nu a găsit un alt argument pentru a-i respinge dosarul, decât că este prea tânăr. Moisil a răspuns: „Domnilor, aveți dreptate, dar este un defect de care mă vindec în fiecare zi care trece”. Acum cred că sunt profesori mai tineri decât mine atunci, lucrurile evoluează, dinamismul și inteligența nativă a noilor generații își spune cuvântul. Tânărul venit din Ștei se aclimatizase deja în facultate și când a devenit angajatul UVT, era timișorean convins.

Într-adevăr, talia Universității de Vest din Timișoara este una internațională. Să faci față blazonului său nu este puțin lucru. Eu am avut o mare șansă în cariera mea, aceea că l-am întâlnit pe prof. univ. dr. Horia Cristea, o emblemă a UVT și a învățământului superior din România. Un monument de profesionalism, modestie, caracter. A fost mentorul meu, atât profesional, cât și uman. Am învățat multe în viață de la domnia sa, iar pe plan profesional a fost un perfecționist, iar asta m-a ajutat foarte mult. Acum, să vă spun secretul „succesului”. Așa cum Napoleon spunea că pentru a câștiga o bătălie ai nevoie de trei lucruri: bani, bani, bani. Eu vă voi răspunde ca e nevoie de trei lucruri: muncă, muncă, muncă... uneori și puțin noroc.

 

- V-ați perfecționat apoi în mai multe domenii și, încet, ați început să urcați treptele profesiei de dascăl. Cum a fost trecerea, să spunem, de cealaltă parte a „baricadei”, din amfiteatru, la catedră?

 

- În primul an, când eram de cealaltă parte a baricadei, am mers la deschiderea anului la orarul afișat în Universitate să-mi iau și eu orarul la fel ca și studenții, doar că eu voiam să văd când am orele la care fac seminarii, iar ei să vadă orele la care li se vor ține seminarii. În mulțimea care se înghesuia la orar erau și părinți care își ajutau copiii să descifreze orarul. Unul din ei mă întreabă despre ore, despre săli, unde sunt poziționate, crezând că sunt un student de an mai mare. După ce i-am spus că sunt asistent, am văzut admirația în privirea lui, dar totodată am constatat că prin pasul făcut din amfiteatru la catedră, schimbarea trebuie să fie de atitudine, pentru că estetic nu o remarcă nimeni. Evident, în primii ani de asistent eram un frate mai mare al studenților.

 

- Care au fost relațiile cu studenții la începutul carierei dumneavoastră didactice și care sunt acum?

 

- Așa cum am spus, le eram ca un frate mai mare. Așa mă simt și acum, poate puțin mai mare! Având doi copii, o fetiță de 12 ani și un băiat de 9, mă gândesc că în opt ani fiica mea va fi studentă, opt ani trec repede și atunci nu mai pot să-i consider pe studenți frați mai mici, ci copii. Până atunci, sunt frați mai mici și mi-aș dori să se uite la mine ca la un exemplu: dacă muncești și ai și puțin noroc, se poate! Cu studenții, la cursuri, interacționez puțin, având doar postul de bază, de profesor, dar interacționez mult cu studenții de la OSUT și alte organizații studențești, în calitate de rector și sunt foarte mulțumit de implicarea lor.

 

- Ce ați simțit când ați devenit rectorul celei mai mari universități din vestul României?

 

- Am simțit o mare responsabilitate și o motivare extraordinară. Nu e clișeu ce spun. Eu, în acești patru ani, nu mi-am jucat doar cartea mea ca persoană, ci a unei întregi generații. Riscul unui insucces managerial al UVT atrăgea automat după sine reducerea șanselor colegilor mai tineri de a accede la poziții și funcții de conducere în care să-și demonstreze priceperea și vitalitatea. S-ar fi spus: „Au venit și cei tineri să conducă și ce au făcut?”. O confirmare a unui bun management la UVT crește considerabil șansele colegilor de a demonstra ce pot și de a crește totodată și încrederea comunității academice a UVT în propria putere. Știam foarte clar unde vreau să fie universitatea peste patru ani, știam clar ce trebuia să fac pentru asta, dar asta presupunea și presupune o muncă de echipă. Consider că „liderul providențial” este un concept anacronic, în vremurile noastre leader-ul este ECHIPA. Tot ce am realizat la UVT este  cu meritul colegilor mei din UVT, iar tot ce nu am realizat și mi-am propus este responsabilitatea mea.

 

- Punctați, pe scurt, câteva dintre reperele activității dumneavoastră de rector. Care au fost realizările dumneavoastră și cum s-au răsfrânt ele asupra întregii activități din instituție?

 

- Nu aș vrea să le numesc realizări. Mi-am făcut datoria, iar reușitele mele în funcția de rector se datorează întregii comunități a UVT. Suntem o instituție atât de mare, încât ar fi absurd să cred că pot face ceva singur. Ai nevoie de o echipă puternică, care nu trebuie să facă altceva decât datoria față de cei care au crezut în ei. Nu aș vrea să transform acest interviu într-o enumerare a reușitelor ultimilor ani. Ele sunt vizibile la nivelul comunității, le consider parte a programului cu care am plecat la drum acum patru ani și sunt o normalitate, chiar dacă, într-o comparație cu alte instituții de învățământ superior, universitatea noastră se detașează considerabil. Pot spune că UVT este mereu cu câțiva pași înaintea multor universități, fapt ce îmi confirmă că suntem pe un drum foarte bun, sustenabil.

 

- Sub conducerea dumneavoastră, Universitatea de Vest a apărut ca instituție de elită în mai multe topuri internaționale. De care dintre aprecierile primite până acum sunteți cel mai mândru?

 

- Aprecierile colegilor din Universitate sunt cele mai importante pentru mine. Clasarea instituției în topurile internaționale este doar oglinda activității noastre. Nu lucrăm pentru a fi incluși în aceste clasamente, ci pentru a crește universitatea nu doar pentru generația noastră, ci pentru multe altele. Mă refer la o creștere sustenabilă, cu reverberații în viitor.

Sunt mândru că am creat și suntem parte a Consorțiului Universitaria alături de partenerii noștri din Iași, Cluj Napoca și București (Universitatea din București, Universitatea „Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și Academia de Științe Economice din București). În prezent, dețin președinția Consorțiului, responsabilitatea fiind una extrem de ridicată, întrucât cele cinci universități membre au 35% din masteranzii și 30% din doctoranzii din mediul universitar românesc. De asemenea, aproximativ 30% din cercetarea românească provine din rândurile Consorțiului. Este o responsabilitate mare, în condițiile în care Consorțiul are cea mai puternică voce în învățământul universitar în acest moment și are obligația să își lase amprenta pe sistemul educațional.

 

- Ați devenit, în timp, una dintre personalitățile marcante ale urbei. Cum se implică Universitatea de Vest, cum vă implicați dumneavoastră, în nume personal, în viața cetății?

 

- Este atât de mult de spus aici, însă mă voi limita la ceea ce spuneam în discursul meu rostit cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la înființarea universității noastre: universitatea contemporană are, credem noi, o misiune a cărei însemnătate depășește tot ceea ce i-a fost încredințat până acum de-a lungul istoriei. Desi­gur, universitatea a fost dintotdeauna un spațiu aparte, perceput ca atare și tratat cu toată deferența cuvenită. Principiile libertății de gândire, ale liberului exercițiu intelectual sau artistic, și-au găsit un loc de dezvoltare și, din păcate, nu de puține ori, chiar de refugiu în universități. Dar parcă niciodată de-a lungul istoriei, universitatea nu a fost așa de încărcată cu atâtea așteptări pe umerii ei. Câteva dintre aceste sarcini sunt deja bine cunoscute sau, mai bine zis, atât de cunoscute încât nici nu le mai resimțim greutatea.

Suntem alături de comunitate prin tot ceea ce facem. De la studenții pe care îi pregătim nu doar pentru a deveni buni profesioniști, ci și buni cetățeni, la conceptele și ideile care se nasc în mijlocul nostru și vizează viața de zi cu zi. Universitatea stă de pază să nu existe derapaje și de foarte multe ori arată care este cea mai bună cale de urmat. Consider activitatea mea în viața cetății ca o datorie obținută în același timp cu funcția de rector. Doresc ca universitatea pe care o conduc să fie o instituție conștientă de 

pericolele la care copiii noștri sunt expuși în fiecare zi și că una dintre sarcinile care stau în fața noastră, ca universitate, este de a face acest viitor mai uman.

Pe lângă funcțiile pe care o universitate le are prin statutul ei de organizație educațională și de cercetare, UVT își asumă și o funcție de serviciu față de comunitatea locală timișoreană. Expertiza pe care o are poate și trebuie să fie exploatată și în beneficiului orașului în care trăim. Preocuparea noastră pentru promovarea științei și atragerea elevilor și tinerilor spre cunoașterea științifică și explicarea fenomenelor naturale a devenit un element de tradiție în Timișoara, unde universitatea este prezentă prin acțiunile derulate de către Facultatea de Fizică în desfășurarea tuturor edițiilor de până în prezent ale evenimentului „Noaptea Cercetătorilor”.

UVT a fost și rămâne prima universitate din Timișoara care, prin acțiunile Facultății de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării, și-a asumat responsabilitatea organizării în spațiul academic al unor dezbaterii cu caracter civic unde au fost invitați candidați la funcția de primar al Timișoarei, precum și candidați pentru reprezentarea Timișului în Parlamentul României. Și această prezență merită extinsă prin organizarea de evenimente cu ritmicitate.

Universitatea de Vest este prezentă în mediul preuniversitar și prin tot ceea ce înseamnă organizarea și derularea concursurilor, olimpiadelor școlare și a examenelor naționale, prin acțiunile cadrelor didactice de la Facultatea de Matematică și Informatică, Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie și Facultatea de Litere, Istorie și Teologie. Nu în ultimul rând, instituția este prezentă în viața orașului prin echipele sale sportive: în special cele de rugby și volei, dar și baschet, șah sau gimnastică, și prin manifestările artistice ale cadrelor didactice și ale studenților de la Facultatea de Muzică și Teatru și de la  Facultatea de Artă și Design.

 

- Mai aveți timp și pentru hobby-urile dumneavoastră?

 

- Nu atât de mult pe cât mi-aș dori și ar trebui. Timpul liber prefer să-l petrec cu familia, astfel că primele de pe listă care cad sunt hobby-urile. Asta nu înseamnă că nu îmi fac timp pentru activități care mă ajută să mă deconectez de cotidian. Sunt necesare, întrucât îți dau un impuls proaspăt în activitatea profesională. Practic diverse sporturi, inclusiv moto-enduro. Am avut norocul ca familia să-mi insufle importanța sportului și consider că reprezintă o bună parte din ceea ce sunt acum, ca om de familie, dar și din punct de vedere profesional.

 

- Ce urmează, pentru Marilen Pirtea și Universitatea de Vest, în perioada următoare? Care sunt proiectele concrete pe care doriți să le realizați în plan profesional?

 

- Ceea ce îmi doresc în activitatea mea este continuarea strategiei de internaționalizare a Universității. Avem deja o deschidere foarte bună la Bruxelles, aș putea spune chiar că e singulară la nivelul României. Universitatea a fost prima instituție de învățământ superior din România care a instituit o reprezentare permanentă la Parlamentul European, la începutul acestui an. Aș fi preferat să nu fim primii sau singurii din țară cu o asemenea strategie. Cu cât sistemul în care activezi este mai dezvoltat, cu atât îți este și ție, ca universitate, mai ușor să progresezi. O altă strategie care va avea continuitate este implicarea Universității în societate, precum și implicarea comunității în activitatea noastră. Mă refer în primul rând la alumni. Absolvenții noștri sunt o resursă imensă pentru instituție și pot aduce valoare adăugată din pozițiile în care se află ca profesioniști.

Una dintre direcțiile pe  care le doresc abordate este creșterea numărului de programe comune cu universități din alte țări și de programe cu diplomă dublă, segment esențial al procesului de internaționalizare. În aceeași ordine de idei, ne propunem dezvoltarea dimensiunii internaționale a cercetării prin atragerea de cercetători din străinătate, doctoranzi din alte țări, programe doctorale în cotutelă. De asemenea, avem în vedere inițierea unui program consecvent de combatere a abandonului școlar prin sisteme early warning, cât și intervenții hotărâte la nivelul departamentelor. O altă direcție de abordat este diversificarea ofertei de cursuri postuniversitare și educație pe parcursul vieții, inclusiv ofertarea de programe specifice pentru vârsta a treia, măsură ce face parte din deschiderea noastră către comunitate.

Pot menționa și inițierea unui proiect în parteneriat cu autoritățile locale („Timișoara - oraș universitar”) pentru identificarea și mobilizarea capacităților de cazare disponibile din învățământul preuniversitar pentru tinerii din alte localități care doresc să studieze la UVT. De asemenea, elaborarea unui proiect care să asigure finanțarea tinerilor absolvenți de Bacalaureat care nu au posibilități financiare să studieze în Timișoara.

În plan sunt multe alte măsuri. Important de menționat este că toate vor fi valorificate la întreaga lor capacitate, întrucât Universitatea are o echipă bine definită și cu experiență în tot ceea ce am enunțat mai sus.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ