Cunoşti un om de pe scenă, de pe micul ecran, unde l-ai întâlnit de zeci de ori...

Întâlnirea faţă în faţă este cu totul altceva. Omul este aşa o minunăţie încât, desigur, numai Dumnezeu a putut să-l creeze! Şovăiala inerentă primei întâlniri, între „timiditatea” unui actriţe care a jucat în faţa a mii şi mii de spectatori şi a unui redactor îmbătrânit în bune şi rele care s-a întâlnit cu sute şi sute de oameni... Am întrebat ce mi-a trecut prin minte şi mi s-a răspuns doar atât cât s-a vrut, cât s-a crezut de cuvinţă... Nimic mai mult. Veţi vedea!

 

- S-o luăm cu începutul... Unde v-aţi născut?

 

- Sunt leoaică şi am văzut lumina zilei în Bacău. Apoi am umblat, împreună cu familia, prin diverse locuri în țara asta. Părinții... ca părinții. Tata voia să mă fac polițistă, am auzit asta de multe ori. Mama a fost cea care m-a susținut în direcţia artei, tata nu a considerat că asta ar fi o meserie serioasă. Dar până la urmă s-a dovedit că a fost bine ce simțisem eu. 

 

- Singură la părinţi?

 

- Am un frate mai mare cu patru ani. El locuiește acum în Miercurea Ciuc.

 

- Primele clase?

 

- Clasele primare le-am făcut la Bacău, iar la liceu eram deja în Tulcea. Am locuit și în Deltă, în Chilia Veche, o perioadă. Era spectaculos și am niște amintiri foarte frumoase din perioada și din zona aceea. Am avut o copilărie spectaculoasă, dar nu în accepțiunea de azi a cuvântului. Spectaculos în sensul că m-am întâlnit cu situații foarte ciudate și cred că asta, cumva, mi-a prins bine. De exemplu acolo, în Chilia Veche, erau două anotimpuri. Nu vară și iarnă, ci praf și noroi. Vara era foarte mult praf și iarna, foarte mult noroi. Iarna purtam cizme de cauciuc, pentru că noroiul era foarte mare. De multe ori când veneam acasă cădeam în noroi, și când mă ridicam, eram toată murdară. Când mă vedea mama, zicea: „Aoleo, iar trebuie să te spăl din cap până în picioare!”.

Au fost situații și situații. Nu aveam curent... Știu că îmi făceam de multe ori lecțiile la felinar. Am multe amintiri din acea perioadă,  dar vin pe rând, treptat. Cu toate că nu țin minte unele lucruri, am 20 de piese de teatru în cap, deci cumva se compensează. 

Am avut noroc că mi-am găsit drumul relativ ușor, nu ca alții, după ani de căutări și de eșecuri. Mi-am găsit drumul destul de lin. 

Am făcut două clase de liceu la Tulcea, după care am ajuns la Miercurea Ciuc. 

 

- Se știe că acolo e foarte frig.

 

- Cel mai mare frig l-am îndurat la Miercurea Ciuc. Îmi aduc aminte că atunci când am venit în Timișoara și venise iarna, toată lumea îmi spunea: „Îmbracă-te că a venit iarna și e frig”. Eu, obișnuită cu temperaturile din Miercurea Ciuc, când am ieșit afară, am ieșit în bluză și am zis că aici la Timișoara voi nu aveți iarnă.

 

- Primul contact cu teatrul?

 

- Am văzut un spectacol de teatru cu Catrinel Dumitrescu și Emil Hossu. Am fost absolut fascinată. Cred că eram în clasa a X-a şi mă plimbam prin Miercurea Ciuc...  și am trecut pe la Casa de Cultură. Se țineau ceva cursuri, croitorie, dans și ultimul era teatru. Și m-am gândit că, neîndemânatică cum sunt, de croitorie nu poate fi vorba, dansul nu mă atrăgea neapărat și am zis că teatru ar fi interesant. M-am hotărât să dau la teatru, la Casa de Cultură. Și așa am ajuns să particip şi la „Cântarea României”.

Eram fascinată de lumea teatrului și acolo mi-am găsit locul. Cred că primul spectacol în care am jucat  a fost „Înșir-te mărgărite!”, dar am trecut prin toate fazele. De la „Cântarea României” știu cântece, știu poezii. Mulți copii găseau acolo un refugiu. La un moment dat, țin minte că am cântat și la mandolină. Am cochetat și cu sportul, am făcut puțin atletism. Mama voia să mă dea și la balet, dar nu am mai apucat să mă duc.

 

- Facultatea?

 

- Sunt absolventă a Facultății de Teatru din Târgu Mureș. Pe vremea când am dat eu admitere, erau Bucureștiul și Târgu Mureș. Mi-a fost frică să dau la București. În facultate am avut foarte mult noroc, am jucat foarte mult. Nu am nimerit la o clasă extraordinară, zic eu, iar acum, după atâția ani, îmi dau seama că lipsesc unele lucruri. Că trebuiau făcute mai multe şi mai profund... Eu m-am descurcat pentru că am ”furat” meserie, dar acum îmi dau seama de importanța școlii și de importanța pregătirii în școală. Lipsesc multe componente. Acum altfel aș vedea lucrurile. Există o criză în momentul când termini școala și vii în teatru. Nu se compară teatrul cu ceea ce faci în școală. Există întotdeauna un șoc al adaptării și trebuie să ai la tine uneltele cu care să te descurci în meseria adevărată. Cred că trebuie o pregătire mentală foarte bună a oamenilor din breasla asta. Și mai cred că se pune puțin accent pe psihic, pe tărie, pe rezistență în meseria aceasta și în mediul acesta. Uneori văd oameni foarte sensibili și asta e foarte bine în meseria mea, deoarece e nevoie de sensibilitate. Dar, văd oameni care se raportează cumva foarte personal, sunt foarte vulnerabili și nu rezistă unor șocuri. 

 

- Vă mai aduceţi aminte de vreun rol din facultate?

 

- Mi-am dat licența pe „Vrăjitoarele din Salem”. Jucam Abigail, parcă, și știu că ne-am distrat foarte tare la licență. Dar nu prea sunt atașată de perioada aceea, nu ştiu de ce. Am făcut facultatea, după care am venit la Timișoara. De prin anul III începeam să ne căutăm locuri prin teatre: te gândeai cam unde ți-ar plăcea să mergi. Am dat concurs, am intrat, și în anul IV am făcut naveta Timișoara – Târgu Mureș. 

 

-  Primele roluri în Timișoara?

 

- Am jucat în „Păpușarii cehi”, în regia lui Ioan Ieremia. Am început să lucrez, și rolurile au venit. Eram mulți tineri, actori la început de drum. Și eu eram la început de drum.

 

- Greutăți inerente începutului?

 

- Greutăți, nu mai mult decât în alte colective. Fiecare urmează o cale a lui și fiecare are locul lui. Probabil că în alte teatre există dificultăți mai mari. Dar eu aici nu le-am simțit. Oricum, eu mi-am văzut de ale mele întotdeauna. 

 

- Care ar fi, în meseria de actor, procentul dintre talent și muncă?

 

- E o combinație ciudată și misterioasă. Eu mă gândesc la meseria asta zilnic. Zilnic îmi pun întrebări și caut să înțeleg cum. Deși fac asta de 20 de ani, încă încerc să-i dezleg misterul. 

Câteodată totul pare atât de simplu și de ușor de explicat în meseria asta și alteori parcă nu mai înțelegi nimic. E paradoxal, și mie asta îmi place. E o meserie frumoasă, dar foarte grea. Însă când o faci cu pasiune și cu dăruire, greutatea aceea se transformă în altceva. 

 

- Ce este mai uşor, să înţelegi un rol sau să-i transmiţi mesajul?

 

- Oamenii empatizează foarte ușor când simt adevărul. Uneori credem că publicul se poate păcăli, că ai uneltele și instrumentele de a duce publicul unde vrei tu, dar publicul simte imediat. Publicul simte lucruri pe care nici noi nu suntem conștienți că le transmitem. Publicul e un receptor foarte bun și trebuie să avem încredere în public că înțelege multe lucruri. Ideea e că oamenii de multe ori îți oferă surprize. Reacționează la lucruri la care te-ai gândit că nu vor reacționa. Sau înțeleg lucruri pe care tu nu te gândeai că au să le înțeleagă. Am întâlnit și actori care spuneau: „Eu simt și publicul nu reacționează”. Degeaba simți tu ca actor, dacă nu ai capacitatea de a transmite și de a fi un organ care comunică. Și aici intervine meseria, în care tu trebuie să ai mijloacele de a transmite tot ceea ce vrei tu să transmiți, emoție, bucurie. E foarte frumoasă întâlnirea cu publicul, e minunată de fiecare dată. Ne asumăm tot. Și partea bună, și partea rea, căci mereu ai de învățat.

 

- Avem un public avizat de teatru?

 

- Nu știu ce înseamnă avizat. Noi când jucăm în fiecare seară, nu ne gândim la ce public avem. Întâlnirea cu publicul e întotdeauna o surpriză. Când se ridică cortina, ai de spus o poveste și vrei să o spui cât mai bine. Câteodată ai, cum le spunem noi, săli bune și săli mai puțin bune. De exemplu, la comedie e foarte important ca publicul să reacționeze. În momentul în care joci o comedie și publicul e mai reținut, nu neapărat pentru că nu înțelege, dar nu se manifestă, ai senzația că merge mai greu. Dar surpriza poate fi la final, când aplaudă extraordinar și îţi dai seama că le-a plăcut foarte mult. Fiecare întâlnire e altfel și de aceea nu e bine să te raportezi la publicul de ieri, de alaltăieri. E bine să te raportezi întotdeauna la publicul pe care îl ai în seara respectivă. Trebuie să te întâlnești real, de fiecare dată, cu acei oameni și să îi faci pe acei oameni, din seara respectivă, să meargă cu tine în poveste. E ca la prima întâlnire cu un iubit. Importantă e întâlnirea, pentru că joci pentru public, nu pentru persoana ta. Trebuie să învățăm că publicul e liber să reacționeze, să se exprime, să înțeleagă. Sigur, civilizat și decent. Nu îți place, te ridici și poți să ieși. 

Sunt mulți spectatori care au spectacole la care vin și știu textul pe de rost. Am avut surprize și la Timișoara, și la Arad. E un public care clar își arată preferințele și care clar vine să asculte povestea de mai multe ori. E foarte frumos. Eu nu aș avea răbdare să mă duc la un spectacol de atât de multe ori cum știu că sunt spectatori care fac acest lucru.

 

- Ce legături se iscă între actor şi rol?

 

- Niciodată nu am fost genul de actor care să-mi doresc un rol. Și m-am întrebat  ce e în neregulă cu mine. Nu am dorit Julieta niciodată, nici când aveam vârsta. Nu știu de ce, dar am luat totul cum a venit. Dar sunt un actor norocos, am avut de lucru și tot timpul am avut  mintea și sufletul ocupate. 

Şi, mai ales, sunt un om care își respectă meseria. Îmi respect meseria foarte mult și consider că am o responsabilitate față de munca mea și a colegilor mei, a echipei cu care lucrez. Eu cred că sunt un om de echipă și cred că sunt și un partener generos. 

 

- Ce îmi puteţi spune despre relaţia actor-regizor?

 

- E o relație bună de obicei. Nu am întâlnit regizori cu care să am conflicte majore, sau să nu pot lucra. Am lucrat cu foarte mulți regizori: Ada Lupu, Nicolae Dabija, soțul meu, Ion Ardeal Ieremia, Radu Afrim. Mulți, mulți... Lucrez bine, sunt un actor cu care se lucrează bine. Cel puţin așa zic regizorii. Nu am orgolii foarte mari. Adică orgoliul meu se manifestă cumva în calitatea muncii mele. Vreau să fac foarte bine ceea ce fac. Nu am orgolii care să mă împiedice să-mi fac meseria. 

 

- Ați acceptat toate rolurile?

 

- Nu cred că am refuzat roluri. Sau dacă am refuzat a fost pentru că nu am putut. Eram în două proiecte deodată și nu aveam cum. Acum, prin faptul că sunt un actor cunoscut și un actor cu carieră, regizorii deja mă știu, mă caută. Eram binecunoscută în breaslă înainte de apariția Facebook-ului și a tuturor rețelelor virtuale, și regizorii, când veneau să monteze la Timișoara, doreau să lucreze cu mine. Și sunt castingurile. Unele le-am luat, unele nu le-am luat. Asta e.

 

- E mai greu pentru un actor tânăr să-și găsească un rol? 

 

- Da, pentru că sunt foarte mulți acum, locurile în teatru sunt limitate și ei vor ca după ce termină facultatea să facă meseria pentru care s-au pregătit. Mai ales că e vocațional. E ceva ce te macină, nu poți trăi fără, e ceva ce vrei să faci cu toată ființa ta. Și atunci, unde? E o reală problemă și nu știu cum. Mulți își fac proiecte independente și joacă prin București, prin cluburi, prin diferite spații, dar e greu. Recunosc că e greu. 

Eu cred că meseria asta se face cu unelte și instrumente diferite, fiecare are o personalitate aparte. Trebuie să-și găsească fiecare drumul, locul. Zilnic mă gândesc și încerc să înțeleg cum e mai bine. Sunt foarte multe aspecte ale meseriei. În primul rând trebuie să ai noroc să te întâlnești cu oamenii potriviți, la momentul potrivit. Contează momentele în viață. Dar dacă ai pierdut un moment, important e să nu rămâi blocat în momentul pe care l-ai pierdut. Să te urci în următorul tren și să nu-ți pierzi încrederea în tine. Nu ne garantează nimeni în societatea asta haotică în care trăim că proiectele vin cu o anumită ritmicitate. Timpul trece, intrăm în alte categorii de vârstă, unele lucruri se pierd, se câștigă altele. 

 

- Vi se întâmplă să confundați viața de fiecare zi cu scena? 

 

- Sunt situații. Noi actorii ne jucăm cu asta. Mintea omului e foarte complicată și foarte jucăușă. Sunt situații care te duc așa cu gândul... De aceea artiștii suntem o substanță aparte. Cel puțin eu mă raportez la lumea aceasta cu alte antene decât alți oameni. De exemplu, în viața particulară sunt un om foarte timid. Dar urcând pe scenă îmi găsesc resursele de a spune lucrurile altfel decât le-aș spune în viața de zi cu zi. Eu tot timpul explorez, mă caut. Am un fel de raport de curiozitate cu mine. 

 

- Ce vă place în afara teatrului?

 

- Îmi place să gătesc, îmi place să-mi gătească soțul, îmi place să vorbim despre mâncare, ne uităm la emisiuni culinare. Ne place să explorăm zona asta culinară, de gusturi. Îmi place să merg la sală, să fac sport, să mă mișc. Îmi place să stau acasă la mine - nu sunt o persoană foarte socială. Nu prea ies la multe evenimente, îmi ajunge cât sunt de expusă la teatru. Îmi place foarte mult în vremea asta răcoroasă să stau în vârful patului cu o cană de ceai cald lângă mine, cu o carte în mână, cu pisica, Luna, cuibărită alături. Să stau și să savurez starea asta de bine, de acasă și de liniște, să-mi pun întrebări și să cuget. 

 

- Băiatul?

 

- La scenografie în București. A intrat anul acesta. A fost o surpriză, nu l-am pregătit, dar a crescut în mediul ăsta. Chiar dacă nu am fost genul de familie care să-și ducă copilul toată ziua la teatru, să stea pe la repetiții. L-am ținut deoparte și totuși, până la urmă... Sper să-și păstreze interesul, entuziasmul, curiozitatea. Sper să găsească oameni faini și să-și găsească el propriul drum, să-și poată exprime personalitatea. Acum, pentru că a plecat, suntem în perioada de acomodare. Mi-e și frică pentru el puțin, am o strângere de inimă. Încerc să fiu o mamă de la distanță, dar nu reușesc. Mă trezesc că-l sun și îi pun niște întrebări gen: „Nu ți-e frig? Ce ai mâncat?”. Și după aceea îmi dau seama că totuși am copil student. 

 

- Ați încercat şi... film?

 

- Am încercat, am dat castinguri, dar nu s-a concretizat nimic. În cazul unora dintre castingurile pe care le-am luat nu s-au mai făcut proiectele, pe altele nu le-am luat. E o relație ciudată cu filmul. Sigur că mi-aș fi dorit pentru că e o experiență, cred, interesantă. Am făcut televiziune, am făcut un film în limba franceză, prin 2000. „Mariage Interdit” se cheamă, regia Gérard Cuq. Aveam un rol mic, eram prietena personajului principal feminin, interpretat de  Léa Bosco, o actriță foarte frumoasă. Mă uitam la ea și îmi plăcea. Am avut un rol mic în limba franceză, după care am făcut televiziune. Am făcut de curând un scurt metraj. 

 

- Poate dacă ați fi fost la București vă apropiați mai mult de film...

 

- Cu siguranță aș fi fost mai aproape să fug la castinguri, să întâlnesc oameni care m-ar fi chemat. Așa de la distanță e mai greu. Mie îmi pare rău pentru faptul că sunt actori minunați în țara asta și interesanți și nu avem șansa să facem film. E o experiență, la fel cum a fost și cu televiziunea.

 

- Diferențe între film, televiziune, teatru?

 

- E o altă abordare. E aceeași meserie dar e o abordare mai diferită. Când am făcut televiziune a fost foarte șocant. Nu eram obișnuită, respectam textul, ca la teatru. Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg cum funcționează lucrurile. Țin minte că am avut probleme de adaptare, dar după aceea, am descoperit în mine lucruri pe care nu le rodasem atât de mult până atunci. Aveam o viteză de improvizație fantastică, improvizație verbală, îmi veneau replicile și rescriam scenele care nu erau bine scrise. Aveam o viteză de reacție foarte bună. Lucram în fiecare zi de dimineața până noaptea, doar duminica era liber. De dimineața de la șase, până seara, noi eram pe platou și filmam 12, 15 secvențe pe zi. Trebuia să fii foarte prezent, foarte activ, cu toate capacitățile la tine. Eram foarte vie, foarte prezentă, pentru că asta se voia. Totul merge pe repede înainte. Și a fost o experiență frumoasă pentru că m-am întâlnit cu actori frumoși, importanți. Am avut noroc de proiecte în care am învățat cum se face și televiziune.

Am avut un rol principal în serialul „Om sărac, om bogat”, de la Pro Tv, și a fost ceva absolut neașteptat. Am dat casting și m-am trezit dintr-o dată în rol principal, într-un proiect mare. Am ajuns pe platou, nu știam ce, cum, unde, cum se face asta. Era total diferit de ce făcusem până atunci. Pe de altă parte mă și simțeam responsabilă să fac să fie bine. Și nu-mi plăcea că nu aveam feedback. La public simți imediat. După ce terminam secvența, mai trăgeam o dublă sau nu, dar nu știai cum a fost. Era regizorul care spunea că a fost bine, eventual te mai uitai pe monitor. Dar nu era timp și totul era în viteză. 

 

- Ce este mai greu?

 

-  Fiecare e greu în felul lui și trebuie să ai maleabilitatea, să ai dispoziția fizică și psihică de a te adapta. Mie mi-a plăcut experiența. Și chiar dacă eu sunt o persoană așa liniștită, calmă, așezată, nebunia aia care era, mie mi-a prins bine. M-am încărcat de adrenalină. M-am întâlnit cu actori, cu Șerban Ionescu, Dumnezeu să-l odihnească. Când mă mai întâlneam eu cu el? Acolo m-am înâlnit, l-am cunoscut. Era extraordinar ca și actor. Cu Gheorghe Visu m-am mai întâlnit, cu Carmen Tănase. Mă uitam la ei și încercam să fur de la ei cum gândesc, cum se raportează la ceea ce fac. Întâlnirile sunt importante. Între artiști, între oameni, altfel rămânem izolați noi cu noi. 

 

- Ce actori iubiți, care au fost reperele?

 

- M-am gândit ca în meseria asta să-mi găsesc propria identitate. Sunt mulți actori care sunt fascinanți. George Constantin, Irina Petrescu, Gina Patrichi, Olga Tudorache sunt actori care au personalitate. Te uiți la ei și vezi, înțelegi dincolo de cuvinte. Au o putere extraordinară de a transmite. Și o inteligență în a folosi textul, a verbaliza. Eu sunt topită, de exemplu, după Charlie Chaplin. Mă tot uit și de fiecare dată când mă uit descopăr altceva. Și zic că nu se poate să fi existat omul ăsta. Mi se pare senzațional. Meril Streep iarăși. Sunt o mulțime. 

Un actor cu care m-am întâlnit de curând la Național și la care mă uitam așa, ce actor extraordinar și ce personalitate puternică are, este Marian Râlea, care mi se pare o veritabilă școală de actorie. E fantastic câte lucruri puteam vedea la el.

 

- Ați jucat cu el...

 

- Da, „Viața e Vis”, regizat de Mihai Mănuțiu, stagiunea trecută și acum, în premieră, „Meteorul”. Tot de Mihai Mănuțiu, tot cu Marian Râlea. E bine să ai ochii deschiși. Capul, inima să-ți fie deschise, să vezi, să încerci să înțelegi și să furi meserie.

 

- E grea viața unui actor? 

 

- Niciodată nu am văzut partea asta grea, care sigur că există. Sigur că ai zile în care te trezești și te dor toate, că seara ai avut un spectacol de trei ore. Și te doare spatele, mai ești și răcit și-ți curge nasul, și te-ai mai lovit și te-ai învinețit la picior și trebuie să te duci să țopăi, să pară ușor chiar dacă ție ți-e greu. Sigur că te mai doare capul, ai migrenă, verși în culise, dar intri pe scenă. Dar astea sunt lucruri pe care le știm numai noi. Ce văd oamenii este altceva. 

Câteodată obosim. Trebuie să ne găsim resursele în noi, să redescoperim de fiecare dată sursele plăcerii. De unde vine bucuria asta, concret? E un mecanism misterios și e bine să rămână așa.

Bucuria unui spectacol, când iese foarte bine și aplauzele și bucuria oamenilor care te întâmpină îți dau puterea să mergi mai departe. Apoi iar obosești...

Lucrurile sunt atât de bogate și de complicate încât nu-mi place să dau verdicte, nu-mi palce să pun diagnostice. Nu-mi place dihotomia, doar alb și negru. Viața e atât de bogată în culori încât nu poți să spui despre un lucru că e doar așa sau așa. Și întotdeauna mă feresc să spun că e așa cum zic eu. Când spun ceva, caut să nu afirm cu certitudine, ci întotdeauna să existe o ușă deschisă. 

 

- Sunteți credincioasă?

 

- Sunt, dar nu mă duc la biserică. Câteodată mă gândesc și la asta și mă întreb cum e, câteodată mă îndoiesc. Eu încerc să-mi accept și îndoielile, și greșelile, și căutările. Încerc să nu fiu prea aspră cu mine, încerc să nu mă judec foarte mult. Câtă vreme am bucurie în mine, sunt fericită. În momentul când mie îmi lipsește bucuria, e groaznic. Am zile când îmi lipsește bucuria asta simplă, de a fi în lume. În momentul când uităm să ne bucurăm de asta suntem triști, nefericiți și nu știm de ce. Eu sunt dependentă de stări bune, de lucruri pozitive. Vreau în jurul meu oameni adevăraţi, care gândesc pozitiv. Nu-mi place să mă înconjor de oameni încruntați. Sigur, societatea are multe probleme. Sigur, lumea asta nu e un zâmbet larg, continuu, dar cred că bucuria e o energie esențială pentru a putea schimba ceva. Sau poate că bucurie e greșit spus, gîndurile bune.

 

- Prin ceea ce transmiteți publicului, oamenilor, îi faceți mai buni? 

 

- Nu știu dacă e așa, dar îmi place să cred asta. Actoria este legătura mea cu lumea, cu marea omenire. Și când sunt pe scenă și comunic și joc simt că fac parte din omenirea asta şi că găsesc puntea de a comunica cu semenii mei, cu oamenii așa cum sunt ei, așa cum suntem noi. 

 

- La începuturi ați cochetat cu poezia, ați și recitat?

 

- Nu, și este un capitol lipsă la mine. Am vrut să mă apuc să citesc, să mai intru în lumea asta a poeziei, dar recunosc că nu am avut timp. E o zonă pe care aș vrea să o reinterpretez, dar cine știe? Fiecare lucru are timpul lui. 

Într-o zi îmi venise ideea de a face stand-up poetry. Nu știu exact cum s-ar desfășura un asemenea spectacol, dar știu că ar fi legat de poezie. 

Făcusem la licență un moment de poezie, din poezia lui Florin Mugur. Și a fost foarte frumos.

 

- Care este situația teatrului astăzi, relația dintre public și teatru?

 

- Pe de-o parte, ca om de teatru, ca actor, ca lucrător în teatru, îmi doresc ca lumea să vină la spectacole. Să vină să trăiască poveștile, să aleagă și să înțeleagă. Pe de altă parte, nu e obligatoriu. Oamenii trebuie să învețe să descopere. Eu cred în procesul de descoperire. La fel cum personalitatea unui om se descoperă. Personalitatea omului este minunată pentru că se dezvăluie treptat, în timp și în spații improvizate. Și teatrul trebuie să ți se dezvăluie, probabil, într-un timp. Odată ce oamenii vin, sunt sigură că ei își găsesc un loc undeva și că noi ne găsim un loc undeva, în inima lor. E de ajuns să deschidă ușa și să intre. Mai departe, este opțiunea lor, este întâlnirea lor cu teatrul, pe care fiecare o ia ca pe o experiență personală. Dar, sigur, e minunat să vină.

 

- Trăim vremuri triste, uneori este greu să cumperi un bilet la teatru...

 

- Tocmai de aceea, teatrul a coborât în stradă, teatrul a intrat în baruri. Sunt de părere că întâlnirile, care trebuie să fie esențiale, se produc... Sigur că și noi trebuie să ajutăm puțin, și cred că o facem. Eu cred în procesul de descoperire. Trebuie să descoperi că ai nevoie, trebuie să descoperi, să te duci acolo, să te întâlnești cu cineva.

 

- Care sunt rolurile pe care le pregătiți acum și care sunt spectacolele în care jucați?

 

- În această perioadă se va desfășura un festival de teatru-lectură, la care voi participa cu două lecturi. În rest, îmi joc spectacolele lunii noiembrie.

 

- Cum a venit premiul de la Galați?

 

- A picat bine, așa cum se întâmplă întotdeauna cu un premiu. M-am bucurat sincer și nu atât bucuria mea a fost importantă, ci cum s-au bucurat cei din jurul meu. Uneori vrei să iei un premiu pentru a vedea cât de mult se bucură cei din jurul tău. De aceea mi-ar fi plăcut să iau premiul UNITER, când am fost nominalizată, pentru că știu că erau foarte mulți oameni care voiau, pentru mine, și își doreau acest lucru. Mi-ar fi plăcut să le fac lor bucuria asta.

Mi-ar fi plăcut să iau premiul pentru o fetiță, copilul unei colege din Arad, care, când s-a uitat la premii și a văzut că n-am luat UNITER-ul, a plâns toată noaptea.

Eu cred că e cel mai greu lucru să-ți păstrezi bucuria zi de zi. Acesta mi se pare un lucru foarte important: să-ți descoperi bucuria de a face meseria asta zi de zi.

Petru Vasile TOMOIAGĂ

Foto: Adrian PÎCLIȘAN/TNTm