Ieri, la Baroul de Avocați Timiș, a fost sărbătorită într-un cadru festiv avocata Rella Feller, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la naștere. Fanfara i-a intonat un ”Mulți ani trăiască!”, în timp ce numeroasa asistență, formată din avocați și pensionari, a aplaudat-o pe Relly, așa cum era cunoscută Rella Feller în Baroul de Avocați Timiș-Torontal ai anilor ’50, în orașul de pe malurile Begăi. Centenara a primit cu acest prilej numeroase buchete de flori, o diplomă, o carte, o sumă de bani care să-i rotunjească pensia și un tort aniversar pe care se putea citi: ”La mulți ani! pentru 100 de ani”. ”Domnișoara Relly, deși are o sută de ani, a spus directorul Casei de pensii, este printre primii pensionari în 20 ale lunii care vine să-și ridice personal pensia. Prin aniversarea ei astăzi, în acest cadru festiv, facem un gest unic, poate la nivel de țară, sărbătorind o centenară care timp de peste 30 de ani a pledat la bară”. Despre viața și activitatea domnișoarei Relly au mai vorbit cu acest prilej foști colegi, prieteni și cunoscuți ai avocatei.
Când am deschis ușa de la scara blocului, o bătrânică firavă, cu părul colilie, dar destul de sprintenă pentru cei o sută de ani pe care-i are, a coborât din lift, s-a îndreptat spre cutia poștală, a descuiat-o și, pentru că nu avea nici o scrisoare, a încuiat-o meticulos, s-a îndreptat spre lift și a urcat la etajul patru. Aceeași bătrânică ne-a primit în pragul ușii, cu o politețe reținută, cumva iscoditoare, aidoma persoanelor care stau mult timp singure. După ce am schimbat câteva fraze, atmosfera s-a mai încălzit și domnișoara Relly a început încet-încet să-și depene amintirile. S-a născut în orașul Cernăuți, astăzi în Ucraina, cu o sută de ani în urmă, într-o familie de evrei, de care este foarte mândră și căreia i-a dedicat o bună parte din viață, trăind multă vreme alături de mama și fratele ei, de care doar moartea a despărțit-o. ”Școala, ne spune femeia, liceul și Facultatea de Drept, le-am urmat la Cernăuți, în orașul natal. Tatăl meu, Hertze, a fost funcționar de stat, iar mama, Jetti, casnică. Am fost doi frați în familie, un băiat, mai mare cu doi ani decât mine, Max, și eu. Mama și fratele au trecut la cele veșnice aici, la Timișoara, și se odihnesc în cimitirul evreiesc din oraș, acolo unde am și eu un loc și sper să ajung cât mai curând.
În Banat am venit în timpul războiului. După ce tata a murit la Cernăuți, mama și cu noi am părăsit orașul, pentru că el fusese ocupat de ruși. Nu ne-au plăcut niciodată rușii. Încorporau tinerii și îi trimiteau la război. Ne-am temut să nu îl ia și pe fratele meu, de aceea am plecat. Așa am ajuns la Timișoara, unde fratele meu avea un prieten. În prima noapte am dormit la acesta, dar era căsătorit și avea și el copii. Trebuia să ne găsim o locuință. Erau vremuri în care cu greu se găsea un adăpost. Până la urmă, am găsit să stăm pe strada Gheorghe Lazăr, la numărul 3. Îmi amintesc că eu și mama dormeam în pat, iar fratele meu pe un fel de improvizație. Max și-a găsit primul de lucru, la Opera din Timișoara, unde multă vreme s-a ocupat de lumini”.
Se oprește din povestit, oftează, se uită lung pe fereastră, apoi continuă povestea. ”Eu aveam licență în drept. M-am dus la Baroul de Avocați. I-am spus decanului că mi-am făcut stagiul la Cernăuți, însă el mi-a spus să o iau de la capăt, lucru cu care nu am fost de acord. Am plecat. Ajunsă acasă, mama m-a certat și mi-a spus că vom ajunge să murim de foame dacă nu voi lucra. M-am întors la Barou, am dat declarație că renunț la stagiul de la Cernăuți și am luat-o de la început. În anul 1939 figuram în Baroul de Avocați Cernăuți, iar în 1945 eram în Baroul de Avocați Timiș-Torontal. Definitivatul în avocatură l-am avut în anul 1950. Stagiatura la Timișoara am făcut-o la unul dintre cei mai buni avocați ai vremii. Era bine la Timișoara pentru că se asemăna foarte mult cu Cernăuțiul: erau orașe cosmopolite, și aici, și acolo se vorbea germana, limba noastră de familie. Ce mai pot să spun? Viața este frumoasă cu cele bune și cu cele rele pe care le are. Am încercat întotdeauna să țin minte doar lucrurile bune, pe cele frumoase, pentru că, uite, am o sută de ani și ei au trecut ca o clipă...”.
Domnișoara Relly Feller nu s-a căsătorit niciodată. A muncit mult, s-a sacrificat, cum spune chiar ea, pentru familie: pentru mama și fratele său, ambii bolnavi de inimă. Își aduce aminte că a existat o perioadă în care fratele său câștiga mai bine decât ea, în perioada de stagiatură. A avut norocul să aibă un șef cumsecade, la care a ținut mereu și pe care l-a respectat toată viața.
”Am mai avut și ghinion în viață, ne mai spune domnișoara Relly. Am suferit o operație la ochi, la Spitalul Militar, iar de atunci nu am mai putut găti. Curățenie în casă fac și acum singură, dar nu mai pot să gătesc, pentru că nu mai văd prea bine. De prin anii ’80, am primit masa de prânz de la Comunitatea Evreilor din Timișoara. Am mare noroc cu ei, pentru că mă ajută foarte mult. Tot din partea lor vine și Zoli, omul care mă ajută la toate. Are și el familie și trei copiii ca soarele, dar vine și la mine, pentru că mi-e destul de greu singură. Mai am cu cine să schimb o părere, un gând... Nu mă pot plânge, mie îmi ajunge pensia, dar singurătatea este foarte apăsătoare...”
Din vorbă în vorbă, aflu că domnișoara Relly a fost avocat de drept civil și o vreme s-a ocupat de cererile pentru emigrare în Germania. A avut mână bună, pentru că foarte mulți au beneficiat de aceste cereri. Cele mai triste momente din viața domnișoarei Relly se leagă de pierderea celor dragi, a mamei și a fratelui său. A fost foarte nefericită, însă s-a îngrijit ca amândoi să fie înmormântați în cimitirul evreiesc din Timișoara.
La cei o sută de ani pe care-i împlinește în acest an, domnișoara Relly nu a rămas singură. Colegii de breaslă tocmai au sărbătorit-o, iar Comunitatea Evreiască din oraș o ajută să poată trece peste nevoile de fiecare zi și, mai ales, peste boala care se poate numi singurătate.
