În ziua de 30 august 1940 a fost semnat Dictatul de la Viena (paradoxal numit Arbitrajul de la Viena), o zi în care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei, în favoarea Ungariei horthiste. Astfel, parte din regiune a fost mutilată asemeni românilor – inclusiv femei și copii – care au fost străpunși de baionetele dirijate de amiralul Miklos Horthy.

Coșmarul a început cu cedarea Basarabiei în urma unui ultimatum sovietic în iunie 1940, după care a urmat o avalanșă: pierderea Ardealului de nord prin dictatul de la Viena și apoi negocierile care au dus la modificările de graniță cu Bulgaria. A fost anul care a scufundat România Mare, o adevărată traumă pentru societatea românească.

Contextul istoric

În urma primului dictat de la Viena de la 2 noiembrie 1938, Ungaria horthystă a obținut o parte din Slovacia, iar la mijlocul lunii martie 1939 a ocupat Ucraina Subcarpatică autonomă (Rutenia – regiunea Transcarpatia de astăzi din Ucraina). Ungaria interbelică dorea printr-o politică revizionistă să obțină și celelalte teritorii care aparținuseră Imperiului Austro - Ungar și pe care le pierduse în urma înfrângerii din primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

În iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franței, Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediată și necondiționată a Basarabiei, (fostă parte a Imperiului Rus între 1812-1917, care se unise cu România după Primul Război Mondial) și a Bucovinei de Nord. Somația sovietică se baza pe anexa secretă a actului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul român, pe fundalul conjuncturii internaționale nefavorabile intereselor suveranității României, a cedat presiunilor sovietice și germane.

Dictatul

În 29 august 1940, ministrul de externe al Germaniei naziste, Joachim von Ribbentrop a impus României și Ungariei dictatul de la Viena, în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe. Hitler l-a amenințat pe regele Carol al II-lea cu ștergerea României de pe hartă, în cazul unui refuz.

Regele a convocat mai multe consilii de coroană în care a ridicat problema opunerii rezistenței armate, dar exista riscul unei agresiuni militare din partea Axei, căreia țara noastră nu i-ar fi făcut față. Monarhul a întrebat cât ar rezista armata într-un eventual război cu nemții și i s-a răspuns că nu mai mult de două săptămâni. În România, vestea cedării unei mari parți a Transilvaniei a produs un șoc. Regele a fost învinovățit și de pierderea în aceeași vară a celorlalte teritorii: Cadrilaterul, Bucovina de Nord, Basarabia și Ținutul Herța.

Potrivit colegilor de la Gazeta de Maramureș, Iuliu Maniu a protestat într-unul din consiliile de coroană și a trimis un memoriu lui Hitler și Mussolini, în care scris: Pro­tes­­tez vehement contra sentinței arbitrare care atribuie Ungariei o majoritate de români pentru a îngloba o minoritate de maghiari”.

Maniu era de părere că: Rezistența României în fața încercării hitleristo-fasciste de a mutila țara este o datorie de onoare a poporului român, care, indiferent de consecințe, va fi rescrisă în istorie. Asupra teritoriului românesc al Transilvaniei, nimeni nu are căderea de a decide decât poporul român din Transil­va­nia”.

Puternice manifestaţii de protest au avut loc în întreaga ţară: la Cluj, Timişoara, Bucureşti, Braşov, Sibiu, Orăştie, Constanţa, Iaşi şi Baia Mare. Era însă prea târziu.

Hitler a trasat un hotar artificial ce ajungea până la granița cu Prahova, unde era petrolul de care era interesat. Ungaria hortistă a primit peste 43 de mii de kilometri pătrați și peste două milioane și jumătate de locuitori, din care doar 37% erau maghiari.

Abilitatea lui Hitler a fost excepțională atunci când a împărțit Transilvania în două, i-a șantajat și pe români și pe unguri cu speranța că la sfârșitul războiului le va da românilor partea pierdută, iar ungurilor jumătatea neobținută”, a declarat regretatul istoric Șerban Papacostea în cadrul unui interviu acordat postului TVR.

Intrarea lui Horthy în Transilvania

Dictatul de la Viena prevedea ca te­ritoriul cedat Ungariei să fie predat în mod pașnic în 9 etape și zone, în perioada 5 – 13 septembrie1940, pe măsura retragerii armatei române. În ziua de 5 septembrie Miklos Horthy și Pal Teleki, primul-ministru al Ungariei au intrat în Satu Mare, în fruntea unei coloane militare. Jurnaliștii de la Gazeta de Maramureș citează proclamația citită la mitingul organizat cu acest prilej, care menționează acțiunile ce vor fi întreprinse contra populației românești și incită la ură. Acum, prin prezența noastră la Satu Mare, vă aducem noua libertate, frați ungari. V-ați întors acasă, fraților, la mama voastră, Un­garia. Ați îndurat proba dis­prețului din partea celui mai crunt dușman, România. De acum înain­te, vom rămâne împreună pentru totdeauna în Ardeal, pentru că așa au dorit marii conducători  Adolf Hitler și Benito Mussolini. Duș­manii Ungariei, românii, trebuie suprimați prin toate mijloacele”.
În zorii zilei de 5 septembrie 1940, prima unitate maghiară din Armata I, care avea un efectiv de 208 mii de militari a trecut frontiera la Sighet, ajungând până la Ocna Șugatag. Două zile mai târziu, armata horthystă a intrat în Baia Mare, primi­rea oficială fiind fă­cută în centrul vechi al orașului, de către noile autorități, în frunte cu Alexandru Rakoczi, primul din cei șapte primari pe care i-a avut orașul în timpul ocupației ma­ghiare. Treptat, în perioada urmă­toare, până la 13 septembrie, a fost ocupat întregul teritoriu prevăzut prin Dictatul de la Viena și insta­lată o administrație maghiară.

Ministrul Mihai Antonescu a declarat nul Dictatul de la Viena

Potrivit colegilor de la Historia, pe parcursul unui an întreg, guvernul român a atras atenția Budapestei, Comisiei mixte de control, dar și guvernelor german și italian, asupra nerespectării și încălcării flagrante de către Ungaria a prevederilor dictatului de la Viena. Cu alte cuvinte, ministrul afacerilor străine, Mihai Antonescu, a constatat că Ungaria nu a îndeplinit obligațiile asumate la 30 august 1940, care prevedeau respectarea tuturor drepturilor etnicilor români din nord-vestul Transilvaniei și a armistițiilor de presă. Conform acestora, atât statul ungar, cât și cel român se angajau să nu declanșeze atacuri prin intermediul presei și radioului. Neprimind răspuns, la 15 septembrie 1941, ministrul Mihai Antonescu a declarat caduc arbitrajul cu pricina, adică nul din punct de vedere juridic și al dreptului internațional.

Acest lucru însemna că, începând din acel moment, Ungaria nu mai avea nici un drept asupra nord-vestului Transilvaniei, cu atât mai mult cu cât guvernele german și italian nu au combătut nici un moment decizia guvernului de la București. La fel de adevărat este că nici nu au aprobat-o oficial, dar în diplomație și tăcerea e o formă de răspuns. De altfel, opinia publică din Germania, Italia și Elveția a salutat inițiativa României. Ungaria horthystă își încălcase de bună voie angajamentele asumate la 30 august 1940 prin semnătura ministrului Csáky. 

Dacă România s-a conformat obligațiilor, Ungaria a declanșat campanii fulminante de defăimare a guvernului român și intimidare a etnicilor români din teritoriul ocupat. Nu doar că românii din nord-vestul Ardealului au fost discriminați, dar, începând cu septembrie 1940, s-a trecut la asuprirea lor fizică, fiind cunoscute celebrele masacre din județul Sălaj, de exemplu. 

Atrocitățiile comise de Horthy

Trupe maghiare au intrat în comuna Treznea din județul Sălaj și după ocuparea localității au dezlănțuit măcelul rămas în istorie sub denumirea de "Masacrul de la Trăznea". Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut, cărora le-au urmat mulți români și evrei care au fost străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei.

Nicolae Brumar, un ţăran despre care relatau ziarele româneşti în 1941 –  în special ”România nouă” –  a fost executat pe câmp, alături de soţie şi cele două fiice.

Muzicologul Octavian Lazăr Cosma, a cărui familie a fost măcelărită la Treznea, poveşte momentele cumplite pe care le-a trăit. 

Deodată, au răsunat împuşcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniştea şi neputinţa îşi dăduseră mâna, soldaţi înarmaţi se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moşnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat şi mai mult oamenii în sperieţi. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile şi, sub ameninţarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovaţi, care erau împuşcaţi, găuriţi cu baionete, conduşi spre locuri unde urmau să fie executaţi. Motivul? Erau români”, preciza muzicologul, citat de colegii de la Adevărul.

Cu toate acestea, mărturiile cele mai cutremurătoare vin din partea unui supravieţuitor al măcelului horthyst. Este Gavril Butcovan, un sătean din Ip, localitatea ocupată de horthyşti în toamna lui 1940. Mărturiile sale se regăsesc în lucrarea ”O pagină de istorie scrisă cu sânge. Mărturiile unui supravieţuitor al masacrului de la Ip”, apărută în 2006. 

Era întuneric şi m-a cuprins o frică ce nu v-o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toţi 10 suflete. Părinţii şi 8 copii. Locuinţa era compusă din două camere. Eu, părinţii şi alţi 5 fraţi dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalţi doi frăţiori (…) Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminalii i-au executat pe fraţii mei. În faţa casei, la câţiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuşcată în piept cu cartuşe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împuşcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 anişori, care, disperată, striga «Unde esti maică?!», a fost secerată de gloanţele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împuşcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldaţi unguri au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn”, a scris Gavril Butcovan. Potrivit acestuia, soldații s-au împrăștiat în tot satul, iar românii au fost decapitaţi, sfârtecaţi cu baionetele şi schingiuţi, în vreme ce femeile gravide au fost tăiate cu baioneta, iar pruncii nenăscuţi, aruncaţi afară. 

Statistici și excepții

Conform datelor statistice oficiale primite de Secretariatul de Stat pentru Naţionalităţi și publicate de Adevărul, în perioada 1940-1941, au fost omorâte 919 persoane de etnie română, peste 1.100 de schingiuiţi şi peste 15 mii de arestări. La masacru au participat trupe din armata maghiară, dar şi grupări de paramilitari precum ”Garda zdrenţăroşilor”, ”Vânătorii turanici” sau ”Ordinul vitejilor”. În 1946, mulţi cetăţeni de etnie maghiară care au participat alături de trupele horthyste la măceluri au fost condamnaţi de Tribunalul Popular. Aproximativ 100 de persoane au fost condamnate la moarte. 

Sigur că nu toţi transilvănenii de etnie maghiară au luat parte la omoruri. Un exemplu este familia profesorului universitar Ioan Puşcaş, salvată de la moarte de o familie de maghiari. În spatele nostru, în şanţ, era o grămadă de morţi şi răniţi. Unul dintre soldaţi mi-a pus puşca la piept. Mi-am văzut moartea cu ochii. Nu ştiu de unde am avut putere, dar am început să număr ungureşte. Soldatul a rămas mirat, nu a apăsat pe trăgaci, iar eu continuam să număr, apoi am început să cânt un cântec unguresc, care mi-a venit în minte. Nu ştiu cât timp a trecut, arma lui era ţintuită încă de pieptul meu, când au apărut două fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Când au văzut ce se întâmplă, s-au năpustit asupra honvezilor”, a povestit Ioan Puşcaş pentru redacția ”Gardianul”, citat de cotidianul Adevărul.

Consecințele dictatului

Principalul beneficiar al Dictatului de la Viena a fost Germania nazistă, prin faptul că a câștigat suportul militar simultan al Ungariei și României; cele două țări au aderat la pactul Tripartit în noiembrie 1940. Istoricul Keith Hitchins descrie situația creată de Dictatul de la Viena în cartea sa „Romania: 1866-1947”: „ Dictatul de la Viena nu numai că nu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților, separând toți etnicii maghiari de toți etnicii români. Aproximativ 1.200.000 de români, aproximativ 50% din populația teritoriului Transilvaniei de Nord, au rămas în porțiunea primită de Ungaria, iar circa 500,000 maghiari au rămas în Transilvania Sudică”. 

Dictatul de la Viena a produs o gravă criză politică în România. Considerat răspunzător de catastrofa României, regimul regelui Carol al II-lea s-a prăbuşit odată cu frontierele ţării pentru că nu îşi îndeplinise principala obligaţie - aceea de a menţine integritatea teritorială a României: ţara a pierdut, în mai puţin de trei luni, 99.738 km pătraţi (33,8% din suprafaţa totală) şi 6.821.000 locuitori (33,3% din populaţia sa). Legionarii au organizat demonstrații sângeroase, iar Carol l-a învestit pe generalul Antonescu cu puteri depline, fără să își dea seama că acesta îi va cere să abdice, iar în 6 septembrie, monarhul a semnat actul de trecere a coroanei către fiul său, Mihai.  

Fără doar și poate subiectul este unul sensibil în Transilvania, regiune care alături de Banat poate fi un exemplu de bună conviețuire între cetățeni de etnii și religii diferite. Cu toate acestea lecția pe care ne-au dat-o anumite evenimente istorice trebuie păstrată în amintire. Dacă vreți, este un fel de moștenire transmisă peste decenii pentru ca astăzi să fim cu băgare de seamă la provocările lansate de la nivel politic, domeniu în care lupta pentru putere distruge generații întregi și lasă urme greu de vindecat.

 

Răzvan IDVOREAN