Ziarul „Timişoara” este prezent, iată, de 32 de ani în viaţa cetăţii căreia a încercat (noi sperăm că a şi reuşit) să-i poarte cu mândrie numele. Născut în vâltoarea zilelor imediat următoare Revoluţiei din decembrie 1989, la iniţiativa unui grup de tineri intelectuali anticomunişti, ziarul a fost, încă de la primele lui apariţii, unul militant. Ne-au însufleţit ideile Proclamaţiei de la Timişoara, idealurile de libertate şi democraţie care, speram atunci, se vor materializa şi la noi. Primul ziar independent apărut în România postdecembristă s-a transformat, rapid, în portavocea idealurilor care au însufleţit Timişoara în acel însângerat decembrie 1989 şi a continuat să rămână aşa peste ani, în ciuda tuturor dificultăţilor cu care s-a confruntat. Ziarul „Timişoara” a însemnat, de asemenea, pentru foarte mulţi dintre cei care am semnat în paginile lui o mare şi unită familie. La fel, pentru mulţi a fost şi o adevărată şcoală de presă, care a dat apoi Timişoarei ziarişti remarcabili. Ca o concluzie sumară, putem spune că au fost 32 de ani plini, cu bucurii şi tristeţi, cu multe dezamăgiri, însă toate acestea ne-au făcut, în anii din urmă, să continuăm munca pe care cei de dinaintea noastră au început-o. Ce se poate spune acum, la ceas aniversar? Decât că vom încerca şi de aici înainte să ducem mai departe spiritul Timişoarei, un spirit care a fost mereu prezent în redacţia şi paginile ziarului „Timişoara”.
Anton BORBELY


România astăzi
Ultimele meditaţii înainte de a ne despărţi pentru o perioadă mai lungă


Sunt sigur că orice om onest, cinstit şi realist din ţara noastră îşi dă seama în ce situaţie a ajuns România în ultima perioadă. Desigur, şi celelalte ţări din UE şi de pe tot mapamondul au şi vor avea probleme în această perioadă dar, din păcate, cred că ţara noastră iese din comun, cel puţin în Uniunea Europeană.
Cei 45 de ani de socialism comunist, ajutaţi cu frenezie şi eficacitate de cei 23 de ani de neosocialism comunist, au reuşit să distrugă în întregime noţiunea unei ţări normale la noi.
Se vede de la o poştă că, într-un timp din păcate mai lung decât momentul despărţirii, pe ţara noastră o paşte un mic colaps. În fond, acest lucru nu ar fi aşa de grav, dacă am reuşi să ne trezim, să ne schimbăm şi să începem să îmbunătăţim lucrurile din ţara noastră.
Din păcate, mă îndoiesc că vom fi capabili. Această neîncredere se datorează faptului că observ cum se comportă în prezent majoritatea populaţiei vizavi de situaţia actuală a ţării.
Nici un politician din cei aproximativ 2.500 de parlamentari - bineînţeles, se exclud cei maxim 1-2% cinstiţi care s-au consolat dându-şi seama că nu pot schimba ceva - care s-au plimbat ani de-a rândul pe culoarele casei lui Ceauşescu nu îşi dă seama că „the game is over” definitiv şi că ar trebui ori să se retragă şi să se ascundă, ori să încerce să îşi schimbe cu 180 de grade deciziile politice măcar în ultimul ceas.
Nici un devalizator al ţării din ultimii 23 de ani, fie el mai mare-miliardar sau mai mic-milionar, nu îşi dă seama sau nu îl interesează că JOCUL se apropie de sfârşit.
Nici un baron judeţean, orăşenesc sau chiar sătesc (primarii) nu îşi dau seama de pericolul unei justiţii din ce în ce mai independentă care le ameninţă situaţia lor liniştită şi de bunăstare egoistă.
Majoritatea moderatorilor, analiştilor de la redacţiile de ştiri de la mult prea multe televiziuni, care deşi în talk-show-uri comentează perfect de ani de zile adevăratele probleme ale guvernărilor, nu îşi dau seama că în loc să trateze în glumă, la distracţie, aceste situaţii ar trebui ca de fiecare dată, fără drept de apel, să... ACUZE.
Nici un angajat, chiar şi mulţi dintre cei din economia privată – care au fost angajaţi şi înainte de evenimentele din decembrie 1989 –, nu îşi dă seama că printr-o muncă în care o treime sau o jumătate din timpul lor de lucru „taie frunze la câini” sapă cu spor la dispariţia locului de muncă.
În principiu, majoritatea cetăţenilor din ţara noastră ar trebui să îşi dea seama că, indubitabil, a sosit timpul când nu se mai poate şi nu se va mai putea consuma mai mult decât produci. Însă, dacă îşi vor da seama şi vor reacţiona în consecinţă, ar mai putea exista o mică speranţă. Din păcate, despărţirea noastră nu ne mai dă posibilitatea de a fi părtaşi la această eventuală speranţă în principiu utopică.
Oscar BERGER
P.S. 1 Bineînţeles că spaţiul întregului ziar de 16 pagini, fără a ţine cont de data aceasta de spaţiul acceptat de redactorul şef, s-ar putea umple uşor cu astfel de meditaţii, însă starea noastră nu mai permite acest lucru.
P.S. 2 Îmi permit şi o scurtă meditaţie filozofică: după cum bine ştim, interesantul şi din păcate mult prea necunoscutul nostru spaţiu cosmic se desfăşoară între Big Bang şi Black Hole. Fiecare om, fiecare ziar, fiecare televiziune, etc. au în acest spaţiu o infim de micuţă fereastră, care odată se deschide, iar în scurt timp se închide şi dispare. Cred că un lucru important în viaţă este ca toţi să încerce să nu îşi bată joc, prin comportament şi prin acţiunile lor, de această fereastră unică.

Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie

Toate partidele politice, oneste faţă de opinia publică, şi-au declarat culoarea politică. Numai Frontul Salvării Naţionale refuză cu îndărătnicie s-o facă. Domnul Iliescu, altfel foarte limpede în idei, devine subit alunecos atunci când trebuie să specifice pe ce drum ar angaja Frontul Român, în cazul în care ar câştiga alegerile. Este oare o direcţie neplăcută urechilor noastre? Şi chiar ne crede atât de naivi încât n-o fi ghicit? Cum poate să-şi închipuie că ne mai înşeală pe noi, românii, cu stupida formulă: „noi vrem să unim toate forţele înaintate...”? Nu la fel se exprima ieri dictatorul? Partidul său personal era „centru vital al întregii naţiuni, unirea tuturor forţelor înaintate...” Frontul Renaşterii Naţionale, inventat în 1938 de Carol al II-lea, după dizolvarea partidelor şi instaurarea dictaturii, se autoproclama drept... grupare fără culoare politică a tuturor forţelor progresiste.
Nu trebuie să uităm: POPORUL A FĂCUT REVOLUŢIA ŞI NU FSN! Deceauşizarea ţării nu este un merit propriu al FSN. Este voinţa mare şi unică a întregii naţiuni, pe care oricare alţi oameni, treziţi ca şi ei, din pură întâmplare, la putere, ar fi fost siliţi s-o îndeplinescă fără întârziere. Însă FSN ar vrea să transforme într-un capital politic exclusiv toate transformările pozitive din ultima lună. Cu alte cuvinte, să confişte revoluţia. Ca pe un merit bun de invocat în alegeri: noi care am muncit zi şi noapte... Milioane de alţi oameni, care nu s-au întâmplat să se afle în 22 decembrie în sediul fostului CC au muncit la fel de asiduu pentru revoluţie. Fără munca şi lupta lor, FSN nu mai exista astăzi.
Din toate actele emise şi luările de opinie ale liderilor FSN a reieşit totuşi, fără dubiu, culoarea cea ascunsă: este un roşu diluat prin amestec de glaznost şi perestroica, plus un pluralism discret încorsetat. Mici loturi personale în agricultură, iniţiativă privată, dar numai în servicii şi, eventual, în mica industrie, conducere centralizată pe bază de plan şi solemne angajamente (vezi deja programele TV), transparenţa (a se citi glaznost) vieţii politice, restructurarea (a se citi perestroica!) economiei. Este soluţia de compromis propusă de comuniştii est europeni. Ea nu a adus deocamdată ţărilor din Răsărit decât stagnare, haos economic, inflaţie, tensiune socială explozivă. Sângele martirilor ne-a dat şansa, unică în Estul Europei, de a putea alege şi altceva decât scamatoria numită „comunism cu faţa umană”. A o pierde acum, lăsându-ne păcăliţi şi manipulaţi de proaspetele vedete politice, ar fi o trădare faţă de cei ce s-au dus sub pământ pentru a fi noi liberi deasupra...
Cei care ieri, prin ministere şi centrale, se străduiau (şi, din păcate, chiar reuşeau) să găsească formă practică aberantelor idei ale dictatorului sunt astăzi, pentru FSN, „oameni competenţi”. Cu ei va candida, de bună seamă în alegeri. Ion Iliescu, un om altfel cu multe calităţi, acceptă totuşi să se facă un tot mai penibil cult în jurul personalităţii sale. De parcă n-ar şti cât de mult ne dezgustă pe noi, românii, o asemenea practică politică. Îi sunt evidenţiate, cu un duios patetism, meritele din ultimii ani. Să i le recunoaştem. Dar să-l întrebăm: cum de a putut alege, în plină perioadă stalinistă, să devină activist al partidului? De ce nu a preferat, asemenea altor sute de mii de ingineri, să-şi facă meseria? A fi fost membru al partidului nu este neapărat o vină, dar a fi avut atâta zel, încât să fi fost promovat în funcţii dintre cele mai importante, spune ceva despre convingerile şi ambiţiile intime ale unei persoane.
Nu este deci de mirare că spectrul totalitarismului pluteşte iarăşi printre noi. Televiziunea română se mai numeşte şi liberă. Şi, conform unui pozitiv decret, lucrătorii ei nu au voie să facă parte din partide politice. Şi, totuşi, sfidând decretul şi pătând frumoasele merite revoluţionare ale instituţiei, directorul ei, domnul Aurel Dragoş Munteanu, a fost numit şi... purtător de cuvânt al FSN. Drept care nu trebuie să ne mire că televiziunea noastră „liberă” devine de la o zi la alta tot mai anostă, laudativă numai la adresa Frontului şi critică numai cu şoferii, vatmanii şi aprozariştii.
Sunt absolut convins că FSN trebuie lăsat să-şi ducă până la capăt mandatul de interimat. Altfel, haosul politic ne-ar conduce fatal la dictatură militară. Dar nu-mi place să fiu luat de naiv. Şi nici minţit în faţă, laolaltă cu toţi românii, că Frontul n-ar fi promis să se dizolve odată cu alegerile. Cum, chiar întregului popor român i s-a năzărit această idee? Dacă acum, în condiţiile în care nu are legitimitatea dată de alegeri, FSN îşi permite o asemena sfidare, dar în eventualitatea în care ar avea-o şi, patru ani, conform legii ar trebui să-l suportăm?
George ŞERBAN
Ziarul Timişoara nr 3, ianuarie 1990

Încercare de dialog

Democraţia este dialog. Monologul este dictatură.
Domnilor mineri, cine are interesul să semene vânt şi să culeagă furtună? Ceauşiştii, securiştii, fasciştii de dreapta şi de stânga, cei cărora le merge bine numai în dictatură şi nicidecum în democraţie, pentru că în democraţie omul se afirmă prin merite şi nu prin docilitate. Nu-i uitaţi pe adevăraţii duşmani ai ţării. Voi aţi ridicat steagul luptei în 1977. Muncitorii din Braşov în 1987. Timişorenii au început revoluţia din decembrie 1989, bucureştenii au dus-o la victorie. Dar, nu uitaţi, a existat şi un an 1956! Au mai fost, de-a lungul deceniilor, atâţia oameni izolaţi care s-au împotrivit teroarei, foamei, frigului şi fricii şi care au suferit, au fost închişi, mulţi au murit. Nu credeţi oare că s-ar cuveni acum, în 1990, când ne-am dobândit libertatea, să ne respectăm unii pe alţii? Toţi am mâncat salam cu zgârciuri şi cu soia. Cât despre pâinea exilului, o fi fost ea albă, dar amară, căci „greu e, Doamne, prin străini, ca desculţ prin mărăcini”.
Domnilor mineri, aruncaţi cu piatra în cine trebuie. Şi voi ştiţi cine sunt aceştia. Aţi spus-o în 1977! Iar oamenilor de bine întindeţi-le mâna. Vorbiţi-le, ascultaţi-i: dialogaţi! Să învăţăm împreună democraţia. Să reînvăţăm blândeţea, înţelepciunea, omenia. Numai astfel vom putea izgoni pentru totdeauna foamea, frigul, frica, dictatura. Numai astfel unirea va fi armonie şi nu monotonie, înţelegere şi nu supunere. Numai astfel vom fi oameni civilizaţi şi-i vom învinge pe derbedei. Numai astfel vom dobândi o linişte care să nu fie tăcerea vocilor interzise, ci calmul demnităţii, libertăţii şi democraţiei.
Alexandra INDRIEŞ
Ziarul Timişoara nr 14, 24 februarie 1990


Trei gloanţe-n cap

La trei zile dupǎ apariţia articolului „Comandanţi obedienţi, politruci, ceişti” (publicat în ziua de 23 august), am primit un telefon şi mi s-a spus foarte tranşant „O sǎ-ţi bag trei gloanţe-n cap.” N-am apucat sǎ întreb de ce neapǎrat trei? Bǎrbatul de la capǎtul celǎlalt al firului a închis. A fost o voce baritonalǎ, plǎcutǎ, de fumǎtor cumpǎtat.
Cum din primǎvara lui 1992 n-am mai fost ameninţat în nici un fel, mǎrturisesc cǎ nu mi-a picat prea bine treaba cu poc! poc! poc! Mi-am pierdut antrenamentul la ameninţǎri şi mǎ tem cǎ n-o sǎ fiu nimerit aşa cum trebuie, aşa, ca sǎ trec instantaneu pe lumea cealaltǎ, unde, dupǎ câte se spune, o putem duce infinit mai bine, dat fiind faptul cǎ nu existǎ zbatere şi interese meschine pentru a obţine funcţii şi grade cât mai mari.
Vasǎzicǎ, celui care vrea sǎ îmi facǎ de petrecanie i se pare cǎ n-a tras destule catruşe împotriva demonstranţiilor din decembrie 1989 şi vrea sǎ adauge la realizǎrile de atunci încǎ un trofeu.
Nu doresc sǎ pozez în victimǎ (bǎrbaţii care se comportǎ astfel îmi repugnǎ) dar, pentru cǎ sunt şi eu un pic fatalist, ca tot românul, am sǎ zic: Sǎ fie cum va da Dumnezeu! Cǎci cascǎ antiglonţ n-am sǎ port.
O singurǎ sugestie îmi permit sǎ-i fac virtualului ţintaş: sǎ consume un singur cartuş. Sǎ nu facǎ risipǎ. Cartuşele s-au scumpit îngrozitor de mult. Ca toate cele...
Iosif COSTINAȘ
Bomfaier - Cotidianul Timişoara, 1997