Preliminarii
Conjunctura generală pentru bănățeni, în frunte cu timișorenii, care a precedat actul unirii la 1 decembrie 1918, trebuie avută în vedere încă de la început secolului XIX, odată cu intensificarea luptei de emancipare națională a fruntașilor și a intelectualilor români, susținută cu încetarea focului și stabilizarea frontului din toamna anului 1917, semnarea armistițiului între beligeranți la 5 decembrie 1917 și desfășurarea Conferinței de pace de la Brest-Litovk în perioada 22.12.1917-16.03.1918, care a permis României și provinciilor românești o minimă revenire la normal. Totodată trebuie să avem în vedere convulsiile sociale și naționale din întreaga Europă și declarația președintelui SUA Wodroow Wilson din 8 ianuarie 1918 prin care a recunoscut dreptul naționalităților asuprite de Austro-Ungaria de a-și alege forma de guvernare dorită. În acest timp românii locuitori în teritoriile din Austro-Ungaria, care neputându-se manifesta deschis în plenitudinea dorințelor lor, și-au arătat public doleanțele de unire într-un singur stat prin reprezentanții lor individuali, în grup sau organizați în asociații, comitete, etc., în Regatul României, dar mai ales în țările marilor puteri decidente asupra soartei lor. Astfel amintesc: declarația prizonierilor români din Rusia participanți la Congresul Naționalităților de la Roma în aprilie 1918; „misiunea patriotică română”, încă din mai 1917, în SUA condusă de Vasile Lucaciu și Vasile Stoica, misiunea în iulie 1918 s-a transformat în „LIGA NAȚIONALĂ ROMÂNĂ DIN AMERICA” avându-l ca președinte pe Vasile Stoica; la Paris s-a înființat „COMITETUL NAȚIONAL AL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA” din inițiativa lui Traian Vuia, la 30 aprilie 1918, având publicația oficială „La Transylvanie”; „COMITETUL DE ACȚIUNE DE LA ROMA” din iulie 1918, condusă de Simion Mândrescu; „CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU UNITATEA ROMÂNILOR” creat la 3 octombrie 1918 în Paris, condus de Take Ionescu, având printre cei 28 membri pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Nicolae Titulescu, Traian Vuia, Sever Bocu.


În aceste condiții, coroborate cu pierderile pe toate fronturile încă active ale aliaților săi, Germania, ca să se aleagă cu ceva din acest război, a impus României semnarea Tratatului de pace din 07.05 1918 la București, care mutila România prin cedarea Munteniei și Dobrogei, înrobea economia și obliga demobilizarea armatei. Acest tratat nu a fost sancționat de regele Ferdinand și nici nu a fost recunoscut de Anglia, Franța și SUA1.
În condițiile haosului din Europa împăratul habsburg Carol la consiliul de coroană din Viena, ținut la 11-14 septembrie 1918, a hotărât solicitarea păcii puterilor Antantei, care a fost respins întrucât nu a ținut cont de principiile din declarația lui Wodroow Wilson. În această situație la 24 septembrie au cerut începerea tratativelor de armistițiu pe baza punctelor wilsoniene. Totodată în această perioadă președintele clubului parlamentar român de la Viena Constantin Isopescu-Grecul, a declarat în parlamentul austriac „în baza principiului național, cele patru milioane de români din Austro-Ungaria cer autodeterminarea lor în cadrul unui stat propriu”2 La Viena în luna octombrie a luat ființă Consiliul Național al Românilor din Transilvania, sub președinția lui Iuliu Maniu și a Senatului Militar Român sub comanda gl. Boeriu, care a pus la dispoziția Consiliului Național Central din Arad cei 50.000 de militari cu armament și muniția aferentă, disponibilizați din armata Austro-Ungară.2

Actul unirii
La 12 octombrie, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Național Român, a dat „Declarația de autodeterminare a Transilvaniei și a românilor din Ungaria”, prezentată de Alexandru Vaida Voevod la 18 octombrie în Parlamentul de la Budapesta. La 1 noiembrie Ungaria și-a declarat independența față de Austria și s-a proclamat republică.1
În atmosfera de haos general din Europa creat de revoluții sociale, revolte, greve, nesupuneri, nerecunoașterea autorității imperiilor în curs de dezmembrare, dar și pozițiile oscilante ale marilor puteri garante pentru România, guvernul și regele țării noastre prin Înalt Decret nr. 3179/09.11 1918 a trecut la mobilizarea armatei și continuarea din aceiași zi a operațiilor militare pentru eliberarea teritoriului național vremelnic ocupat, iar începând cu 18 noiembrie la cererea Consiliului Național Român Central din Transilvania și a teritoriilor tuturor provinciilor românești din Imperiul Habsburgic.2
În anul 1918 la 30 octombrie Dr. Otto Roth, membru în conducerea P.S.D. din Ungaria, şi lt. col. Albert Bartha, șeful Statutului Major al Comandamentului Militar Timişoara, întorşi de la întrunirea liderilor politici de la Budapesta, au convocat liderii maghiari din municipiu şi decid organizarea unei adunări populare pentru a doua zi, unde să proclame „Republica autonomă bănăţeană”, în cadrul Ungariei şi să înfiinţeze „Sfatul Poporului din Banat” subordonat direct guvernului de la Budapesta.3
La 31 octombrie la Timișoara a avut loc o mare demonstraţie de stradă a românilor contra adunării populare a dr. Otto Roth, care a proclamat înfiinţarea Republicii bănăţene. Acest fapt este adus la cunoştinţa ofiţerilor şi fruntaşilor români din Casina Militară, întruniţi într-o consfătuire ca urmare a celor petrecute. Răspunsul ferm de respingere a acţiunii lui Roth a fost dat de dr. Aurel Cosma, care totodată i-a informat de constituirea Consiliului Naţional Român. Ofiţerii români au plecat de la consfătuire şi s-au întrunit în sala hotelului „Kronprinz”, unde au întemeiat „Consiliul Militar Naţional Român”, avându-l ca preşedinte pe dr. Aurel Cosma. Despre aceasta a fost informat lt. col. Bartha şi i s-a adus la cunoştinţă că românii şi-au decis propria linie politică şi anume desăvârşirea unităţii naţionale prin unirea cu Regatul României. În paralel, ca o contra măsură, la primărie primarul Josef Geml cu fruntaşii social-democraţi şi funcţionarii locali, în majoritate maghiari, au constituit „Sfatul Poporului din Banat”, după modelul sfaturilor din oraşele maghiare, subordonate guvernului de la Budapesta. Tot în această zi s-a înfiinţat „Sfatul Naţional Militar al Şvabilor din Banat” condus de lt. col. Albert Fuchs, care va milita pentru ordine şi siguranţă precum şi pentru susţinerea cauzei şvabilor bănățeni.3


La 1 noiembrie în Timișoara au avut loc tulburări provocate de o mare parte a deţinuţilor de drept comun eliberaţi din închisori. Au fost atacate: poşta, Şcoala Militară, unde înfruntarea s-a terminat cu 13 morţi, sunt devastate restaurante şi magazine.4
La 4 noiembrie s-a instituit starea de asediu în Timișoara şi s-a înfiinţat Garda Civilă pentru restabilirea ordinii în oraş. Comitetul Executiv al Consiliului Militar Naţional Român, format din lt. col. Sebastian Brânduşa, cpt. Aurel Cosma, cpt. Lucian Georgevici, cpt. Ion Popovici, cpt. Sever Bărbosu, dr. Titus Mălai, farmacist Vasile Emerici şi col. Miron Serb, a colaborat cu Sfatul Poporului pentru menţinerea ordinii publice.3


La 6 noiembrie imediat după capitularea Austro-Ungariei, „Senatul Militar Român din Viena”, condus de Iuliu Maniu a pus la dispoziția Consiliul Național Român Central pe cei 50.000 militari români din armata imperială, care în colaborare cu militarii Armatei Regatului Român au asigurat ordinea în provinciile românești. Consiliul Național Român Central din 3 noiembrie și-a mutat sediul la Arad în casa lui Ștefan Cicio-Pop, a difuzat „Manifestul” prin care „își asuma întreaga putere asupra teritoriilor pe care le locuiesc românii din Transilvania și Ungaria”5,1, La Timișoara în cazarma „Nandor” începând cu ora 10.30 în fața șefului de stat major al garnizoanei militare lt. col. Albert Bartha au depus jurământul efectivele gărzilor civile din cartiere astfel: Cetate 165, Fabric 484, Iosefin 795, Elisabetin 670 și 250 de voluntari dintre elevii de liceu. Jurământul s-a citit în limbile maghiară, germană, română și sârbă.
La 9 noiembrie lt. col. Sebastian Brânduşa şi cpt. Aurel Cosma au dat publicităţii Comunicatul Consiliului Militar Naţional Român, prin care informau opinia publică că s-au unit cu Consiliul Naţional Român Central de la Arad şi că recunosc doar dispoziţiile acestuia.2


La 13 noiembrie Convenţia Militară semnată la Belgrad a stabilit retragerea trupelor maghiare la nord de râul Mureş, iar în locul lor venirea unităţilor aliate.3
La 14 noiembrie, în baza convenţiei de armistițiu din Balcani din 9 noiembrie, coordonat de gl. francez Franches d'Espéray de la Belgrad, Timișoara a fost ocupată de unităţile militare sârbe, preluând administrarea militară din Banat, iar cea civilă rămânând în sarcina Consiliului Poporului.3 În seara aceleiași zilei Consiliul Național Român Central a respins propunerile delegației guvernului maghiar, iar din 15 noiembrie a trecut la stabilirea calendarului desfășurării adunării de la Alba Iulia, la elaborarea regulamentului pentru alegerea deputaților pentru Adunarea Națională și la conceperea unui manifest solemn pentru informarea întregii opinii publice mondiale.1


La 20 noiembrie Marele Sfat al națiunii române din Ungaria și Transilvania a emis „Chemarea” către reprezentanții românilor la Adunarea Națională de la Alba Iulia pentru ziua de 1 decembrie. Populația românească din teritoriile imperiului a fost chemată să-și desemneze în cele 130 de circumscripții electorale stabilite pe cei 940 de delegați aleși de popor și împuterniciți cu „credenționale”1 purtând numele, semnătura sau amprenta digitală a celor reprezentați, întocmite și autentificate de notarii adunărilor sau de ședințe, având valoare de drept a unui plebiscit, fiind determinant la tratativele de pace de la Paris.
La 22 noiembrie s-a dizolvat Garda Civilă, întrucât ordinea era asigurată de către poliţie, asistată de soldaţi sârbi. Au fost dizolvate şi Gărzile Naţionale române, germane, maghiare şi sârbe. Contrar promisiunilor comandantului militar sârb, col. Nicolae Czolovici, de tratament egal al naţionalităţilor, poliţia şi militarii sârbi au luat măsuri de împiedicare a deplasării delegaţiilor din Banat la Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie.3


La 1 decembrie, cu toate măsurile de oprire a delegaţiilor din Banat, la Adunarea Naţională de la Alba Iulia au ajuns cei 1.228 de delegați, din care 940 aleși și 288 de drept (reprezentanții „societății civile” sau altfel spus ai bisericilor, școlilor, instituțiilor culturale și bancare, asociațiilor și a diferitelor reuniuni), fiind însoțiți de populația civilă, întregind numărul participanților la peste 100.000 de oameni. Din Banatul istoric (comitatele Timiș, Torontal, Caraș și Severin) au fost 321 de delegați, din care peste 40 din Timişoara și 51 din 20 de localități din teritoriul cedat după tratatul de pace Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care au votat unirea fără condiții a Banatului cu Regatul României formând cu celelalte provincii România Mare. Printre timișoreni au fost: George Adam, Cornel Albu, Ioan Balint, Pompiliu Ciobanu, Aurel Cosma, Lucian Georgevici, Cornel Crăciunescu, George Despot, Moise Doboşan, George Miculescu, Stan Vidrighin, Petru Talău, Emanuil Ungureanu. În Marele Sfat Naţional Român au fost aleşi timişorenii Aurel Cosma, Lucian Georgevici şi Stan Vidrighin.3,6


La 2 decembrie în oraş au sosit trupele armatei coloniale franceze care au supravegheat forţele sârbeşti şi au evitat confruntările acestora cu cetăţenii municipiului. Au loc manifestări de stradă după căderea frontului austro-ungar, pentru aplicarea deciziei de la Alba Iulia.3 Dualismul puterii dintre Consiliul Poporului şi trupele militare sârbeşti a durat până la 20 februarie 1919, când autorităţile sârbeşti au preluat întreaga putere. Aceste măsuri vizau pentru tratativele de la Paris acţiunea „faptului împlinit” privind alipirea Banatului la viitorul Regat Jugoslav. Autorităţile franceze semnalau aceste fapte şi au cerut un arbitraj internaţional.3

Col (ret.) Ștefan TAT
Foto: din volumul „Aurel Cosma (1867-1931)”, de Vasile Dudaș, Editura „Mirton”, Timișoara, 1998

Note:
1. Pop Ioan Aurel, Thomas Nägler, Magyar András, coordonatori „Istoria Transilvaniei (de la 1711 până la 1918)”, vol. III, edița a II-a, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane Cluj-Napoca, Ed. Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2016;
2. Pascu Ștefan academician, coordonator general, „ISTORIA Militară a poporului român”, vol. V, Ed. Militară București, 1988;
3. Dudaș Vasile „Aurel Cosma”, Ed. Mirton, Timișoara, 1998;
4. Munteanu Ioan şi Rodica „Timişoara monografie”, Ed. Mirton, Timişoara, 2002;
5. Berindei Dan „Istoria românilor din Paleolitic până în anul 2008 - cronologie”, Ed. CARTEX 2000, Bucureşti, 2008;
6. Neuman Victor, coordonator „Istoria Banatului, studii privind particularitățile unei regiuni transfrontaliere”, Ed. Academiei Române, București, 2015;
7. Mărdărescu D. Gheorghe, general, „Campania pentru dezrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei (1918-1919)”, Ed.Saeculum I.O., București, 2018;
8. Turcuș Aurel „Colonel Virgil Economu”, pliant editat de Consiliul Local Timișoara prin Primăria Timișoara, 2009.