Marți, 18 octombrie se împlinesc 306 ani de la intrarea armatei habsburgice în Timișoara și 359 de ani de la nașterea prințului Eugeniu de Savoya, comandant militar și om de stat austriac, care în anul 1716 a cucerit cetatea Timișoarei, aflată până atunci sub dominația imperiului otoman. Dar cine a fost acest feldmareșal francez născut la Paris, cum a ajuns ofițer în cadrul Sfântului Imperiu Roman și de ce este istoria Timișoarei moderne legată de personalitatea lui, vom încerca să vă prezentăm în rândurile următoare.
Născut la Paris pe data de 18 octombrie 1663, ca fiu al lui Eugen Mauriciu de Savoia-Carignano și al Olimpiei Mancini, nepoata cardinalului Jules Mazarin, Eugen a primit o solidă educație clasică, dar după ce timp de aproape doi ani a ocupat funcția de abate, el s-a îndreptat spre pasiunea sa: meseria armelor.
Pentru că a fost un bărbat mic de statură, Ludovic al XIV-lea a refuzat să îi încredințeze comanda unui escadron de cavalerie, fapt ce l-a determinat pe tânăr să părăsească Franța și să se stabilească la Viena, unde a intrat ca voluntar în armata habsburgică. A comandat trupele imperiale, iar faptele sale de arme i-au fost răsplătite prin avansări succesive. După mai multe încercări, în anul 1716, sub conducerea sa, trupele habsburgice i-au învins pe turci și au intrat în oraș pe strada care astăzi poartă numele comandantului oștirii.
Context istoric
După ce Soliman Magnificul a ocupat Belgradul în 1521 și Ungaria a fost învinsă în bătălia de la Mohacs din 1526, Regatul Ungariei a fost împărțit în două. Partea de vest a intrat sub stăpânirea lui Ferdinand I din Casa de Habsburg, în vreme ce partea de est a fost stăpânită de nobilul maghiar Ioan Zapolya. După moartea acestuia, teritoriul a revenit fiului său, iar un an mai târziu, Ferdinand I a încercat să ocupe Buda, capitala regatului. În ajutorul lui Zapolya a fost chemat sultanul Soliman, cu ajutorul căruia monarhul a fost învins, iar localitatea ocupată de acesta. În anii ce au urmat, Transilvania, împreună cu alte părți ale Regatului Ungariei, inclusiv Banatul, a format un principat autonom sub suzeranitate turcească. Ferdinand nu a renunțat însă la unificarea Regatului Ungariei sub stăpânirea sa și în vara lui 1551, Timișoara a ajuns din nou pe mâna suveranului de Habsburg, însă după numai un an a fost cucerită din nou de otomani.
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman a intrat într-o perioadă de stagnare, iar habsburgii au câștigat teren, cucerind Buda și cetățile de pe Mureș: Seghedin, Arad și Lipova, însă acestea din urmă aveau să sufere și alte schimbări la nivelul conducerii, în funcție de campaniile părților implicate în conflict.
Nu ne vom concentra atenția către toate bătăliile din acea perioadă, ci vom trece în revistă victoria obținută de armata lui Eugeniu de Savoya în data de 5 august 1716, la Petrovaradin, împotriva armatei otomane. În urma acesteia, pentru că dispunea de suficiente resurse, s-a îndreptat spre Timișoara cu o oaste formată din 45 de mii de soldați, peste 23 de mii de cai și peste o sută de tunuri.
Asediul asupra Timișoarei
Nu vom intra prea mult în descrierea luptei finale, pentru că preferăm să vă prezentăm acest subiect într-un articol separat, însă trebuie subliniate câteva aspecte.
La acea vreme fortificațiile Timișoarei erau din pământ cu parapete de lemn, iar dintre clădiri, doar castelul și moscheile erau din zidărie. Armata habsburgică a înconjurat orașul și a început pregătirile pentru asalt. Mii de oameni au săpat tranșee, au fost instalate tunuri, iar tentativele de apărare și contraatac ale otomanilor au fost respinse cu ușurință de atacatori. Pe data de 11 octombrie 1716 a început un bombardament masiv pentru distrugerea fortificațiilor, iar a doua zi, pe unul dintre bastioane a fost afișat steagul alb al capitulării.
Ieşirea trupelor turceşti din Timişoara s-a făcut pe data de 17 octombrie 1716, pe poarta Belgradului, iar intrarea lui Eugeniu de Savoya, ca învingător în cetatea Timişoara a avut loc în ziua următoare, 18 octombrie, ziua de naştere a prinţului. Astfel începea un nou capitol pentru orașul de pe Bega sub egida Casei de Habsburg. La scurt timp după acest eveniment, o scrisoare a fost trimisă către împăratul Sfântului Imperiu Roman:
”Motivele care au determinat această armată numeroasă și puternică să se predea sunt, atât cât știm, în afară de atacul continuu cu tunuri și bombe, frica de nedescris față de adversar. Căsuțele de lemn și ulițele nu cunoșteau liniște nici ziua nici noaptea, iar mulți oameni au fost răniți sau uciși, însă altă cale nu e de găsit”, i-a scris Savoya lui Carol al VI-lea pe data de 21 octombrie 1716.
Potrivit istoricului Costin Feneșan, după ocuparea Banatului de către habsburgi, principele Eugeniu, ca preşedinte al Consiliului Aulic de Război, s-a ocupat îndeaproape de integrarea noii provincii în statul imperial. Astfel, el a îndrumat nemijlocit elaborarea celui dintâi document referitor la statutul Banatului în cadrul monarhiei habsburgice, opunându-se tentativelor de încorporare a zonei de către Ungaria.
Ulterior, cu ocazia Războiului de succesiune la tronul Poloniei, principele Eugeniu a fost chemat din nou sub arme şi a preluat comanda trupelor imperiale de pe Rin, dar în urma unor eşecuri pe câmpul de luptă a fost înlocuit şi s-a retras la Viena, în viata privată.
Ca general, el a detinut comanda supremă în 24 de bătălii, dintre care 7 de importantă deosebită, fiind şi rănit nu mai puţin de 13 ori. Este socotit unul dintre cei mai de seamă strategi ai vremii sale și pentru că a exercitat o influentă notabilă asupra altor mari comandanţi de oşti, ca Frederic cel Mare al Prusiei şi Napoleon Bonaparte.
Spirit enciclopedist din lumea barocului clasic, principele Eugeniu a cultivat un schimb intens de idei cu reprezentanţi de frunte ai lumii savante europene: Leibniz, Montesquieu, Rousseau, iar gustului său artistic deosebit i se datorează două palate din capitala imperială, Palatul Belvedere și Palatul de iarnă.
La Timișoara îi poartă numele strada pe care armata habsburgică a intrat în oraș, dar și o casă în care, puțini oameni știu, comandantul nu a locuit niciodată. Imobilul situat pe strada Eugeniu de Savoya la numărul 24 a fost construit în anul 1817, chiar pe locul porții ”Forforosa”, locul prin care au intrat în cetate câștigătorii luptei din 1716. Se spune că locuința a fost ridicată din cărămizile fostei porți, demolată în urma sistematizării. Deasupra intrării principale se află un medalion cu o copie a unei reprezentări a porții Fosforosa și două plăci multilingve care amintesc de victoria obținută de habsburgi la începutul secolului al XVIII-lea.
Răzvan IDVOREAN
