Elisabetin este unul dintre cartierele istorice ale Timișoarei, care deși are o bogată moștenire culturală, nu a devenit încă un pol de atracție turistică. Pe teritoriul său se află câteva dintre principalele facultăți ale orașului, dar și clădiri care spun povești frumoase despre trecutul tumultos al urbei. Străzile înguste pavate cu piatră cubică, parcurile, monumentele, toate acestea transmit peste veacuri crâmpeie din istoria unui colț de imperiu despre care vă lăsăm pe dumneavoastră să stabiliți dacă și-a mai păstrat sau nu farmecul de altădată.

Potrivit unor documente de arhivă, pe teritoriul actual al cartierului Elisabetin construcțiile au apărut abia la sfârșitul anului 1734. Totuși, ce face ca cea mai nouă zonă istorică a orașului să fie una fermecătoare?

Potrivit istoricilor, cartierul Elisabetin a luat naștere imediat după plecarea turcilor din Timișoara, între 1716 și 1718 și purta numele de ”Maierele Vechi” sau ”Maierele românești”, pentru că aici erau instalați preponderent cetățeni etnici români. La vremea respectivă arăta mai mult ca un sat construit în jurul unei biserici din lemn, datorită interdicției puse ortodocșilor de a ridica biserici de zid și piatră, cu case mici, risipite și înconjurate de livezi și grădini de zarzavaturi.

Cartierul a început să se dezvolte abia după epidemia de ciumă din 1837, când în partea de nord-vest au început să construiască cetățenii de etnie germană, drept pentru care zona a luat numele de ”Maierele germane”.

Numele actual datează, potrivit unor surse, din anul 1896 și a fost ”botezat” astfel în cinstea Împărătesei Elisabeta ( Sissi ), soția Împăratului Franz Joseph și Regina Ungariei. Este cunoscut faptul că aceasta a vizitat de mai multe ori Banatul, care îi era foarte dragă. Spre exemplu, anul în care cartierul ”Maierele germane” a primit numele de ”Elisabetin”, este cel în care Împărăteasa ”Sissi” a fost prezentă la Herculane, unde s-a întâlnit cu Regina Elisabeta a României, al cărei pseudonim literar era ”Carmen Sylva”. Atunci, Carol I al României, Împăratul Franz Joseph şi Regele Alexandru I al Serbiei au luat parte la un bal care a avut loc la cazinoul din stațiune, după ce au inaugurat canalul navigabil Porţile de Fier.

Ultima schimbare de nume datează din perioada interbelică, atunci când a fost rebotezat în ”Principesa Elisabeta”, însă în conștiința timișorenilor a rămas și este cunoscut în continuare ca ”Elisabetin”.

Cartierul fostului grădinar-șef

Nu putem face referire la acest cartier fără să ne amintim și de grădinile lui Wilhelm și Arpad Muhle, respectiv Wen­ces­las Franz Niemetz, care se întindeau pe zeci de hectare.
Wilhelm Muhle s-a născut la Kulm, în Bohemia, în anul 1844. La vârsta de 21 de ani a ajuns în Timișoara și în scurt timp a devenit grădinarul-şef al lui Wenceslas Niemitz,  proprietarul celei mai importante florării din oraş de la vremea respectivă. Wilhelm s-a căsătorit cu fiica acestuia și în plus, în plan profesional, în 1870 a participat la un important proiect de schimbare a cadastrului verde al oraşului: realizarea Parcului Central şi proiectul de amenajare a malului drept al Canalului Bega. Acesta a reprezentat un moment important pentru cariera lui Mühle, deoarece împăratul Franz Josef şi paşa Ahmed Rayim au vizitat special Timișoara pentru a vedea zona și au fost plăcut impresionați de spațiul verde nou-amenajat. Mai târziu a intrat în posesia casei care îi poartă numele, situată pe bulevardul Mihai Viteazu. Vila a fost construită în jurul anilor 1866 – 1868 și cum Wilhelm era unul dintre cei mai importanți florari ai Europei, a înconjurat casa de o imensă grădină de flori, ce a transformat-o într-una din cele mai frumoase proprietăți din Timișoara veacului al XIX-lea. Construcția a fost transmisă din generație în generație, până când ultimul urmaș, o strănepoată a florarului, a emigrat în Germania la începutul anilor 90. Aceasta a donat multe obiecte pentru un viitor muzeu al trandafirilor, iar restul vilei a fost preluat, rând pe rând, de instituții ale statului și persoane cu grade vechi pentru care imobilul nu a avut nicio însemnătate istorică. A ajuns și pe mâna clanului Cârpaci și în ultimii ani a fost subiectul unor procese între proprietari și administrația locală. Lăsând deoparte viitorul incert, vila și-a pierdut farmecul de altădată, la fel cum și mireasma trandafirilor s-a risipit de pe străzile orașului, odată împodobit cu flori.

Cartier multiconfesional

În continuare, pe bulevardul Mihai Viteazu, cei care doresc să își continue vizita în cartierul Elisabetin pot face o oprire la biserica romano-catolică ce domină zona cu înălțimea sa impresionantă. Construcția în stil neogotic a început în 1912 și s-a încheiat șapte ani mai târziu, după ce pe durata Primului Război Mondial, lucrările au fost întrerupte. Terenul pe care a fost ridicat lăcașul de cult a fost donat de către celebra familie de grădinari, Muhle, iar pentru ridicarea edificiului, episcopul Sandor Dessewffy a donat suma de 50 de mii de coroane și a solicitat ca biserica să fie a Ordinului Salvatorian, o congregație religioasă internațională de preoți și frați din Biserica Catolică, înființată la Roma, pe 8 decembrie 1881.

După ce a fost sfințit în ziua Adormirii Maicii Domnului, anul 1919, de către episcopul Gyula Glattfelder, lăcașul de cult a funcționat initial ca filială a bisericii din cartierul Iosefin, însă un an mai târziu a primit statutul de parohie independentă. Edificiul amplasat în piața Nicolae Bălcescu a fost ridicat după planurile arhitectului Karl Salkovics, are vitralii, cinci altare sculptate și amintește de Biserica Votivă din Viena, situată în centrul fostei capitale imperiale, în imediata vecinătate a Universității.

Acesta însă nu este nici singurul și nici cel mai vechi lăcaș de cult din cartierul Elisabetin. O biserică mai veche, ortodoxă de această dată, se află pe strada Protopop George Dragomir, ce a fost construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în apropiere de Piața Crucii. Particularitatea ei este că spre deosebire de alte edificii, nu a fost împărțită cu ortodocșii sârbi.

Potrivit surselor istorice, creștinii ortodocși din Elisabetin au deținut o parohie proprie încă din perioada stăpânirii otomane; una construită din lemn, ce a fost menționată în anul 1727, la scurt timp după ce Banatul a fost cucerit de habsburgi. În anul 1784 a fost ridicată o biserică din cărămidă, iar turnul adăugat ulterior, în 1836. La sfârșitul secolului al XIX-lea, lăcașul de cult s-a aflat într-o stare precară și a necesitat o renovare ce a fost făcută în urma unei colecte organizate de reprezentanții orășenești. La aceasta au contribuit cetățeni care aparțineau tuturor naționalităților și confesiunilor din Timișoara. Se spune că suma strânsă a fost atât de mare încât biserica a putut fi reparată, chiar reconstruită parțial. După renovarea din 1894, edificiul a fost închinat ”Adormirii Maicii Domnului”, iar o a doua schimbare importantă prin care a trecut lăcașul de cult a fost între anii 1926 și 1927. Atunci au fost amplasate patru clopote noi, iar în interior, pictura în frescă, în stil neobizantin, a fost executată de pictorul arădean Iulian Toader. În forma ei actuală, biserica aparține, din punct de vedere architectural, stilului baroc cu elemente clasiciste.

Locul în care a început revoluția anti-comunistă

Nu putem povesti despre cartierul Elisabetin, fără să facem referire și la Palatul și Biserica Reformată de pe strada Timotei Cipariu, locul în care a fost declanșată revoluția anti-comunistă din decembrie 1989. Pe latura vestică poate fi văzută inscripția ”Trăiască Laszlo Tokes”, pastorul pe care comuniștii au vrut să îl evacueze și să îl mute în altă parohie, din cauza criticilor pe care le-a adus regimului Ceaușescu. Ansamblul la care ne referim a fost proiectat de doi arhitecți din Budapesta, Karoly Nagy Jr. și Laszlo Janoshazy și ridicat de Karl Hart, din punct de vedere architectural, cu influențe istoricist-eclectice și neogotice. Fără a intra în prea multe detalii de ordin tehnic, trebuie să precizăm faptul că pot fi remarcate ușor arcele tip ogivă de la ferestrele etajului al doilea, care dau un caracter neogotic întregului ansamblu. Vitraliile și ornamentele din fier forjat și piatră naturală aflate în interior, precum  și o orgă realizată de Wegenstein Lipot la începutul secolului XX, dau în continuare clădirii un farmec specific secolului trecut pe care nu multe imobile din Timișoara îl mai păstrează.

Rămânem în zonă, pe Bulevardul 16 Decembrie 1989, pentru că aici, în aceeași zi din calendar, în apropiere de Piața Maria, la începutul revoluției ce avea să dea jos dictatura comunistă, poetul Ion Monoran a oprit tramvaiele și a lansat tuturor celor prezenți îndemnul de a se alătura protestelor. Autospecialele de pompieri și plutonul de intervenție care au sosit la fața locului au avut ordin de a împrăștia mulțimea, însă hotărârea timișorenilor de a fi liberi nu a putut fi dispersată nici de bastoane și de câini și nici de tunurile cu apă.

Zona în care a fost capturat Gheorghe Doja

Continuăm periplul prin cartierul Elisabetin fără a ne depărta de zona Pieței Maria, pentru că aici, monumentul închinat Sfintei Fecioare ne trimite cu gândul la o legendă potrivit căreia, pe 20 iulie 1514 însăși Maica Domnului a coborât din cer pentru a-l lua în Rai pe Gheorghe Doja, ”regele țăranilor” care a condus răscoala împotriva nobilimii maghiare. Acesta din urmă a fost prins și executat după ce oștirea sa a pierdut bătălia de la Timișoara din cauza unei organizări slabe și a unei căpetenii care și-a trădat camarazii. Monumentul a fost construit în anul 1906 pe locul unei alte statui a Sfintei Fecioare și a fost ridicat după un proiect al lui Laszlo Szekely, arhitectul-șef al orașului între anii 1902 și 1922. Statuia a fost realizată de sculptorul Gyorgy Kiss, însă la începutul anului 2012 a fost data jos de pe soclu și vandalizată. Restaurarea a fost făcută în următoarele luni de către artistul Ion Oprescu, specialist în restaurarea pietrei, din cadrul Muzeului Național al Banatului.

Pe străzile pavate cu piatră străjuite de clădiri ce încă mai păstrează aerul boem al secolului trecut, pașii ni se îndreaptă spre Piața Plevnei, sau Parcul Gheorghe Doja, așa cum mai este numit locul în care se află statuia fostului conducător al răscoalei din 1514. Potrivit celor de la Heritage of Timișoara, povestea locului are un parcurs aparte, de la o esplanadă inclusă într-o zonă cu resturi fosile mlăștinoase, la o piață de animale până în 1904, când a devenit ”grădina” celui mai valoros ansamblu arhitectural din noul cartier Elisabetin. Micul scuar este înconjurat de clădiri joase, cele mai multe având doar parter și etaj, singura dominantă verticală fiind turnul palatului cu două etaje construit de dr. Adolf  Vertes în anul 1909.

Bordelul de lux din Elisabetin

Sigur că se pot scrie pagini întregi despre palatele din cartierul Elisabetin, însă ne place să credem că veți găsi timp pentru a vizita singuri frumoasa zonă istorică a Timișoarei, pentru a vă plimba pe străduțele înguste ce șerpuiesc printre fațadele elegante ale caselor construite la început de secol XX.

De multe ori avem tendința de a prezenta în astfel de articole doar locurile frumoase, care poartă patina timpului și farmecul veacurilor trecute; care ne trimit cu gândul la prinți și prințese, la capete încoronate și varianta romantică a cavalerilor ale căror zale străluceau în lumina soarelui și care încrucișau săbiile pentru a apăra onoarea vreunei domnițe. Timișoara se încadrează foarte bine în această categorie, însă are și povești ce se relatează cu voce scăzută. Una dintre ele este cea a bordelului Șari-Neni, cel mai cunoscut loc de acest fel din perioada interbelică, aflat în același cartier Elisabetin, la intersecția străzilor Romulus și Odobescu. Proprietara se numea Földessy Charlotta (Şarlota) și era cea care se îngrijea ca cei care trec pragul bordelului să nu ducă lipsă de nimic. Restaurantul avea la intrare un felinar roşu și sub paravanul unui local cochet şi intim, bărbații găseau tot ceea ce îşi doreau. Oferta era prezentată în albume cu fotografii realizate cu mult profesionalism, iar fetele cântau la pian şi erau specialiste în arta conversaţiei.

Sari Neni avea întotdeauna pregătite pentru vizitatori două meniuri „a la carte”: unul cu de-ale gurii, și altul cu fetele sale imortalizate de fotografi celebri, în posturi erotice. După naționalizare, locul a transformat în bufet, iar după Revoluție, sub numele „Intim”, s-a redeschis ca restaurant și hotel.

Elisabetin, la fel ca și celelalte cartiere istorice ale Timișoarei, ascunde mărturii despre trecutul unui oraș care a cunoscut mărirea dar și decăderea, care a fost împodobit de parcuri și colorat de trandafiri, care se poate lăuda cu premiere și lupte pentru libertate, dar care a fost și martorul unor evenimente care nu fac cinste istoriei locale. Cu bune și cu rele Timișoara încearcă să țină stindardul sus, iar cartierul Elisabetin, chiar dacă și-a mai pierdut din strălucirea de altădată, ascunde o istorie interesantă, din păcate prea puțin promovată într-un oraș ce a câștigat titlul de ”capitală europeană a culturii”.

 

Răzvan IDVOREAN