Biblioteca Judeţeană Timiş - Secţia de Arte „Deliu Petroiu” a găzduit un dublu eveniment cultural, în seara zilei de 30 august.
Este vorba despre un vernisaj şi o prezentare de carte, avându-i ca autori pe Michaela Leahu (pictură) şi Tiberiu Cercel (pictură şi autorul volumului „Provincia melancoliei”). Expoziţia rămâne deschisă publicului până în 9 septembrie.
Pentru că anul acesta, în 24 august, s-au împlinit o sută de ani de la naşterea celui care dă numele secţiei de artă, personalitatea incomensurabilă a omului de cultură Deliu Petroiu a fost evocată de toţi cei implicaţi în inaugurarea expoziţiei.

Profesorul Tiberiu Cercel

„În bună măsură, am venit până aici, traversând munţii cu o trăistuţă de picturi mai mici, ca să le pot transporta, şi pentru faptul că am aflat că această sală poartă numele lui Deliu Petroiu, de care mă leagă multe. Mi-a deschis o fereastră spre lumina culturii, ceea ce este enorm. Am reuşit să continui acest lucru prin creaţia literară, prin pictură. S-a spus aici că elevul nu îşi poate întrece maestrul. Dar în subsididarul acestei expoziţii se află tocmai acel lucru interesant: doamna Leahu mi-a fost elevă pe când avea 16-17 ani, iar acum expunem împreună. Ia să vedem dacă nu cumva – pentru că se spune că profesorul bun este acela pe care elevul îl întrece – m-a întrecut. Aceasta pentru că mi-ar conveni să mi se spună că am fost un profesor bun. Am venit, aşadar, pentru doamna Leahu, care acum vreo 30 şi ceva de ani a venit însoţită de mama ei, doamna Cernescu, o femeie frumoasă şi blândă. Deşi avea doat 16-17 ani, fetiţa ei dovedea talent şi, mai mult decât atât, o sensibilitate aparte. Când am văzut-o, m-am gândit imediat la Pascal, că poate e vorba de o trestie gânditoare. Gânditoare a rămas, dar trestia pot spune că s-a transformat într-o salcie. Apropo de faptul că am adus lucrări mai mici, în popor se spune că mărimea nu contează. Aşadar, luaţi-le ca atare. Acest lucru mă duce spre istoria artelor, spre un anumit Paul Sérusier. Vis-a-vis de Luvru, la Paris, este un muzeu de artă a secolului XIX, iar acolo se află o lucrare de două palme pe una ca dimensiune, a acestui Paul Sérusier, intitulată «Talisman». Ei bine, această micuţă lucrare pictată pe carton a întors o foaie în istoria artelor. Sérusier făcea parte din şcoala nordului, unde era Gauguin, şi a făcut această ispravă, pe care şi eu am vrut s-o repet prin tehnica mea. Lucrarea lui Sérusier era mult mai slabă din punct de vedere pictural decât multe dintre cele pe care le cunoaştem. Dar nu despre aceasta este vorba, ci de îndrăzneală, de mentalitate. Pentru că doar îndrăzneala cu mentalitatea pot întoarce o filă din istoria artelor sau a literaturii.
Deci, lucrările noastre - şi îmi cer scuze pentru asta - nu fac parte din acel curent contemporan numit artă contemporană, care are multe beneficii optice. Noi suntem nişte postimpresionişti, iar lucrările noastre vor să transmită ceva. Iar lucrul acesta este foarte bine să fie sesizabil. Cel mai bine transmit în pictură mijloacele tradiţionale ale picturii: culoarea şi desenul, precum şi modul în care ele sunt exprimate în compoziţie. Eram la Paris, acum vreo 25 de ani, încercând să văd care este viitorul picturii. Am cutreierat într-un muzeu în care se află întreaga istorie a picturii, am văzut Dali, impresionişti, suprarealişti, iar deodată, într-o mică uşă, am privit şi erau... fauves, sălbaticii, care lucrau nu neapărat în culori exaltate, dar luminoase. Acolo era lumina, viitorul. Viitorul trebuie să ne aducă lumină şi culoare. În sensul acesta i-am obişnuit şi pe elevii mei să lucreze, să nu se ia după stilurile la modă, ci să se folosească de sensibilitatea şi sinceritatea lor.
Am să vă dau exemplul picturii naive, unde artistul nu are cunoştinţe clasice de desen, de perspectivă, dar vrea să redea viaţa. Iar viaţa are misterul său şi pitorescul extraordinar pe care l-au adus la suprafaţă impresioniştii şi postimpresioniştii. De aceea arta între 1850 şi 1950, pentru mine, este cea mai mare, după Renaştere.
Dacă veţi studia albumele impresioniştilor, veţi descoperi acolo o mare surpriză: cei care au pictat în perioada aceea au încercat să ilustreze paradisul terestru. Să facem cu toţii în aşa fel încât natura să nu fie distrusă, să nu ne plimbăm prin oraşe pustii, care să ne pustiiască şi sufletele, să fim prieteni şi să ne iubim între noi şi prin pictură”.


Michaela Leahu


„Vreau în primul rând să le mulţumesc distinşilor noştri invitaţi, care au făcut posibilă cunoaşterea străfundurilor muncii noastre artistice. Poate, altfel, pictura noastră şi scrierile domnului profesor nu ar fi ajuns la dumneavoastră, la public, într-o formă recognoscibilă, descriptibilă, familiară, din care fiecare să găsească, poate, momente de trăire sau emoţie comună.
Le mulţumim pentru implicare şi dăruire, pentru căldura sufletească cu care au acceptat să ne susţină demersul artistic.
Activitatea mea ca pictor a început acum 33 de ani, iată, o vârstă christică, când mama, care şi ea picta, a recunoscut talentul meu artistic şi m-a dus la domnul profesor, la Şcoala Populară de Artă din Târgovişte, la secţia de pictură. Acest parcurs care m-a adus aici, în faţa dumneavoastră, a fost marcat şi de elemente periculoase, care m-au împiedicat să-mi aleg arta plastică drept profesie. Cu toate acestea, deşi au fost întreruperi în ceea ce priveşte pictura de şevalet, am continuat să pictez icoane.
Primele elemente despre pictura icoanelor tot în atelierul din Târgovişte le-am primit. Am mai participat la cercul de icoane care se ţinea la un moment dat în Catedrala Mitropolitană din Timişoara şi, timp de douăzeci de ani, am pictat numai icoane. De asemenea, la liceul unde lucrez, coordonez un cerc de icoane încă din anul 2006. Din 2016, revenind către pictura de şevalet şi către Şcoala de Arte din Timişoara, m-am îndreptat şi către domnul profesor Tiberiu Cercel, revenind la sfaturile domniei sale, şi în felul acesta am revenit la pictura de şevalet. Ceea ce vedeţi aici este rodul acestei colaborări. Sper din tot sufletul să mai avem astfel de ocazii frumoase şi să nu întrerupem această colaborare, pentru a vă putea bucura sufletele.
Cum nimic nu e întâmplător, vă spun că data pentru vernisajul expoziţiei a fost fixată în urmă cu doi ani. Nu ştiam că în acest an se va sărbători centenarul naşterii maestrului Deliu Petroiu. Dar probabil că cineva acolo sus ne iubeşte şi ne ghidează dincolo de voinţa noastră şi iată-ne astăzi aici, sărbătorind şi acest centenar, Deliu Petroiu fiind maestrul maestrului meu”.


Petru Vasile TOMOIAGĂ