Vineri 15 iulie se împlinesc 508 ani de când răsculaţii conduşi de Gheorghe Doja au atacat Cetatea Timişoarei pentru a înfrunta nobilimea maghiară. Dar cine a fost liderul ţăranilor transilvăneni? Gheorghe Doja a fost un personaj controversat întreaga sa viaţă, până la execuţia sa: tâlhar, cavaler, nobil, criminal, căpetenie a cruciaţilor ce au luptat împotriva otomanilor, conducător al rebeliunii ţărăneşti împotriva nobilimii maghiare şi damnat. Dezbaterile istoricilor plasează imaginea sa între două coordonate opuse: renegat şi supraom. Execuţia sa a prefaţat supliciile îndurate de alţi martiri de-a lungul istoriei, demonstrând că în materie de cruzime imaginaţia umană nu cunoaşte limite.
Gheorghe Doja (în maghiară Makfalvai Dózsa György, germană Georg Dózsa von Makfalva, latină Georgius Dosa Siculus de Makfalva) s-a născut în anul 1470/1477, după alte surse, la Dalnic, Scaunul Chizd din Regatul Ungariei, astăzi în judeţul Covasna din România, şi a murit la 20 iulie 1514 în Timişoara. A fost un mic nobil secui din Transilvania despre care s-a spus că este un „tâlhar cunoscut în întregul Regat al Transilvaniei”.
Context istoric
Papa Leon al X-lea a chemat la o cruciadă antiotomană, nedusă însă la îndeplinire. În anul 1513, Doja a fost însărcinat cu organizarea unui corp de oaste alcătuit din secui, care să participe la cruciadă. De altfel acesta se remarcase anterior ca bun ofiţer în războaiele antiotomane. Proclamarea cruciadei de către papa Leon al X-lea şi recrutarea ţăranilor maghiari, slovaci, sârbi, croaţi, români şi secui ca soldaţi a creat un conflict între acesta şi marea nobilime din Transilvania şi Ungaria, care dorea să-i reţină pe aceştia pe propriile domenii. Pe de altă parte, ţăranii sperau ca prin participarea la cruciadă să-şi îmbunătăţească greaua situaţie economică, în ipoteza unei campanii reuşite în faţa otomanilor.
În februarie 1514, la Belgrad, cruciaţii au dat piept cu otomanii, conduşi de Ali din Epir. Când cele două oşti au ajuns faţă în faţă, Ali s-a adresat adversarilor săi: „Maghiari! Dacă e printre voi vreun bărbat gata să-şi dovedească voinicia, unul care are încredere în forţele lui, să facă un pas în faţă şi să se lupte cu mine. De la egal la egal”. Cel care a răspuns provocării a fost, bineînţeles, Gheorghe Doja, care, după un duel scurt, l-a lăsat pe turc fără un braţ şi fără suflu. Victoria a fost consfinţită, Doja a fost făcut cavaler, a primit cadou un sat şi dreptul de a purta un blazon simbolizând fapta sa eroică. Numai că după plecarea ţăranilor în cruciadă nobilii maghiari au rămas cu pământurile nelucrate şi, extrem de nemulţumiţi, au pus presiune pe cei rămaşi. Din această cauză, oastea organizată pentru cruciadă s-a transformat într-o armată de răsculaţi pe teritoriul Transilvaniei şi Ungariei, sub conducerea lui Gheorghe Doja. La 27 mai 1514 Doja, aflat în fruntea celor circa 40 de mii de oşteni ai săi, s-a oprit din campania de recucerire a Constantinopolului şi a decis să întoarcă armele împotriva nobilimii. El şi-a pus oameni să aleagă: ori renunţă la luptă şi pleacă acasă, ori rămân să lupte alături el împotriva nobililor.
Scopul răscoalei devenită război
S-au dat lupte crâncene în Transilvania şi Banat, iar armata condusă de Gheorghe Doja a obţinut victorii importante. Principala direcţie a răsculaţilor a fost Timişoara şi Cenadul, localităţile de reşedinţă ale episcopului Nicolae Csáki (Nicolaus de Csak), principalul contestatar al înarmării ţăranilor. Pe timpul desfăşurării răscoalei s-au mai afirmat ca puternici adversari ai răsculaţilor voievodul transilvan Ioan Zapolya şi episcopul romano-catolic al Transilvaniei, Várday Ferenc. Trupele ţărăneşti aflate sub conducerea lui Gheorghe Doja au fost la început victorioase la Cenad şi Nădlac, unde răsculaţii l-au prins pe episcopul Csáki şi l-au ucis.
Răsculaţii au înaintat spre Buda, în Ungaria de astăzi, acolo unde viteazul secui şi-a instalat tabăra. Discursul lui Doja a fost mobilizator: „Multe nenorociri s-au abătut până acum asupra noastră. Cauza a fost mai degrabă pasivitatea şi moliciunea voastră, decât puterea duşmanului. Dar acum s-au schimbat lucrurile. În sfârşit, s-a ivit prilejul să scuturaţi tirania nedreaptă a nobilimii şi să aveţi numai curaj să folosiţi acest prilej. În sfârşit, a sunat ceasul; puteţi să obţineţi ceea ce aţi râvnit totdeauna, puteţi să pedepsiţi pe cei ce au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile”, ar fi spus Gheorghe Doja în discursul ţinut la Buda. Speriaţi, nobilii au cerut măsuri pentru dizolvarea taberei şi trimiterea celor adunaţi la casele lor, cerând lui Doja să nu mai primească pe nimeni în tabără şi să pună capăt „neorânduielilor” săvârşite de oamenii săi. Era însă prea târziu. Poruncile arhiepiscopului şi ale regelui nu au avut efect asupra mulţimilor. Încă din această fază, tabăra ţărănească era alcătuită din toate categoriile sociale asuprite, interesate în lupta antifeudală şi antibisericească: iobagi, ţărani săraci lipsiţi de mijloace de producţie, păstori, haiduci, orăşeni săraci, lucrători de la mine şi ocne, maghiari, români, slovaci, sârbi, ruteni şi alţii. Gheorghe Doja le-a cerut ţăranilor să recucerească cu armele libertatea răpită de nobili, dacă doreau să-şi asigure un viitor mai bun. Faptul e confirmat de o scrisoare a regelui Vladislav, din 3 iulie 1514, adresată papei, în care acesta se plângea că ţăranii, ciurdarii şi păstorii s-au ridicat să scape de servitute, să dobândească libertatea şi să întroneze dreptatea. Răsculaţii se ridicau cu hotărâre împotriva bisericii catolice, cea mai mare stăpânitoare de moşii şi exploatatoare a ţăranilor. Ţinta atacurilor răsculaţilor erau moşiile şi castelele feudale în general, curţile episcopale cu predilecţie. În locul bisericii latifundiare, ei doreau o biserică săracă, guvernată după principiile creştinismului primitiv. În viziunea lor, noua societate trebuia să se bazeze pe o unire a ţăranilor cu orăşenii.
Organizarea oştirii ţărăneşti
Gheorghe Doja şi-a împărţit oastea în mai multe cete. Unele conduse de preoţi săraci au fost trimise spre sudul şi nordul regatului ungar pentru a-i răscula pe iobagi, păstori, lucrători în mine, sărăcimea târgurilor şi oraşelor, români, unguri, slovaci, ruteni şi sârbi. Ceata lui Doja a mers spre Transilvania. Doja spunea despre nobili: „De ce aceşti oameni să cheltuiască la un singur banchet cât ar trebui aproape unui sat întreg?”. O căpetenie a răscoalei i-a îndemnat pe ţărani să-i prindă pe strângătorii de dări şi la nevoie să-i pedepsească cu moartea. Răsculaţii au desfiinţat vămile întâlnite în cale, i-au pedepsit pe vameşi, au distrus documentele în care se regăseau obligaţiile ţăranilor. Speriat, Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, a dat ordin armatei sale: „Să fie prinşi şi arestaţi toţi cei ce se numesc cruciaţi, cei prinşi să fie decapitaţi, jupuiţi de vii, fripţi, ucişi şi nimiciţi în cele mai groaznice chinuri”. În ciuda măsurilor represive, numărul răsculaţilor a crescut.
Bătălia pierdută la Timişoara. Cauze
Armata nobilimii s-a regrupat şi s-a baricadat la Timişoara. Răsculaţii au încercat să cucerească şi această cetate în lupta începută în 15 iulie 1514, dar, din cauza unei organizări slabe şi a unei căpetenii care şi-a trădat camarazii, oştirea condusă de Gheorghe Doja a fost învinsă. Astfel, armata lui Ioan Zápolya a pus capăt aventurii lui Doja, capturându-l. Ironia sorţii a făcut ca victoria să fie decisă de oastea de secui a lui Zápolya, a cărei prezenţă a contribuit substanţial la reprimarea rebeliunii. Aceasta a fost una dintre cele mai mari bătălii pe care le-a purtat ţărănimea din Transilvania în decursul secolelor, pentru eliberarea din şerbie. În ciuda atacului îndrăzneţ condus de Doja, răsculaţii nu au reuşit să facă faţă cavaleriei nobiliare, mult mai numeroasă şi mai bine înarmată. În plus, pe când ţărănimea lupta, în majoritatea ei, cu mijloace rudimentare, cu unelte agricole transformate în arme, nobilimea dispunea de armament superior, arme albe şi arme de foc. Istoricii amintesc că o altă cauză care a dus la înfrângerea răscoalei ţărăneşti a fost componenţa celor două tabere în luptă. Forţele răsculaţilor erau împărţite în cete, care au luptat izolat unele de altele. Nici în momentul bătăliei decisive cu armatele nobiliare de la Timişoara ţăranii nu au reuşit să organizeze o unitate a tuturor forţelor, cu o conducere puternică. Nobilimea, dimpotrivă, uitând contradicţiile dintre diferitele ei pături, şi-a strâns rândurile sub o conducere organizată.
Într-o Europă în care credinţa în Dumnezeu era dominantă, Doja nu era nici pe departe uşă de biserică. Din contră, potrivit unor documente, înainte de a fi primit titlul de cavaler, acesta a fost un tâlhar şi un criminal la drumul mare. Greşeala sa a fost aceea de a se fi răzvrătit împotriva mai marilor zilei. Spaima pe care au tras-o aceştia în timpul rebeliunii ţărăneşti iniţiate şi conduse de Doja le-a întunecat minţile, iar pedeapsa aplicată a fost pe măsura acestei spaime.
Supliciul
Execuţia lui Gheorghe Doja a avut loc la 20 iulie 1514, într-o zi de luni. Odată prins, nobilii responsabili cu judecarea lui au elaborat regia execuţiei sale bazată pe metode sadice de tortură. Pedeapsa trebuia să fie exemplară pentru a tăia elanul oricui s-ar mai fi încumetat să se răzvrătească împotriva nobilimii. Exemplară a fost şi execuţia fratelui lui Gheorghe Doja, Gergely, care s-a bucurat însă de clemenţă: a fost doar decapitat, cu sabia. La ordinul lui Ioan Zápolya, călăul a tăiat apoi corpul lui Gergely în trei, sentinţa fiind executată sub privirile lui Gheorghe Doja. Acesta nu a cerut clemenţă, şi-a păstrat prezenţa de spirit şi caracterul puternic până în ultima clipă. Lui Doja i s-a spus că dacă a dorit să fie stăpân, iată, este poftit să îşi asume acest rol. Legat cu lanţuri înroşite în foc, Doja a fost urcat pe un tron de fier, de asemenea înroşit în foc. În mână i s-a pus un sceptru încins iar pe cap o coroană încinsă, făurită dintr-un fier de plug. „Dar el, cu o îndârjire demnă de admirat, n-a scos nici un suspin, nici o lacrimă, nici un geamăt. El nu s-a îngrozit de o asemena moarte crâncenă”, ar fi spus un adversar al răsculaţilor. Părţi din trupul sfârtecat de cleştii călăului au fost date tovarăşilor săi înfometaţi, care au refuzat, preferând moartea în chinuri, traşi în ţeapă. Oribilul spectacol nu s-a terminat însă aici: călăii au strivit membrele şi vertebrele de la gâtul cadavrului lui Doja, după care l-au decapitat şi l-au tăiat în patru. Cele patru părţi ale corpului său au fost expuse, spre luare aminte, la Buda, la Pesta, la Belgrad şi la Oradea. Capul său a fost trimis de Zápolya judecătorului-şef al Seghedinului, Balázs Pálfy, apropiat al lui Doja.
Urmările răscoalei
În octombrie 1514 a avut loc aşa-zisa „Dietă sălbatică”, organizată în scopul răzbunării nobililor. Întreaga ţărănime a fost condamnată la perpetuă iobăgie şi obligată să rămână legată de glie, să muncească stăpânilor şi să le facă obligatoriu daruri din păsări şi diverse produse, să dea dijmă bisericii, fixându-se totodată şi grelele dări către stat. S-a hotărât atunci pedeapsa cu moartea pentru toţi comandanţii răscoalei, pentru cei ce au ucis nobili sau au instigat la revoltă. Totuşi, ultimele încercări de rezistenţă din partea răsculaţilor au avut loc în părţile Bihorului, unde aproximativ trei mii de ţărani şi-au găsit moartea într-o ultimă mare bătălie.
Răscoala lui Gheorghe Doja a slăbit considerabil puterea maghiarilor. În 1526 regatul Ungariei a fost îngenuncheat de turci, la Mohács, iar partea sa centrală a devenit paşalâc turcesc. A fost unul dintre momentele cele mai negre din istoria maghiarilor. După emoţionanta poveste a martiriului lui Gheorghe Doja, Ioan Zápolya a fost uns rege al Ungariei. Se spune că atunci când i-a fost pusă coroana aceasta i-a alunecat de pe cap. Proaspătul monarh a prins-o din aer şi a mai salvat din situaţie, dar cei prezenţi la penibilul moment nu l-au menajat însă: „Ia uitaţi, nu vrea coroana să-i stea pe scăfârlie pentru că a fost neîndurător cu regele ţăranilor. L-a pedepsit Dumnezeu că l-a încoronat pe Doja cu o coroană încinsă”.
O legendă spune că pe 20 iulie 1514 a coborât din cer însăşi Maica Domnului, pentru a-l lua pe Doja în Rai. De acest moment aminteşte şi astăzi monumentul ridicat în Piaţa Maria din Timişoara, simbol al execuţiei lui Doja, şi, peste secole, locul de unde a pornit o altă revoltă, transformată în revoluţie.
Răzvan IDVOREAN
surse: volumul „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi” -Constantin C. Giurescu,
Dinu C. Giurescu; wikipedia
