Cultură

La editura eLiteratura a apărut volumul de versuri „Doar trei cuvinte”, semnat de Adalbert Gyuris, pictor, sculptor, poet şi publicist român. În postfaţa cărţii, Vasile Poenaru spune: „Scriitorul şi poetul Adalbert Gyuris propune o nouă specie lirică, obţinută prin concentrarea extremă: poezia formată din numai trei cuvinte. Aplicând această formulă inovatoare, ne oferă în cadrul volumului de faţă numeroase scântei de emoţie şi idee care ne stimulează să ne punem sufletul şi mintea în mişcare. Poetul ne ajută să înţelegem puterea extraordinară a cuvântului, a imaginii artistice atunci când mânuitorul lor este un creator inspirat şi talentat, care pătrunde structurile cele mai profunde ale gândirii şi simţirii umane şi vibrează la unduirile pline de semnificaţie ale acestora”.

Un om al ARTEI

A dezvălui personalitatea domnului Adalbert Gyuris este o tentativă ispititoare, însă, în aceeaşi măsură, nu uşor de dus la capăt. Ispititoare deoarece ne referim la o fiinţă pentru care sensul vieţii, al întregii activităţi, se găseşte în cuplul creaţie - diversitate - formulă pentru care, sperând că nu există rezerve faţă de sugestia utilizării unui cuvânt ce se foloseşte rar, ca să nu zic mai deloc – acela de multicreator; şi nu uşor de dus la capăt, atitudine ce e posibil să se insinueze din cauza celui de-al doilea cuvânt din cuplul de mai sus, diversitate. Intrând, vorba aceea, în subiect, facem precizarea că domnul Adalbert Gyuris este pictor, sculptor, poet, publicist român. Mai mult chiar de atât, este şi om al ispititoarelor speculaţii mentale. Altfel spus, rebusist redutabil. Domnul Gyuris este om al Banatului, fiu al unei localităţi din vestul ţării. A văzut - aşa cum ne exprimăm adesea - lumina solară într-o zi ce, pentru Istoria ţării, are rezonanţă aparte: 23 august! Nu e vorba de cunoscuta dată - cu miasme politice - 23 august 1944, ci de 23 august 1953, evenimentul având loc în localitatea Vermeş din judeţul Caraş Severin. Deşi născut în Vermeş, şi-a petrecut frumoşii ani ai copilăriei în satul Izgar, localitate ce aparţine comunei natale.
După absolvirea cursurilor primare, elementare, după ce conştientizează faptul că dispunea de un har aparte, nu tocmai comun, bate la porţile instituţiei în care ştia că îşi putea desăvârşi disponibilităţile native de care era din ce în ce mai conştient - Şcoala de Arte Populare din Reşiţa.
Din fericire colectivul didactic din această unitate de învăţământ, în special distinsul profesor Peter Kneipp - artist plastic şi Domnia Sa! -, identificând realele disponibilităţi artistice ale lui Adalbert Gyuris, îi asigură tânărului creator tot sprijinul de care acesta avea nevoie. De altfel domnul Gyuris este absolvent al acestei şcoli, mai exact spus al clasei profesorului Peter Kneipp, promoţia 1984.
Acestea fiind spuse, e cazul să vorbim despre recunoaşterea naţională a creatorului Adalbert Gyuris. Ba chiar mai mult, internaţională. Şi când persoana respectivă este plastician, cuvântul pe care se cade să-l folosim este „expoziţii”.
A avut mai multe expoziţii personale şi de grup, atât în ţară, în România, cât şi în străinătate.
Are, de asemenea, lucrări în muzee, mănăstiri, biserici şi la colecţionari particulari din Germania, SUA, Canada, Elveţia şi, fireşte, România.
Dacă ne referim la activitatea publicistică - borna este anul 1970, când debutează în revista „Rebus”.
Din anul 1996 este membru al Asociaţiei Caricaturiştilor din România, ca rebusist este autorul unui careu rebus unic, de 10X10, intitulat „Fantezie cu X”, în care toate cuvintele conţin litera X, careu publicat în numărul din decembrie 2001 al revistei „Evenimentul Zilei” din 9-10 martie 2002, prima dată fiind prezentat în numărul din decembrie 2001 al revistei „Rebusache”.
A publicat peste 15 cărţi.
Despre cărţile sale, despre activitatea sa literară, publicistică, au scris Ioana Cioancăş, Dimitrie Costa, Liviu Vălenaş şi alţii.
A fost publicat în mai multe dicţionare, cărţi colective şi antologii.
Recomand cu căldură ultimile trei cărţi scrise de acest autor: „Denunţare de spion - proză scurtă”, traducere din limba maghiară în limba română a cărţii scriitorului Spiro György; „Tangenţe - nuvele”, „Doar trei cuvinte - versuri”. Sunt sigur că se va auzi şi vorbi despre acest făuritor de artă! Titus SUCIU

Un artist plastic animat de plăcerea evocării

Nu l-am cunoscut personal pe Adalbert Gyuris, deşi date ale biografiei sale, apartenenţa de generaţie sau cadrul geografic al formării sale ne-ar fi putut pune în legătură. N-ar fi exclus, de altfel, să ne fi intersectat întâmplător, la o lansare de carte, la vreun vernisaj de expoziţie sau la un spectacol de teatru într-un anume spaţiu cultural reşiţean, dar fără vreo finalizare în ordinea unei cunoaşteri reciproce propriu-zise.
Parcurgându-i volumul de evocări, „Tangenţe - Autografe şi poveştile lor” (editura eLiteratura, 2019), am întâlnit în paginile sale numele multor personalităţi literare reşiţene, îndeosebi membri ai cenaclului literar „Semenicul”, din care fac şi eu parte, care mi-au creat de la bun început o atmosferă familiară şi mi l-au situat pe autor într-o caldă proximitate virtuală, chiar dacă nu şi reală. Aveam, în fond, multe cunoştinţe comune şi părea doar o întâmplare că nu ne-am cunoscut personal!
Oricum, volumul citat şi multele sale referinţe culturale (scriitori, artişti plastici, actori, muzicieni etc.) din ţară, dar şi din străinătate, majoritatea români, dar nu numai, mi-au descris o personalitate pe cât de captivantă, pe atât de prolifică, angajată în multiple direcţii de activitate şi expresie. Căci Adalbert Gyuris este, deopotrivă, pictor, sculptor, poet, prozator, caricaturist, publicist şi, nu în ultimul rând, rebusist, în toate aceste dimensiuni ale forţei sale creative dăruindu-se cu talent şi responsabilitate, dar şi cu liniştea şi siguranţa celui care se simte stăpân pe mijloacele sale de expresie.
Volumul „Tangenţe - Autografe şi poveştile lor” este, aş putea spune, pilduitor din acest punct de vedere. El adună în paginile sale o uriaşă informaţie culturală, chiar dacă redată succint (personalităţi, reviste, spectacole, expoziţii, călătorii etc.), o impresionantă experienţă de viaţă şi un interesant traseu al devenirii personale, început într-un cadru industrial (Bocşa natală) şi continuat pe coordonatele formării artistice, care-l va purta prin cele mai diverse medii culturale din ţară şi străinătate. Transpar din aceste pagini plăcerea evocării personalităţilor întâlnite, generozitatea împărtăşirii informaţiilor adunate, legătura indisolubilă cu spaţiul natal şi cu valorile lui fundamentale (familia fiind una dintre acestea), preeminenţa lucrului bine făcut. N-aş putea exemplifica întru totul impresionantul material biografic cuprins în acest volum de aproape 250 pagini. Ca atare, nici nu voi aminti vreun nume sau altul, mulţumindu-mă doar să precizez că este vorba atât de personalităţi cunoscute publicului larg, cât şi de nume cu audienţă doar în cercuri mai restrânse, dar la fel de valoroase din punct de vedere artistic sau social. Însă, fie că este vorba de un scriitor, pictor sau actor, de un inginer, interpret de muzică uşoară sau chiar fotbalist, tehnica de expunere este mereu aceeaşi: inserarea unui autograf ca pretext pentru evocare, prezentarea interlocutorului, cu detalii privind circumstanţele cunoaşterii şi atmosfera întâlnirii, urmate de o concluzie a autorului despre persoana în cauză, sau conţinând formulări generale, cu caracter îndeobşte moral.
Din toate aceste pagini se degajă o atmosferă colocvială, de coeziune spirituală şi sufletească, fiecare secvenţă evocativă făcând să palpite în faţa ochilor noştri ceva din fiinţa sau viaţa personajului prezentat, încât, fără să vrem, devenim părtaşi direcţi la bucuria şi emoţiile autorului, ca şi cum l-am însoţi în aventura culturală în care tocmai s-a lansat. Ion ŞTIUBEA - Ierusalim, Israel

Regăsirea de mine

Am primit de curând de la scriitorul şi publicistul Adalbert Gyuris trei cărţi, cu rugămintea de a scrie despre ele. Invitaţia mi s-a părut curioasă şi cumva… nepotrivită. Abia îl cunoscusem, la lansarea cărţii sale de interviuri, la Bocşa, cu ceva vreme în urmă, iar acum îmi acorda încrederea de a scrie despre dumnealui, să meditez asupra scrierilor şi gândurilor sale. Nu îi voi îndeplini rugămintea pentru că nu sunt nici critic şi nici istoric literar, trăiesc şi eu ca omul, am sentimente, partipriuri, lecturi de un anume fel, nu mă interesează orice şi nici nu citesc alandala. Şi, totuşi, două din cărţile sale mi-au trezit dacă nu curiozitatea, măcar spiritul de contradicţie. Cum adică? Voi începe, pentru încălzire, cu volumul „Tangenţe, autografe şi poveştile lor dezvăluite de Adalbert Gyuris”. Curios, încă de când l-am cunoscut şi am avut plăcerea să-i ofer o carte din cele scrise de mine, am avut sentimentul că am în faţă o sensibilitate deosebită. Că în orice face, am simţit o vagă suflare, o adiere care ne înconjoară. Zâmbetul, privirea, strângerea mâinilor (pe atunci încă un gest de civilizaţie, acum ponegrit de-a dreptul) creau sentimentul unei timidităţi înnăscute. Nu bănuiam pe atunci că în spatele lor se află un tip scormonitor, ce te judecă din ochi, te preţăluieşte cu dibăcie şi te aşază în raftul cu amintiri exact în locul pe care îl meriţi. Cartea de faţă este, însă, nu numai un raft de amintiri, este mai mult, este dorinţa de a opri clipa, de a aduce spre noi o stare anume. Gestul personajului întâlnit, abia schiţat, poartă în sine atât trăsătura caracteristică aceluia, dar şi întreaga încărcătură sufletească ce i-a fost trezită lui, autorului, de acea întâlnire. Succintele creionări au în sine o deosebită încărcătură culturală, care, chiar dacă nu e spusă în cuvinte, e sugerată, indusă, conturează personajul cu precizie şi, în acelaşi timp, admiraţie şi dragoste. Adalbert Gyuris, în aceste pagini, se dovedeşte un mare risipitor de energii pozitive, care îşi construieşte personajele mai departe, amplificând dramul de energie primit de la cei cu care a avut bucuria să se întâlnească, să-i acorde un cuvânt scris, poate nici atât, o urmă de gând. Lucrurile se complică, aparent simplificându-se, în volumul „Doar trei cuvinte”. Aici m-a interzis. La prima lectură mi s-au părut simple însăilări de cuvinte, care sfidează definiţia poeziei, pentru că aşa pornisem la drum, gândind că mă aflu în faţa unor poezii. Greşeam. Descopeream că nu sunt nici măcar poezie. Sunt altceva. Nici acum nu ştiu ce, dar mă bucur să rămân în starea aceasta de incertitudine. Am sărit, din capul locului, peste zecile de gânduri (multe, foarte multe) scrise despre aceste producţii literare de nume consacrate ale literelor româneşti. Nu am vrut să fiu conturbat în propriile mele trăiri. Pe Adalbert Gyuris trebuie să-l descoperi cu sufletul tău, nu prin intermediari, care, poate, coincid cu propriile tale impresii, dar e mai bine să scrii aidoma, dintr-o comunitate de sentimente, decât, Doamne-fereşte, să copiezi cumva ce a gândit altul. Deci eu singur în faţa scrierilor lui Adalbert Gyuris. Ce sunt? Versuri, gânduri, sentimente, trăiri? Nu se cheamă vers în sensul clasic al cuvântului, pentru că ele, în comparaţie, sunt istorii ale unor experienţe de viaţă, nu sunt nici haiku-uri, care sunt istoria unor clipe. Sunt pur şi simplu nişte realităţi reduse la esenţa ultimă şi atât.
„Satul / copilăriei / mele”
Trei cuvinte care adună în ele totul, un ocean de amintiri, care din adâncuri şi până la suprafaţă colcăie de viaţă, de patimi, de istorie, de durere, momente de bucurie chiar, sentimente câte vrei, toate. De fapt cuvântul „totul” defineşte cel mai bine universul. Nu ştiu ce va fi trăit poetul când aduna în cele trei cuvinte acest story, dar ştiu că eu atunci când am citit aceste cuvinte nu am sărit în sus de bucurie, nu am avut o revelaţie fundamentală, acestea însă aveau să mă pândească în timp, să lucreze cu încetineală dar temeinic, şi, deodată, am început să-mi imaginez locul naşterii mele (întâmplător oraş) şi să meditez la propriile mele începuturi, la fatalitatea de a mă fi născut acolo, la toate legăturile, mai mult simţite, cu străzile şi casele sale, cu oamenii pe care mi i-a adus în faţă viaţa. Cele trei cuvinte ale sale au devenit astfel propriile mele trăiri şi apropieri, propria mea cruce în viaţă. Invitaţie la joacă, în aparenţă, gândurile lui Adalbert Gyuris se insinuează în propria noastră existenţă, devin euri fierbinţi. Întâlnirea mea cu Adalbert Gyuris, cândva, se doreşte reînnoită. Poate pentru a mă reîntâlni cu mine însumi. Vasile BOGDAN - Timişoara

Punţi...

Prin vară am primit un mesaj scris de la Adalbert Gyuris că mă urmăreşte ce postez pe Facebook şi că îi place...
M-am uitat pe google cine este el. Atunci am descoperit că face mai multe lucruri...
Pe la începutul lunii decembrie m-a rugat să scriu despre una dintre cele trei cărţi ale lui, ultimile care i-au apărut...
I-am scris că provocarea a avut ecou şi am ales să scriu despre cartea de versuri ,,Doar trei cuvinte”...
Poezia care este scrisă în acest volum arată altă formă de exprimare nu aşa cum am fost obişnuiţi cu rimă şi ritm... poezia poate fi ca o muzică exprimată la diferite instrumente... aceeaşi melodie interpretată la alte instrumente va suna deosebită...
Poetul a înţeles că doar universul funcţionează perfect, mult mai bine ca cel mai performant ceas elveţian...
Lucrurile în univers sunt legate între ele... universul este infinit şi totuşi poate să fie palpabil prin gând... doar gândul este şi va rămâne veşnic liber...
Adalbert Gyuris leagă cuvintele şi le dă un nou sens, indiferent de sensul cuvintelor toate sunt într-o foarte strânsă relaţie şi apropiate unele de altele, deşi luate separat sunt realităţi foarte îndepărtate... Interesant că deşi-s foarte îndepărtate, sunt aduse la un loc... ca un tot unitar... ca un buchet de flori.
Se va ajunge într-o zi când personalitatea omului va fi descoperită cum se exprimă, cum scrie, ce face...
Gyuris doreşte să fie prieten cu toata lumea, sigur aici intervine reacţia noastră, a celor din jurul său, care îl înţeleg sau nu şi vibrează cu el... noi putem şi trebuie să trecem repede dintr-o stare în alta, de la supărare la bucurie şi să rămânem aşa.
Pentru că ce exprimă doreşte să treacă în doar trei cuvinte într-o muzică a vorbelor, doreşte să cânte oamenilor... sau cel puţin vrea ca lumea să fie mai frumoasă, oamenii să fie mai buni.
De aceea strofele nu au o legătură între ele, nici chiar cuvintele dintr-o strofă nu sunt legate cum suntem obişnuiţi, însă toate înţelesurile unui cuvânt sunt în concordanţă cu sensurile altui cuvânt. Stă şi trudeşte la fiecare cuvânt. Încearcă să ne iubească aşa cum se cinsteşte pe el.
Frumuseţea există peste tot, doar s-o ştim să o percepem, frumuseţea există şi în afara omului, lumea este frumoasă şi cu şi fără om...
În „Doar trei cuvinte” cântă omul, tot ce gravitează în jurul său şi sunt poate mai puţini care îl înţeleg, însă în asta stă frumuseţea, cu timpul îl vor înţelege tot mai mulţi...
Exact nu ştiu ce a vrut să exprime, asta doar el poate şti, poate un altul citindu-l să înţeleagă cu totul altceva... Cu ideeile poetului ne întâlnim sau nu... Poate cu toţii ştim ce vrem noi...
Poetul încearcă să exprime, prin poezie, frumuseţea din noi...
Îşi dă seama că doar scriind tinzi spre perfecţiune şi ai siguranţa exprimării, şi el o are... Nu ştiu cât talent are, însă în spatele cuvintelor se simte multă muncă.
Dintre toate artele pe primul loc este muzica însă de multe ori, de cele mai multe ori, muzica este însoţită de versuri...
Interesant că toţi artiştii, indiferent ce fac, lucrează enorm de mult să scoată produsul finit cât mai aproape de perfecţiune... şi până la urmă cu toţii îşi găsesc răsplata prin oameni... că nu degeaba se spune că arta izvoreşte din popor şi aparţine acestuia...
În felul acesta, se poate afirma că în poezie sunt toate celelalte arte, aşa că nu există artă fără poezie, poezia îşi are muzicalitatea ei...
Cartea începe cu „Idei gânduri sentimente” şi deja ne regăsim sau ar trebui... Continuă cu viaţa de la începuturi până la maturitate. Predomină mama, omul, casa, însă mai ales divinul. Doar când îl citeşti începi să-l descoperi atât cât se poate... Totul pare o joacă, însă o joacă cu reguli serioase în care se poate visa şi totodată evada spre lumi încă neexplorate...
Fără Dumnezeu nu se poate concepe fundamentul, baza...
Totul decurge lin şi totuşi în creştere, ca o simfonie, ca florile sădite sau nu de om, cu părinţii care-şi ocrotesc mereu copiii şi viaţa continuă cu rele şi bune. Finalul nici că nu se putea mai frumos: ,,Dumnezeu etalon deplin”!
M-am regăsit de mai multe ori prin aceste doar trei cuvinte...
Important ca mesajul poetului să ajungă la cititor, la mine a ajuns şi m-am liniştit, am găsit câteva răspunsuri... George ANGELESCU-ANGHELESCU - Canada

Între pământ şi cer există cuvântul

Ufff.. prima dată trebuie să îmi caut cuvintele, că le-am pierdut undeva... strivite de frunzele toamnei, cum pasul îndrăgostitului săruta urma iubitei... Este o onoare pentru mine, cu toată sinceritatea, că am copilărit sub ochii dumneavostră, nenea Adalber, că avem în comun acelaşi Cenaclu „Semenicul”, aceiaşi oameni dragi, pot să spun cu toată certitudinea că sunteţi un scriitor deosebit (bănăţean de-al meu şi mă mândresc cu asta, de câte ori am avut ocazia).
Vă invidez de frumuseţea cuvintelor scrise!
Structura metaforică a cuvintelor te îndeamnă la visare la „Doar trei cuvinte”…
Prin simplitatea de „doar trei cuvinte” şi complexitatea lor totodată înţelegem strânsa legătură dintre „universul este energie” şi transformarea de sine în fapte „eu mereu om”. Adalbert Gyuris este un poet profund legat de pământul natural „copilăria este binecuvântare”, se cufundă în icoana „mama iubire ocrotitoare” şi trecerea timpului pe care autorul o punctează perfect: „totul este minune” sau „totul este spectacol”.
Şlefuieşte versul prin gândire şi modelează concluzii ample despre existenţa prezentă: „să iubeşti zilnic”.
„Vorbind uiţi ascultarea” de sine, de cunoaştere, de înţelegere, de divinitate: „să fii lumină”.
Argumentează fiecare gând printr-o concluzie cu simplitate şi măiestrie. „Viaţa este spirală” între trecut şi prezent, fiecare secundă promovează prezentul şi bucuria de a trăi.
Prin versul său poartă în suflet magia trecutului, realitatea înrădăcinată a prezentului şi prospeţimea înnobilată a viitorului.
Între generozitate şi simplitate, Adalbert Gyuris se mişcă prin cuvinte cu o măiestrie deosebită. Aduce pe masa sa inimile cititorului „doar trei cuvinte” ca un freamăt lăuntric şi convingerile creştine, dă viaţă sentimentelor.
Versul creşte ca o explozie de gândire şi uneşte talent, cuvânt şi realitate...
Tu în spiritul meu..
Ai întors sufletul ăsta pe dos
ca un copil placenta mamei,
vals în alb pe un colţ de vis
până ce toate stelele
se scurg,
mute,
pe clapele unui pian...
linişte...
îmi cad unghiile şi îmi cresc lacrimi,
tu mă poţi chema cum vrei
poate deloc,
poate nicicând
eu ştiu că mă numesc
pământ
(Cu tot respectul, dedic această poezie lui, un om, un artist de care se va auzi) Lavinia NIŢU - Germania