Medic eminent, specialist în chirurgie vasculară, profesor, academician, șahist, pictor, Pius Brînzeu este fără îndoială una din marile personalități ale Timișoarei. S-a făcut remarcat în țară dar și în Franța, acolo unde a învățat și profesat cu rezultate remarcabile. Întors în România a învins prejudecăți și a demonstrat că printr-o bună pregătire oricine poate obține performanțe profesionale.
Începuturi
Pius Brînzeu s-a născut la 25 ianuarie 1911 în localitatea Vulcan din județul Hunedoara fiind al doilea din cei patru copii ai familiei. Tatăl său, Nicolae Brânzeu a fost protopop și canonic român unit (greco-catolic), iar mama, Emilia a fost învățătoare. A urmat studiile preuniversitare la Lugoj, unde a absolvit liceul „Coriolan Brediceanu”. Dascălul său de desen, Virgil Simonescu i-a cultivat talentul nativ pentru arta plastică, iar profesorul de sport l-a făcut să îndrăgească fotbalul și atletismul, dar mai ales șahul, în ale cărui taine l-a inițiat. În anii de liceu Pius Brînzeu a câștigat o partidă la un simultan de șah susținut de campionul național de atunci Ștefan Erdely, iar un francez iubitor al acestui sport aflat la Lugoj în acele zile, a dorit să-l cunoască. Recomandarea acestuia l-a ajutat foarte mult atunci când a devenit student în Franța.
Perioada franceză
A dorit dintotdeauna să fie doctor, așa că în anul 1928, la doar 17 ani a plecat în Hexagon, la Strasbourg, unde era cea mai vestită școală de chirurgie din anii interbelici. A urmat această specializare fiind extrem de apreciat de decanul facultății și profesorul său de anatomie, André Forster, care era totodată, un șahist remarcabil. Desenul l-a ajutat să cunoască mai bine anatomia corpului uman dar și să realizeze în doar câteva tușe, portretele profesorilor și cunoscuților (în 1931, la Strasbourg, Pius Brînzeu a expus 16 portrete de profesori intitulate „Têtes de patrons”), iar șahul l-a ajutat să lege prietenii de-o viață. Ca student a fost angajat, în urma unui concurs, la spitalul din orașul francez, mai întâi ca extern (1931), apoi ca intern (1934–1938) și în final ca șef de clinică adjunct (1938–1939) în instituția condusă de René Leriche. De altfel în 1939, chiar de ziua lui, a obținut doctoratul în medicină sub îndrumarea celebrului chirurg René Leriche cu teza Contributions à l’étude anatomo-clinique des artérites oblitérantes croniques („Contribuții la studiul anatomo-clinic al arteritelor obliterante cronice ale membrelor”), și a fost laureat al premiului „Louis Sencert” pentru cea mai bună teză de chirurgie din ultimii trei ani.
Din nou acasă
În același an,1939, s-a întors în România și a fost repartizat la spitalul din Moldova Nouă. Un an mai târziu s-a stabilit la Timișoara, ca medic secundar la spitalul „Dr. Aurel Cândea”, iar în timpul războiului a fost mobilizat ca sublocotenent în Regimentul 13 Călărași și a lucrat în spatele frontului ca medic, fiind decorat ulterior cu „Virtutea Militară”. Pe frontul sovietic, a participat la asediul germano-român asupra orașului Sevastopol, iar în 1944, în timp ce se retrăgea odată cu frontul, a primit decorația germană „eliberarea Crimeii”. Primirea brevetului respectiv a fost comentată de tatăl său cu cuvintele „Am prefera mai puține decorații și să vie acasă.”
Prestigiul deja dobândit ca medic chirurg l-a impus pe Pius Brînzeu conferențiar chiar din prima zi de la înființarea Facultății de Medicină din Timișoara, în 1945, apoi profesor și rector în perioada 1964 – 1976. Acesta a fost medic primar chirurg și director la clinica chirurgicală, până în anul 1981, când, după o activitate de 45 de ani ca medic și 36 de ani ca profesor în învățământul universitar, s-a pensionat.
În 1959, Pius Brînzeu a înființat la Spitalul CFR din Timișoara laboratorul de angiologie și flebologie. În 1961, revista „Timișoara Medicală” relata despre prima consacrare a unei metode terapeutice originale românești a varicelor membrelor inferioare, care, ulterior, a fost recunoscută pe plan internațional, fiind numită „metoda Pius Brînzeu”. Deși era recunoscut ca un eminent chirurg, Pius Brânzeu a fost marginalizat și ținut oarecum în umbră multă vreme de regimul comunist, deoarece tatăl său, preot greco – catolic, a fost deținut politic și nu avea dosar bun. Recunoașterea sa profesională a venit abia după ce, în 1964, sub supravegherea Securității, l-a operat pe Emil Bodnăraș (fost lider comunist, fost Ministru al Apărării Naționale, spion sovietic), care a aflat la Viena că cel mai bun specialist pentru afecțiunea de care suferă este profesorul Pius Brânzeu de la Timișoara și pentru care respectiva intervenție chirurgicală nu a reprezentat o dificultate deosebită.
Recunoașterea meritelor profesionale
Ilustru model al școlii românești de medicină, Pius Brînzeu, unul dintre cei mai mari chirurgi ai României, a avut o prodigioasă activitate științifică: peste 200 de comunicări științifice prezentate la reuniuni naționale și internaționale, peste 120 de studii publicate în reviste de specialitate, dintre care 39 străine, autor a mai multor cursuri universitare și a unor monografii consacrate specialității care i-au adus celebritatea. Printre cele mai importante lucrări se numără volumul I al unui tratat de Chirurgie (1955), “Boala varicoasă” (1953), „Tromboza venoasă a membrelor inferioare” (1957), „Educația estetică în chirurgie” (1966), „Simțul clinic și arta diagnosticului” (1973), „Angiografia în practica medicală” (1977), „Dincolo de bisturiu în chirurgie” (1988), „Gândirea și îndemânarea în chirurgie” (1992), „Regăsirile lui Asclepios” (1989), „Marile performanțe în chirurgie” (1997), publicate la edituri din București și Timișoara. Pentru activitatea desfășurată în Franța a fost distins cu medalia „Le Souvenir Français” (1938) și cu medalia de aur de merit „La Renaissance Française” (1938) iar în România a primit, de asemenea, numeroase titluri și distincții: “Ordinul Muncii clasa a III-a” (1964), „Ordinul Meritul Științific clasa a III-a” (1966), Doctor docent în științe medicale (1966), profesor universitar emerit (1969), membru titular al Academiei de Științe Medicale (1969), Ordinul „Meritul Sanitar clasa I” (1971), medic emerit (1973), membru emerit al Uniunii Medicale Balcanice (1976), membru în numeroase societăți medicale străine.
Pius Brînzeu a devenit membru corespondent al Academiei Române în 1974, iar în 1990 a fost ales membru titular. A fost apreciat de colegi și studenți deopotrivă: „Academicianul Pius Brînzeu a fost un spirit renascentist, ce a îmbinat armonios trăsături de înaltă cultură, cu o riguroasă şi exigentă gândire ştiinţifică, cu o remarcabilă activitate operatorie şi didactică. Nu ne rămâne decât să admirăm această filozofie simplă a omului de ştiinţă, şi a profesorului care a îndrumat nenumărate generaţii de medici spre o înţelegere profundă a actului operator. Dragostea sa pentru omul bolnav va rămâne legendară printre medicii care l-au cunoscut, iar el va trăi în memoria lor ca un exemplu al chirurgului pentru care medicina este cea mai frumoasă profesiune din lume dacă este practicată cu pasiune şi respect pentru nobilele idealuri pe care le întrupează”. – profesor Dan V. Poenaru, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale.
Promotor al șahului timișorean
Pius Brînzeu a fost cel care în anul 1964, când era rector al Facultății de Medicină, a înființat clubul de șah Medicina Timișoara. În acea perioadă reputatul profesor era președintele Comisiei județene de șah Timiș. Primul succes important al clubului l-a reprezentat câștigarea titlului național de junioare, în 1965, de către Pia Brînzeu, fiica eminentului chirurg, șahistă talentată care ulterior s-a dedicat carierei universitare filologice. Și anul 1967 a fost unul de vârf pentru activitatea clubului, care a obținut titlul național la echipe – în formula R. Alexandrescu, E. Mozes, V. Adam, N. Illijin, S. Makai, G. Baumstark, titlul național feminin prin Gertrude Baumstark, dar și titlurile naționale universitare prin Valerian Adam și Suzana Makai. În 1973, clubul a câștigat bronzul la Campionatul național pe echipe, odată cu debutul lui Ioan Mărășescu – de al cărui nume s-au legat multe dintre succese, inclusiv un nou titlu național obținut în 1975.
Tot în acel an, clubul a organizat cel mai puternic turneu internațional feminin din istoria șahului românesc, reușind să o aducă în orașul de pe Bega pe campioana mondială en-titre Nona Gaprindashvili, care a și câștigat competiția. Pe locul doi s-a clasat Gertrude Baumstark, campioană națională în 1981, redutabilă jucătoare stabilită în Germania, care a obținut 7 medalii naționale în palmaresul său.
La jumătatea anilor 70, Dana Nuțu s-a afirmat la Medicina Timișoara, pentru care a obținut titlul național de senioare în anii 1979 și 1980. Dana Nuțu și Margareta Mureșan (campioană națională între anii 1983 și 1985) au avut un merit deosebit în seria de 3 medalii consecutive dobândite de către echipa României la Jocurile Olimpice din 1982, 1984 și 1986. De altfel, Margareta Mureșan a realizat, în 1982, una dintre cele mai importante performanțe din istoria șahului feminin românesc, dar și a Clubului Medicina, câștigând turneul interzonal de la Tbilisi și calificându-se pentru meciurile candidatelor, sub îndrumarea antrenorului Șerban Neamțu, unul dintre cei mai proeminenți tehnicieni din istoria clubului. Prin prestigiul internațional deținut, academicianul Pius Brînzeu a adus la Timișoara pentru un simultan, în 1983, pe campionul mondial en titre Anatoli Karpov.
Și așa cum se întâmplă uneori în sport și clubul de șah Medicina Timișoara a intrat în 1985 într-o eclipsă de formă, care însă a fost depășită câțiva ani mai târziu. Și rezultatele au apărut din nou, pentru că în 2006, Vlad Cristian Jianu a devenit campion național la seniori. Sub conducerea maestrului internațional Ioan Mărășescu, clubul Medicina a obținut cel mai răsunător succes din perioada contemporană în 2008: locul 1 la Superliga echipe masculine, cu inexpugnabilii Baklan, Miroshnicenko și Kotronias la primele mese, dar și cu Teodor Anton excelând la masa de juniori. Au urmat alți ani cu medalii de argint și bronz pentru club, dar și un loc cinci la Jocurile Olimpice de la Istanbul.
De altfel pentru recunoașterea realizărilor sale în domeniu, academicianul Pius Brînzeu a fost numit președinte de onoare al Federației Române de Șah. Totodată, el a contribuit substanțial la organizarea primului C.M. pentru copii și juniori la Timișoara în 1988 și a avut importante contribuții publicistice: „Lupta pentru supremație în șah” în colaborare cu N. Ilijin (1989) și „Șahul, magie în alb și negru” (1995).
Personalitate complexă, cu o vastă cultură generală, dr. Pius Brînzeu a rămas întreaga viață pasionat de pictură și de șah, a fost posesorul unei valoroase colecții de tablouri și obiecte de artă, continuând să fie o persoană extrem de activă și după pensionare. El a fost și autorul unor cărți pentru copii, „Comoara din peșteră” (1982) și „Cei doi frați gemeni și balaurul” (1985).
Pius Brînzeu s-a stins din viață la Timișoara, la 1 iulie 2002. În memoria sa, centrul de chirurgie laparoscopică și microchirurgie al universității de medicină timișorene și spitalul clinic județean de urgență îi poartă numele, iar în anul 2003 a avut loc prima ediție a concursului internațional de șah Memorialul „Pius Brînzeu”. Din 2015 are un bust pe Aleea Personalităților din Parcul Central și este cetățean de onoare al orașelor Timișoara și Vulcan.
Răzvan IDVOREAN
