În prima săptămână a lui Florar, Teatrul pentru Copii şi Tineret „Merlin” din Timişoara a găzduit lansarea romanului „Pământ miraculos”, semnat de năsăudeanul Ştefan Ghioc. Cei prezenţi au avut ocazia să cunoască un autor remarcabil, plăsmuitor al unei lumi paradisiace, un bun cunoscător al sufletului omenesc şi un fin analist al tainelor acestuia.
Născut în Lucăceşti, judeţul Bacău, Ştefan Ghioc a devenit năsăudean prin adopţie. Debutează cu volumul de poezie „Omul Pom”, apărut la Editura Fundaţia George Coşbuc, în 1999, activitatea sa literară fiind strâns legată, după Revoluţie, de această Fundaţie şi de Revista „Tribuna Ideilor”, unde publică poezii şi proză scurtă. În plus, se numără printre fondatorii Despărţământului ASTRA Năsăud.
Lansarea volumului a fost înlesnită de jurnalistul şi poetul timişorean George Lână, în timp ce prezentarea a revenit filologului Ovidiu Justinianu. În cuvântul rostit, George Lână, moderatorul lansării, a mulţumit echipei din conducerea Teatrului „Merlin” pentru deschidere şi bunăvoinţă şi nu a uitat să transmită mulţumiri şi Consiliului Judeţean Timiş, căruia acest teatru îi este subordonat. După afirmaţiile sale, autorul este un personaj extrem de interesant, riguros şi încăpăţânat, în aceeaşi măsură, dar încăpăţânarea sa face casă foarte bună cu acest hobby pentru că Ştefan Ghioc este de profesie inginer chimist. „Cartea este rodul unui har aparte pe care îl au majoritatea povestitorilor proveniţi din zona Moldovei. Este, cred, o reuşită, ca urmare a unei munci aprige de prozator şi interesantă chiar şi pentru cei care nu sunt clienţi obişnuiţi ai prozei”. Moderatorul a mărturisit că îl pune pe gânduri titlul romanului: „după ce pământul îi înghite femeia la care a sperat din tinereţe, autorul are «obrăznicia» să-l numească pământ miraculos. Cartea, însă, are tot ce vrei: dialog, dialog plăcut, neconvenţional, câteva portrete şi descrieri memorabile de natură surprinsă în toate anotimpurile. Filologii riguroşi, moftangii în materie de proză scurtă actuală, sigur că nu o să fie niciodată de acord cu formula în care este scrisă cartea, dar important e că autorul reuşeşte să se ridice deasupra situaţiei”. Din primele treizeci de pagini, George Lână ar fi retezat vreo douăzeci şi atunci cartea i-ar fi părut şi mai rotundă. „Prin intriga şi modul în care creşte tensiunea, autorul ne convinge că este acasă”, a spus moderatorul evenimentului, jurnalistul George Lână.
Început în 1980, romanul a fost terminat în 1982 şi acum, iată, după atâţia ani, este în mâinile cititorilor. „Pentru mine, această carte trece proba timpului - avea să mărturisească profesorul Ovidiu Justinianu - este un roman în care autorul, în primul rând se descoperă pe sine, şi, în acelaşi timp, ne face pe noi să vedem şi o altă latură, nu doar a lui, ci şi a noastră. Ne regăsim, aproape fiecare, în paginile acestui roman. Deci referitor la personaje, pentru cei care se aşteaptă la un personaj robust care să se dezvăluie din punctul de vedere al caracterului, pus în anumite situaţii, mai mult sau mai puţin limită şi pe care să-l vedem devenind erou vă spun că aşa ceva nu vom vedea în cartea lui Ştefan Ghioc. În schimb, vom vedea o analiză fină a sufletului omenesc, a unor resorturi care duc la o luptă cu lumea, dar mai ales cu sine. Frazele sunt construite impecabil, totul e la locul lui, chiar prea la locul lui, în aşa fel încât şi dialogul e construit pe anumite clişee care dau câteodată impresia de livresc şi de aceea poate să nu fie pe gustul tuturor, deşi probabil aceasta a fost intenţia: să fie o carte bine scrisă, frumos scrisă şi profund scrisă. Textul are o anumită fluenţă naturală, în momentul în care începi să citeşti, simţi şi începi să ai un raport intim cu acesta. Există şi o pledoarie pentru paratextualitate (o poezie, date despre autor, un prolog şi o scurtă prezentare), însă de data aceasta paratextualitatea nu mai impune nişte praguri, ci este un fel de pregătire cu ceva şi anume cu însuşi romanul. Încă un lucru pe care l-am remarcat, apar dese rupturi de ritm şi suprapuneri de planuri temporale, chiar de perspectivă, odată, persoana întâi, deci avem confesiuni, pentru ca apoi, brusc, să apară acest Florin, despre care se vorbeşte la persoana a treia. Un alt personaj, Iulia, se confesează şi ea, deşi, la un moment dat se vorbeşte despre ea. «Pământ miraculos» este o carte care te ţine ancorat într-un virtual, care îţi creează o stare de bine.
Romanul se încheie cu «Biletele la control, vă rog!» şi sper ca această replică să prefigureze o nouă carte, un nou roman sau cel puţin un remake, în care autorul să lase personajul să penduleze între anumite coordonate, în aşa fel încât el să fie mai real şi mai palpabil. În rest, Ştefan Ghioc este un adept al modului frumos de a scrie literatură, iar acest roman chiar şi singur ar putea impune un scriitor care îşi cunoaşte foarte bine meseria şi care, dacă ar fi apărut în ̓82, ar fi reprezentat, cu siguranţă, un punct important în proza contemporană”.
Răspunzând celor spuse referitor la continuarea romanului, Ştefan Ghioc a mărturisit „E posibilă orice fel de continuare pentru că personajele nu sunt finalizate, încheiate. Le-am lăsat în stadiul respectiv pentru că în momentul când am recitit am văzut că nu prea le puteam schimba”. Şi a continuat: „Dacă aş fi avut profesia aceasta (scriitor n.r.), dacă mi-ar fi dat Dumnezeu norocul să mă împac cu felul de a fi al acelei societăţi care a fost, în care am trăit toţi, aş fi stat doar să scriu, şi atunci altfel s-ar fi pus problema, însă nu am suportat nişte chestii în acele vremuri şi n-am putut să-mi fac o profesie din scris. Eu am scris când am simţit nevoia de a scrie şi, după ani, când m-am uitat peste ce-am scris, am zis că parc-ar fi ceva real”.
Pentru „Pământ miraculos”, un titlu care trimite şi la o abordare ecologică, Ştefan Ghioc a oferit o explicaţie: „Eu văd societatea omenească de pe acest pământ neseparată de pământ. Fac referire la natură, la tot ce ne înconjoară şi, să nu uităm, şi noi suntem înconjuraţi de noi, suntem în mijlocul naturii şi avem tendinţa de a vedea lucrurile din jurul nostru ca şi cum am putea face ce vrem noi cu ele. Acest pământ devine miraculos când se întâmplă ceva în care omul nu poate interveni. Pământul acesta de care ne batem joc îşi spune şi el cuvântul”.
Editorul Liviu Curtuzan a vorbit apreciativ despre colaborarea cu Ştefan Ghioc.
Evenimentul s-a încheiat în acordurile de vioară ale Gloriei Mihai, violonistă la Filarmonica „Banatul” din Timişoara şi invitat special al autorului. Frumoasa violonistă a interpretat trei piese aparţinând lui Ernst Bloch („Nigun din Baal Shem”) şi Eugene Ysaye (Sonata a II-a Op. 27 pentru vioară solo, dedicată lui Jaques Thibaud şi Sonata a III-a, „Ballade”, Op. 27 pentru vioară solo, dedicată lui George Enescu), care reclamă har, suflet, dar şi multă osteneală fizică şi nervoasă.
Cornel Seracin
