La Editura Eikon din Bucureşti a apărut noul volum al scriitorului timişorean Ion Nicolae Anghel, intitulat „Cartea Boemei & Cartea Editorului“, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (670 de pagini, plus 30 de pagini ce găzduiesc opinii despre „Cartea Boemei“, ediţia întâi, 2019).
Tipărit în tiraj limitat, volumul poate fi cumpărat de la adresa www.librariaeikon.ro
Pentru o prezentare cât mai exactă a volumului, vom cita şi noi din referinţele care încheie cartea de faţă.
Născut în anul 1944, în localitatea Coslogeni, judeţul Călăraşi, Ion Nicolae Anghel, de-a lungul activităţii desfăşurate în Banat, a fost primul redactor de carte al unor deosebiţi oameni de cultură din această parte a României: Gheorghe Schwartz, George Şerban, Livius Ciocârlie, Ovidiu Pecican, Dana Gheorghiu, Nicolae Boboc, Ilie Gyurcsik, Tudor Creţu, Victor Neumann, Claudiu T. Arieşan, Dan Ungureanu etc.
Ion Nicolae Anghel a publicat, până acum, volumele „Cartea cu Pamfil“ - convorbiri (1996), „Iulia Feier şi alte povestiri din memorie“ (2016), „Cartea Boemei“ (2019), „Cartea Boemei & Cartea Editorului“ (2021).
În profesia de editor, Ion Nicolae Anghel a lucrat ca redactor la editura „Facla“ şi la „Editura de Vest“ şi a fost director al editurii „Amarcord“.

Arca lui Anghel

„După două volume absolut remarcabile (Cartea cu Pamfil, Ed. Amarcord, 1996, şi Iulia Feier şi alte povestiri din memorie, Ed. Brumar, 2016), Ion Nicolae Anghel revine în actualitatea literară cu un roman îndelung elaborat şi aşteptat, Cartea Boemei, Ed. Eikon, 2019, unde suntem avertizaţi încă de pe copertă: «Noi dispărem, însă nu dispărem cu totul.
O parte din imaginile şi întâmplările fictive cu care ne-ntreţin protagoniştii Boemei şi ambianţa şi tempera­tura comunicării empatice cu ceilalţi, replicile scânteietoare ori vorbele de duh rămân engravate în ţesătura neuronală a Fiinţei». (...) Întreg romanul este un aliaj fin între realitate şi aşa-zisa «ficţiune» care, cel puţin în cazul lui Ion Nicolae Anghel, e sora bună a «realităţii», cartea nefiind decât un demers auctorial de calitate între aceste două borne. (...)
Ion Nicolae Anghel e, fără îndoială, un maestru al disimulării literare, în fapt, chiar carnea şi sângele Litera­turii. Discursul lui auctorial e un soi de «Conversaţie de Catedrală», ca să aducem în discuţie un autor din districtul căruia face parte şi scriitorul nostru. (...)
În totalitate, Cartea Boemei e o căruţă cu coviltir, în care autorul «îndeasă», doar domnia sa ştie cât, cum şi în ce ordine!... sacii ficţiunii. (...)
Cartea Boemei e, după impresia noastră de trecător grăbit prin halta ce s-a numit «Timişoara literară», mai puţin cartea unei boeme litera­re sau de orice­ fel, ci mai mult «Cartea Editorului». Ion Nicolae Anghel scrie de fapt romanul unui editor, adică al acelui tip care îngrijeşte florile (sau scaieţii!) din grădinile altora şi o face, nu doar cu mâna Artistului, dar şi cu amintitul zâmbet din colţul sufletului.
E evident că, pentru scriitor, Editorul (neapărat scris cu majuscule!) e omul cel mai important de pe pământ: fără el ploile nu plouă, iarba nu creşte şi nici revoluţiile nu izbândesc! (...) În definitiv, demersul autorului seamănă cu o impertinenţă asupra Timpului distrugător, Ion Nicolae Anghel fiind un fel de Noe trimis de sine însuşi într-o nobilă misiune, ca să păstreze pe corabia Memoriei exemplarele unei lumi deopotrivă fabuloasă şi simplă, şi pe care, după ce va fi trecut potopul Uitării, s-o reconstituie într-un nou peisaj. Sarcină de care autorul se achită exemplar! (...)
Cartea Boemei e mai mult decât o înfigere de cuţit în corpul unei balene fabuloase, care e boema literară şi artistică: e respirarea adâncă şi foşnitoare a Romanului, iar autorul e un condei de pe aceeaşi alee a Raiului literar, unde adastă naratori iscusiţi, precum un Faulkner ori Llosa, translataţi din peisajul dureros-sufletesc al unei Americi timpurii, ori al unui mitic-sălbatic sudamerican, direct pe peronul dureros-bucolic timişorean.
Cartea Boemei e un uriaş puzzle, alcătuit din felii mai mult sau mai puţin subţiri de ficţiune şi realitate, puse alături într-un întreg aparent ireconciliabil, dar care, prin măiestrie şi bun simţ literar, se omogenizează într-un întreg uimitor, deopotrivă fermecător, incitant, pregnant şi ingenios. (...)
Romancierul nu e nicidecum apologetul boemei locale, ci doar cronicarul ei critic, ce scurmă cu acribie, dar şi cu un zâmbet maliţios, în amintirea indulgentă a unei stări de spirit deopotrivă fermecătoare şi meschină, în care colcăie laolaltă naivi locuiţi de talent şi bun simţ, dar şi «flămânzi după glorie şi prestigiu, totuşi şi oportunişti, şi niţeluş lichele», cu toţii «visând la ratificări himerice»“.
Gheorghe Truţă,
„Argeş“, anul XIX, nr. 7 (445), iulie 2019


Ai, ce faună!

„ (...) Să tot fie vreo trei, patru ani, de nu cumva mai mulţi, de când am aflat, am urmărit şi aşteptat acest roman pe care, acum, după ce l-am străbătut, deloc uşor, mi se relevă ca o carte cu istoric.
Nu pentru că a avut parte de o elaborare trudnică, de durată, ci fiindcă vine din interioritatea, trăirile nemijlocite şi experienţa profesională a celui care a scris-o. S-a şi spus că ne află în faţa unui «roman al editorului». E adevărat, dar aceasta e doar o faţă a cărţii, din care au deviat celelalte.
Ion Nicolae Anghel este un pasionat al profesiunii căreia nu ştiu cât de întâmplător sau premeditat i s-a dedicat. (...)
Cartea Boemei e un roman cu cheie, spre deliciul voyeurilor literari, dar asta n-are importanţă, de vreme ce, sub nume reale sau fictive, romanul oferă o vastă şi foarte colorată galerie a tipologiei umane, care depăşeşte prin semnificaţiile ei simpla anecdotică locală. (...)
Toată această desfăşurare de istorii, în general sordide şi care în anumite momente se diluează în verbiaj oferă şi un spectacol al stilului.
Cu mici excepţii ce aparţin «boemei de gală», toate celelalte personaje vorbesc cam la fel, într-un argou sui generis, de o savuroasă expresivitate, inventat de autor.
Ion Nicolae Anghel are un foarte acut simţ al limbii, vizibil în firescul cu care mixează elemente din argou underground, cu neologisme uşor avariate, cu bănăţenisme (fest, fras, baş, gost, clisă, păsulă, lulă, şlog…) şi rostiri sudiste, recurente în text (acilea, cevaşilea, dincoloşea, acoloşea…), ceea ce întreţine impresia de ficţiune a acestor mono- şi dialoguri care formează textura întregii cărţi. […]
E o carte extrem de laborioasă şi purtătoare a unui pachet foarte dens de mesaje: frescă a unei epoci în care sentimentul libertăţii era salvat prin stranii forme de rezistenţă prin cultură, analiză a boemei ca stare de spirit, tipologie şi moduri de manifestare în condiţii de opresiune totalitară, cu toată fauna pe care aceste condiţii o proliferează şi cu toate individualităţile care rezistă marasmului, în fine cu epopeea implicării scriitorului, care devine prin însăşi menirea sa un fel de homeric aed, lăsat în viaţă anume pentru a povesti cele întâmplate.
Cartea Boemei este una dintre acele produse ale spiritului care îi pot induce autorului prezumţia îndreptăţită că, dând seama de toate ale sale, câte scrie, n-a trăit degeaba“.
Radu Ciobanu, „Actualitatea literară“,
Lugoj, nr. 95, septembrie 2019


Părtaşi la nemurire

„După ce, în calitate de redactor al editurii timişorene «Facla» şi, mai apoi, de director al editurii «Amarcord» a debutat o seamă de autori prestigioşi, îngrijind apariţia a zeci de lucrări literare, după ce a scris o superbă carte de dialoguri cu cel mai pătrunzător, poate, psihiatru român – Eduard Pamfil –, Ion Nicolae Anghel a debutat ca scriitor cu un volum de nuvele (Iulia Feier şi alte povestiri din
memorie) în anul 2016 şi, recent, cu un roman satiric insolit, pitoresc şi parodic, despre boema timişoreană a sfârşitului de veac douăzeci, aşa cum a trăit-o şi cunoscut-o el, observator lucid al fenomenului literar în desfăşurarea căruia pot fi citite semnele găritoare ale societăţii arestate de atunci. (...)
De factură polifonică, romanul se încheagă din sumedenia unor povestiri depănate la un restaurant devenit, în timp, celebru, în jurul unor mese consacrate. Acolo s-a închegat istoria boemei locale şi tot acolo au prins contur o serie de personaje (...).
Ion Nicolae Anghel reuseşte performanţa de a expune şi de a interpreta în acelaşi timp «partitura» eroilor săi; de a le asculta mărturisirea şi de a supraveghea, critic, cele ce se dezvăluie, astfel că romanul acesta narativ are o alură dramaturgică şi cuprinde o seamă de cuceritoare pasaje eseistice, prin care autorul însuşi îşi surprinde calitatea de personaj şi de creator, simultan. În fond, spune el, «te trăieşte cartea şi substanţa ta-i una cu substanţa Cărţii şi cu substanţa culturii şi cu substanţa personajelor. Şi devii numitorul comun al personajelor lumii, care se aşază în straturi în tine şi pe care le vorbeşti» (p. 462). Căci «eşti în poveste şi povestea e-n tine şi tu nu mai dispui nici de-atâta putere, cât să aşezi săgeata şi să vectorizezi personajul. Te scrie personajul. Şi, Cărţile se scriu singure. S-a spus.» (p. 462).
Extrem de rar un scriitor aflat în plin şantier îşi analizează cu atâta profunzime şi luciditate activitatea în desfăşurare. Ion Nicolae Anghel creionează cu mână sigură profilul multor personaje, dar parcă din fiinţa fiecăruia prinde contur personajul central al romanului – autorul însuşi. De fapt, el este şi unul dintre eroii importanţi ai scenariului (poate cel mai important), purtând un nume: Alexandru Medoia, de profesie... redactor de editură.
S-ar putea afirma că descrierea boemei locale reprezintă o frescă esenţializată a mediului intelectual timişorean, în care piesele componente strălucesc, fiecare, într-o culoare specifică, armonizându-se în textura întregului. Dar dacă vei face un pas «în spate» şi vei privi mai atent, vei putea distinge elementele «Boemei naţionale», în care «voievozii» simţirii şi gândirii oficiază, în singurătatea actului creator, liturghia purificatoare a culturii autentice, urmăriţi de tot mai rarele, parcă, «gâturi de bâtlani» ale cititorilor care împărtăşesc cu autorii aceeaşi bucurie a creaţiei: «Suntem noi şi parcă nu mai suntem noi. Suntem aici, în arealul desfăşurărilor epice, dar în acelaşi timp ne prelungim şi-n personaje, care fac translaţia în timpul fictiv. Şi fiecare translatează o câtime din fiecare şi devenim părtaşi la nemurire şi noi» (p. 458). (...)
Suntem deci «părtaşi la nemurire» cu toţii: şi noi, şi fiinţele acestei lumi, şi veleitarii lipsiţi de talent, şi actorii prestigioşi ai «Boemei de gală». Dar mai trebuie adăugat ceva: toate gândurile creatoare, toate simţirile profunde, toate eforturile spirituale înălţătoare, fie că izvorăsc din inima curată a celor lipsiţi de înzestrarea de a-şi comunica autentică trăirea, fie din talentul creatorilor inspiraţi, se înscriu în eonul pur spiritual din care am luat fiinţă şi spre care ne întoarcem, plini de speranţă şi lumină“.
Corneliu Mircea, „Tribuna“,
nr. 411, 16-31 octombrie 2019


Cartea Boemei sau un roman al editorului

„Cartea Boemei, semnată de Ion Nicolae Anghel (...), este un roman elogiu, dar şi un roman denunţ, ce pare a fi scris pe baza însemărilor de tip diaristic ale unui renumit editor timişorean, bun cunoscător al lumii scriitorilor din oraş. Fără un idilism paseist, acesta revine, atât emoţional, cât şi raţional, la propriul trecut profesional şi îşi rememorează conexiunile semnificative cu autorii «boemi», care au apelat, de-a lungul vremii, la serviciile sale. Indiferent de ceea ce-l apropia sau îndepărta de protagoniştii unei Boeme locale – originală replică la celebrele şi misterioasele boeme de odinioară şi de aiurea –, editorul, devenit el însuşi autor, reconsituie sau, mai degrabă, inventează, cu un umor involuntar sau ironic, pe alocuri chiar cu accente pamfletare, o admirabilă mostră de rezistenţă culturală românească din anii de dinaintea Revoluţiei decembriste.
Amestecând planuri, personaje, voci narative, limbaje, introducând parade de simboluri ale valorii, dar şi de semne ale josniciei umane, Ion Nicolae Anghel creşte tensiunea în toate direcţiile – cu tenacitatea alchimistului ce ajunge să distrugă materia pentru a salva fărâma de aur din ea –, provoacă explozii, până când, printre cele decăzute şi sfărâmate, găseşte centrul pur al Boemei. Astfel, în integralitatea reprezentării sale – ca underground, bazală şi de gală – Boema devine, în romanul lui Ion Nicolae Anghel, simbolul elitei creatoare. (...)
Chintesenţa Boemei mi se pare a fi calea spre un alt «eu». Fostul editor, actualmente scriitor, dobândeşte o superioară încadrare semiotică şi axiologică. Din lucrător asupra cărţii devine creator al acesteia. Maeştrii Boemei i-au orientat ascensiunea. I-au inoculat «sentimentul marginii» (G. I. Tohăneanu), modelul geniului infatigabil («mistreţul medieval cu opt picioare»), l-au propulsat de la dialog la discurs (v. succesul «lumesc» al prelegerii despre Calul negru al lui Platon şi Centaur), plasându-l în stratul cel mai de sus al Boemei. (...)
Însă despre roman se mai pot spune multe. O lectură stilistică, axată pe limbaj – pe selecţia lexicală, pe formulele sintactice ale oralităţii, pe repetiţii, parafraze şi paralelisme; o abordare naratologică, urmărind «povestirile» şi «prelegerile în ramă», trecerea de la o persoană la alta în actul de narare, glisarea obiectiv-subiectiv în relatări şi evocări etc.; o abordare psihologică – vizând psihologia creatorului absorbit de Boemă, dar şi Boema ca fenomen de psihologie colectivă etc. ar scoate la iveală multe aspecte ale unei cuceritoare literarităţi. Fiecare dintre acestea ar pretinde extinderea şi adâncirea analizei literare a Cărţii Boemei – romanul unui fost editor profesionist, actualmente scriitor matur şi original, devotat, în ambele posturi, cu toate puterile sale, unei Timişoare culturale“.
Mirela-Ioana Dorcescu, „Arca“, nr. 10-11-12, 2019


Cartea Boemei

„E o carte singulară la noi. Este cartea editorului care a fost şi nu va mai fi – unul cult, rafinat, avenit, prob, exigent, cu care o vreme se lăuda Editura Facla, mama literaturii Banatului multicultural (…)
Ion Nicolae Anghel e un mare scriitor. Mânuieşte cu dezinvoltură stilul indirect-liber, introspecţiunea psihologică tip Hortensia Papadat Bengescu şi Camil Petrescu, exprimarea neaoşă, dar şi subtilitatea specifică scriitorilor munteni, picanterismul limbajului propriu lui Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu, pe cel al boemei şi agapei cultivat de Paul Georgescu şi Ileana Vulpescu…
Podoaba aleasă a Boemei sale este limbajul, care pe alocurea sfidează firescul. Mai ales în dialog uzitează de vorbe şi expresii de mare forţă conotativă; este şi frust, şi proaspăt, şi vetust, voit hasdeian.
Place migala cu care frazează, faptul că vorbele de mult abandonate din vorbirea curentă par nişte licenţe poetice…
De remarcat spontanele schimbări de stil, timp, moduri, persoană, tuşeurile grafice.
Cartea Boemei nu se structurează pe un fir roşu diriguitor; personajele se alcătuiesc îndeasinelea. Boema nu e o grupare, ci o lume; e Banchetul lui Socrate şi Isop“.
Gligor Haşa, „Vatra veche“, anul XII,
nr. 1 (133), ianuarie 2020


Memoria şi mucegaiul nobil

„Oricât ne-am strădui să ne trăim doar clipa, să stăruim într-un prezent continuu, trecutul ne trage de mânecă. Nostalgic, liniştit ori înfricoşător, timpul ce s-a dus muşcă lacom din noi avertizându-ne, împreună cu Faulkner, că trecutul nu moare niciodată, ba chiar că nici nu e trecut. Niciun decont nu-l face dus, definitiv. Pare a şti foarte bine asta autorul opului în chestiune, câtă vreme Cartea Boemei este, dacă vrem să aşezăm lucrurile
într-o descendenţă ilustră, o madlenă, o altă madlenă, dintr-un şir copios mistuit de fălcile literaturii, după prima muşcătură (proustiană) ce-a declanşat aventura timpului regăsit. În limanul unor «lucidităţi retrospective» sau în ceaţa unor trăiri magmatice, domnul Ion Nicolae Anghel îşi trage umbra după sine aducând la viaţă spectrele dintr-o memorie ce a dospit decenii, până ce, iată, imaginarul şi confesivul s-au copt, au prins crustă şi oferă miez. (...) Cartea Boemei este croită din intelighenţia anilor ’70-’80, atâta câtă a putut livra Timişoara, un oraş cosmopolit, universitar, cu o editură, o revistă a Uniunii Scriitorilor, cu ziare şi publicaţii studenţeşti, cu o «mişcare» artistică şi literară de masă posibilă în canoanele vremurilor abhorate acum. (...) Autorul insistă suficient de mult pe analiza de caractere şi pe analiza ideatică pentru a sesiza diferenţa dintre mirmidoni, pixologi, sfoiegiţi la creier şi zaharisiţi, pe de o parte, şi maeştri, pe de alta, distribuiţi la cele două mese şi despărţiţi de-o ură constantă şi virilă. (...) Spre finalul cărţii, autorul iese din corsetul propriului personaj pentru a se confesa suficient de patetic: „Scrii CARTEA BOEMEI, aşa obosit de-ntâmplări şi burduşit de personaje, cum eşti. N-ai ştiut la ce te înhami; acum ştii. Mai ales că nu te-a dăruit Dumnezeu cu talent, ca să convingi cu talentul. Te-a dăruit cu răbdare. Aştepţi povestea să se închege după o logică numai a ei şi aştepţi personajele să se scrie ele pe ele şi să se aşeze în pagină. Tu doar ce împingi peniţa pe foaie. Nu faci cine ştie ce lucru“ (p. 457). Vai de cititorul dispus să creadă! Nu avem de-a face nicidecum cu un împingător de peniţă, ci cu un stilist impecabil, format în anii de pe cartea de muncă istoviţi în editură, un abil constructor de naraţiuni polifonice, oferind episoade prozastice suficient de bine articulate pentru a-şi demonstra talentul (sieşi, apoi şi nouă), după un exerciţiu formal de umilinţă, trucat şi cochet. Timpul regăsit nu este unul izbăvitor, dar salvează câte ceva, tocmai în ceasul de pe urmă, dintr-un destin pe care vremurile l-au obligat la figuri şi simulacre ale supravieţuirii, fără marjă de manevră cât de cât plauzibilă“.
Florin Ardelean, „Familia“, Oradea, nr. 11-12,
noiembrie–decembrie 2019

Material îngrijit de Petru Vasile TOMOIAGĂ