Până nu demult, în optica de receptare a picturii lui Ioan Isac, s-au manifestat unele rezerve, mai bine spus prejudecăţi, truisme – autodidact, epigon, local, minor – un balast care a făcut ca el să fie uşor trecut cu vederea. Dar, în momentul de faţă, valoarea artistică a operei sale, contribuţia efectivă afirmată, originalitatea discursului pictural, capacitatea limbajului de a produce şi de a institui o comunicare artistică validă, determină o considerare a lui la nivel naţional, acolo unde îi era, dintotdeauna, locul meritat. S-a exercitat în toate speciile picturii de şevalet, dar, în cadrul lor, i-au fost active preferinţele tematice considerate la modul arhetipal – natură statică, flori, peisaj, cât şi particularizări imagistice, precum casa, biserica, locul, gardul, poarta, uşa, fereastra, acoperişul, interiorul casei, vatra, personaje cu specificul lor rural sau urban.
Expoziţia sa, deschisă la Galeria “Calpe” din Timişoara, cu lucrări din colecţia Dr. Caius Glad Streian, este un demers salutar menit să reactualizeze contribuţia artistică a pictorului şi să sublinieze împrejurarea că este un pictor de reală vocaţie, de exemplară perseverenţă şi de crez în sine şi în arta pe care o realizează. Dar, în funcţie de momentul de faţă al receptării şi înţelegerii artei româneşti, situată în context european de actualitate, apare necesar să fie considerate câteva dintre virtuţile picturii sale şi ale pictorului Ioan Isac. În primul rând se află, precul la Ion Andreescu, faptul că, în proporţie covârşitoare, pictura realizată este datorată dotaţiei naturale, talentului, indiscutabilei vocaţii. Ca şi Andreescu, la Buzău, Isac pictează la Ciclova Montană. Apoi, ca şi Paul Gauguin pe lângă Émile Schuffenecker, Ioan Isac este iniţiat de Marin Haralambie Georgescu, el însuşi nedreptăţit de felul în care s-a scris, pentru perioada respectivă, istoria artei româneşti, cu supralicitări şi cu omisiuni nejustificate artistic. Isac, în primul rând înzestrării native, reuşeşte să-şi personalizeze o formulă artistică şi reuşeşte să dezvolte o operă demnă de a fi remarcată, distingându-se prin unitate şi prin felul de a se integra în profilul edificiului picturii româneşti, într-un mod voit, conştient. Drumul său nu este singular, nu este izolat, atât în orizontul românesc, cât şi european, ci este situat cu adecvare în cursul momentului respectiv al artei, în cursul ei majoritar. Pictura lui Ioan Isac este o pictură impresionistă, înviorată, într-o anumită măsură, de aplicaţii postimpresioniste. Cunoştea actualitatea artei, căci a călătorit mult, de pe urma acestui fapt beneficiind pictura sa, în sensul că se arată ca un fel de jurnal în imagini al locurilor prin care a trecut. Dar decisivă este pictura pe care a realizat-o pornită din priveliştile din ţară şi din simţământul, din spiritualitatea românească din care făcea parte.
Tematica picturii sale este preponderent identificată în lumea rurală, dar una trăită şi înţeleasă direct şi pe care o găseşte mereu perenă, mereu vie, una care, prin caracterul ei, vine în întâmpinarea artistului, a intenţionalităţii sale şi în favoarea picturii pe care o realizează. Dar, la fel cum Pieter Bruegel cel Bătrân este considerat totalmente eronat pictorul ţăranilor, şi Ioan Isac, la fel, este considerat pictor provincial al Banatului. Şi Bruegel, în arta universală, şi Isac, în arta românească, depăşesc simplul prezenteism local, prin deschiderea evidentă a artei lor către universal, în primul caz şi către naţional, în al doilea. Cu atât mai mult cu cât Ioan Isac, cu toată evidenţa şi cu toată trecerea din timpul artei, este, în mod vădit, un postgrigorescian. Practică natura statică în tradiţia românească începută încă de Constantin Daniel Rosenthal şi de Constantin Daniel Stahi, atent la forma şi la identitatea lucrurilor, la felul lor particular de a fi, la expresia deţinută. Practică, de asemenea, cu asiduitate, florile, corolele diafane ale acestora şi petalele vii, intens colorate, oferindu-i prilejuri de pătrundere şi de înţelegere a naturii în intimitatea ei şi, în funcţie de aceasta, să realizeze în pictură echivalenţe pe măsură.
O referinţă tutelară ar putea fi Luchian, dar florile sale sunt pictate de un orăşean care a găsit în această temă un reper sufletesc compensatoriu, în timp ce Ioan Isac pictează florile în autenticitatea lor originară, de forme ale naturii, evident în locul lor existente, la sat, pe câmp, pe uliţe, lângă case, la ferestre.
Palierul cel mai valoros şi cel mai important este alcătuit din lucrările lui de peisaj, evocând un spaţiu colinar cu legănare a ritmului dat de anume blândeţe telurică şi de întinderi vegetale aflate în plenitudine, pajişti şi copaci, văzute panoramic până departe în zare, sub un cer mereu brăzdat de nori consistenţi. Impresionist fiind, în mod firesc, importantă este lumina, dar, la el, aceasta nu pulverizează formele lucrurilor, ci, dimpotrivă, le adună şi le densifică, le învăluie într-un mod, totuşi, temperat de natură să instaureze o notă nostalgică, o tonalitate melancolică. Dar cea mai frecventă şi mai importantă temă este casa, arhetip care este paradigmatic pentru pictura sa şi pentru substanţa comunicării artistice. Casa este elementul specific decisiv al lumii evocate, o lume în mod distinctiv arhaică, rustică, existând încă prin urmele ei, prin remanenţe şi care, în pictura lui Ioan Isac, indică a fi o fracţiune de timp din timpul lumii, la fel cum casa este un loc, o frântură din spaţiul aceleiaşi lumi. Starea ancestrală caracteristică a casei, a cărei vechime a adus-o în pragul ruinei, seamănă cu cea a oamenilor care o locuiesc şi care sunt, la fel, marcaţi de timp şi de existenţa în sărăcie. Dar această lume marcată de vechime, alcătuită din lucruri şi forme străvechi, încă supravieţuind oprite într-o vreme revolută, se asociază cu o natură mereu în schimbare, mereu reînnoită, reîmprospătată şi, tocmai din această împrejurare a intersectării dintre natrura veşnică şi existenţa trecătoare a omului şi a lucrurilor sale, pictorul găseşte circumstanţe caracterizate de pitoresc, de o frumuseţe aparte care se află încă sub vraja unuia dintre cele mai frumoase visuri ale omului, acela al arhetipului paradisiac.

Ioan IOVAN
Foto: www.facebook.com/Calpe-Gallery