În zilele în care Coca-Cola a publicat o nouă reclamă prin care se vrea încă o confiscare a Crăciunului, care deja afectat de pandemie, anunţă Organizaţia Mondială de Sănătate, îl sărăbătorim cu măsuri de precauţie, cu apropiere sufletească, spirituală dar cu distanţare fizică. Indiferent de aceste noi împrejurări, vor persista colindele noastre româneşti în care se cântă des că „Leru-i Doamne ler” dar rar cine se sinchiseşte să ne explice ce ar putea să fie acest „ler”.
De la ideea că „lerul” este un regionalism din Transilvania care înseamnă cuptor, urmat de ideea că nu înseamnă nimic, că este precum un „tralala” în muzica populară românească şi până la Dicţionarul Explicativ al Limbii Române care nu merge mult mai departe, acesta asociind cuvântul care apare în colinde cu termenul (Ha)llelu(iah Domine). Tot din DEX mai aflăm şi că „ler” poate însemna şi un timp de care dispune cineva, sau moment de apogeu, de plină vigoare a unui om (floarea vârstei), mai este asociat şi cu semnificaţia cuvântului farmec. Se mai spune de cineva că „i-a trecut lerul” atunci când cineva nu mai are nici o valoare sau nu mai este bun de nimic. Cuvântul mai apare şi cu alte forme, dalerolei dalerui, valerum, velerim... Toate acestea, pentru omul care este într-o continuă căutare de dovezi, nu fac decât să îl ajute în ideea de a afla ce este de fapt „lerul”.
Din scrierile unor istorici preocupaţi de istoria poporului român, din perioada primelor secole ale existenţei sale, aflăm că a existat un rege numit Galer Ler Împărat. Prof. Dumitru Bălaşa scrie în lucrările sale din domeniul istoriei, mai puţin cunoscute, despre acest împărat al cărui nume era Galer (Gaius Galerius Valerius Maximianus). La prima vedere observăm că în numele imperatorului roman avem asociate cele două termene care apar în colinde, dar şi în dicţionarul explicativ al limbii române, dar fără să fie explicată legătura dintre „Ler” şi „Velerim” sau „Veler”. E prea posibil ca „ler” să aibe legătură cu Galer împărat iar „veler” sau „velerim” să fie asociat cu Valerius. Se mai menţionează în tradiţia populară românească „vălăritul”, a umbla cu vălăritul (în Muntenia şi Moldova). Vălăritul persupune umblatul cântând cu lăutarii la Paşte (iar în alte părţi la Sfântul Ioan) pe la casele unde sunt flăcăi şi fete. Un obicei asemănător cu umblatul cu „Iordanul” în părţile noastre. Acest obicei presupune stropirea cu apă şi este asociat pe alocuri cu „botezul în pericol de moarte” pentru ca omul să nu moară nebotezat. În alte zone vălăritul este practicat în postul mare, iar în altele cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Observăm că atât „lerul” cât şi „vălăritul” nostru al românilor care velerim (umblăm cu veleritul) sau îmbrăcăm veler (blană sau lână de oaie) la fel cum ne îmbrăcăm în Hristos prin Taina Sfântului Botez, sunt termeni care nu au legătură numai cu imperatorul roman Galer Ler Împărat (Gaius Galerius Valerius Maximianus) ci sunt strâns legate de practica creştină şi de obiceiurile româneşti milenare. „Leru-i doamne, ler” (Împăratul e Doamne, Împărat) sau „Ler domnesc” sunt versuri care asociază cuvântul „ler” cu domnia, cu împăratul...
De unde oare această legătură dintre imperatorul roman şi practica creştină? Împăratul Galer Ler, a fost imperator roman în perioada 305-311, era de origine traco-dacică, tatăl lui fiind trac iar mama Romula era dacă. În perioada Diocleţiană a răspuns de guvernarea provinciilor Dunărene, apărând cu succes graniţele ţării de multe ori şi participând alături de Diocleţian la războiul împotriva Persiei, din care se întorc învingători. S-a căsătorit cu Valeria, fiica lui Diocleţian. După victoria în războiul cu Persia, Galerius îl determină pe Diocleţian să dea o serie de decrete împotriva creştinilor. Galerius a fost cel care a insistat asupra publicării edictelor de persecuţie a creştinilor, ulterior va recunoaşte că nu a reuşit eradicarea creştinismului.
Este interesant că acest imperator şi-a afirmat originea dacică şi s-a declarat duşman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să nu se numească Roman ci Imperiul Dac, spre oroarea senatorilor romani. A avut o relaţie anti-romană îmediat ce a devenit imperator tratând cetăţenii romani cu cruzimea imperatorului Traian din urmă cu două secole când acesta a intrat în Dacia. A murit în urma unei boli grele, iar în ultimele zile de viaţă, în clipe de cumpănă, în ceasul al 12-lea se pare că s-a întors către Dumnezeu. La 30 aprilie în anul 311 a promulgat un edict de toleranţă faţă de creştinism. Atunci situaţia creştinilor s-a schimbat semnificativ. Creştinii au primit dreptul de a se întruni, cu o singură condiţie, să nu conturbe ordinea publică. Pentru această libertate însă creştinii aveau obligaţia să se roage pentru imperiu şi imperatorul roman. De atunci creştinismul nu a mai fost interzis, bucurându-se de libertate, cunoscutul edict de la Milano adus de Constantin şi Licinus fiind doar o legalizare şi confirmare a edictului emis de Galer Ler Împăratul, imperatorul Romei cu sânge de dac. Să fie oare doar o întâmplare legătura dintre „Ler” şi Galer Ler Împărat sau Gaius Galerius Valerius Maximianus?
„Doamne, ler Domnului, ia ieşiţi boieri afară,
Doamne, ler Domnului, de vedeţi ce se coboară.
Doamne, ler Domnului, se coboară două flori,
Doamne, ler Domnului, dar nu-s flori, că-s frăţiori,
Doamne, ler Domnului, că e Ion şi Văsălie
Doamne, ler Domnului, se întorc de la robie....”.
Dacă creştinismul a devenit liber, e prea posibil ca unii creştini care au fost persecutaţi, să fi fost eliberaţi şi „să se întoarcă de la robie”. Dacă analizăm temeinic fiecare cuvânt, nu vom trece cu privirea nici pe „Ion şi Văsălie”. Ion, numele cel mai frecvent, cel mai simplu şi totodată cel mai reprezentativ pentru poporul român care ne duce cu gândul la Cogaionon, muntele sfânt al dacilor, predecesorilor noştrii, în timp ce Văsălie vorbeşte despe bucuria, veselia creştinilor din acele vremuri, care din acea clipă puteau să îşi manifeste în public practica creştină. Oare nu erau cele mai propice circumstanţe, pentru ca oamenii să meargă la colindat, fără să se acundă, cuprinşi de teama că vor fi persecutaţi numai datorită practicării religii creştine?
Nu sună suficient de convingător? Mai menţionăm acel „velerim” din colinde cu numele soţiei lui Galerius, al fiicei imperatorului Diocleţian care se numea Valeria şi suntem tot mai aproape să afirmăm că acel „ler” şi „velerim” din colindele şi obiceiurile păstrate până astăzi la români au apărut ca rezultat al creaţiei populare a creştinilor care s-au rugat şi într-o măsură l-au venerat pe imperatorul roman care le-a acordat libertatea practicării credinţei. Odată cu permiterea rugăciunilor publice şi a colindelor, Împăratul Ler şi soţia sa, Valeria, au pătruns în creaţia populară a creştinilor. În condiţii de libertate a religiei, aceste creaţii s-au răspândit mai uşor, împăratul Ler menţinându-se în colinde până în zilele noastre.
De aici poate proveni acel vers din colinde „Domnu-i domn şi leru-i ler” care face distincţia dintre Dumnezeu şi Împărat (Dumnezeu e dumnezeu, îmăratul e împărat) sau „Doamne, ler domnului” (Dumnezeule, împăratul Dumnezeului) pentru că prin edictul semnat, Împăratul Ler, într-un fel, a mărturisit credinţă Domnului Dumnezeului creştinilor pe care de-a lungul vieţii sale i-a persecutat. Aceste versuri pot proveni din pocăinţa Împăratului Ler. Mai întâlnim şi „Leru-i ler şi Domn din cer”, care poate proveni din „Leru-i ler, Domnu(-i) din cer”,care se poate interpreta ca o expresie din care concludem că Împăratul Ler e împăratul Ler (nimic mai mult) doar Dumnezeu este din cer. Ler pe pământ, Dumnezeu în cer.
Împăratul Galer Ler e venerat pentru că în ultimele zile ale vieţii a fost hărăzit de Dumnezeu să renunţe la războiul pe care îl ducea cu creştinii, întorcându-se spre creştini şi Dumnezeu, pentru că dacă nu credea în Dumnezeu nu îi obliga pe creştini prin edictul său să se roage pentru el. Dacă facem o paralelă cu semnificaţia referitoare la trecerea timpului pe care o are cuvântul „ler”, o trimitere spre Ler Împărat poate fi faptul că acest împărat în ultimele clipe ale vieţii a dat libertate creştinismului. De aici expresia „ţi-a trecut lerul” care înseamnă că ceva nu ai făcut la timp, că ţi-a trecut farmecul, că e prea târziu. Lerul devenind astfel, peste veacuri un cuvânt mistic, dar inevitabil în tradiţia şi spiritualitatea poporului român.
Mai este interesant că acest imperator roman îşi trage originile dintr-o familie de păstori şi există date (în epitomele scrise de Aurelius Victor) conform cărora Galer a fost născut şi înhumat în zona Timocului zilelor noastre, la Romuliana, care mai apare şi ca Romulianum sau Felix Romuliana. Cu toţii am auzit de Gamzigrad, satul timocean care a devenit cunoscut după deshiderea sitului arheologic Felix Romuliana din apropiera oraşului Zaječar. Cercetările de arheologice din secolul XX au reuşit să dovedească că Felix Romuliana (Fericita Romuliana) este palatul ridicat tocmai de Împăratul Galer căruia i-a dat nume după mama sa Romuliana. Localitate cunoscută şi după unele lupte din timpul răscoalei timocenilor de la 1883. Cercetările arheologice au reuşit să descopere în apropierea palatului, pe muntele Măgura, mormintele atribuite Împărtului Galerius şi mamei sale Romula. Începând cu anul 2007, ruinele palatului „Felix Romuliana” sunt incluse în Patrimoniul Mondial Unesco.
„Mută-i întrebarea ce răsună afară, leru-i ler,
Au murit degeaba ce-aţi făcut din ţară, leru-i ler,
Tot în frig şi-n foame, tot cu mâini întinse leru-i ler,
Pe la curţi străine ce ne stau închise. leru-i ler”.
Radu Gyr
Este mai mult decât interesant şi dureros faptul că avem atâţia cercetători, istorici, etnologi, etnografi, folclorişti şi activişti la diferite bloguri culturale şi atât de puţin s-au cercetat aceste aspecte ale colindelor româneşti, permiţând ca un „ler” să fie rezumat la „tralala”. Pe de altă parte toţi se declară preocupaţi de fraţii români din Timoc, toţi spun că trebuie ajutaţi timocenii. Dar de ce oare nimeni nu îi ajută cercetând aceste aspecte identitare milenare? De ce nu ar organiza românii din Serbia evenimente la Felix Romuliana? Un spectacol de colinde „Leru-i ler...” ar fi o adevărată şi sinceră cinstire a memoriei predecesorilor din urmă cu aproape două milenii. A unui predecesor care a fost slăvit şi venerat nu pentru contribuţiile aduse neamului românesc, ci întregii lumi creştine din Imperiul Roman.
Poate că aceste idei înşirate în manieră publicistică vor pune pe gânduri oamenii de ştiinţă şi cultură să cerceteze aspectele invocate, să le confirme sau să le infirme. La fel, autorităţile atât cele din Serbia cât şi cele din România, s-ar putea ocupa de esenţe precum cele invocate şi nu de fâlfâitul drapelelor în timp ce se face târg cu istoria şi dăinuirea neamurilor iar identitatea daco-romană se încearcă să fie rezumată la un banal „tralala...”!

Mircea LELEA

Bibliografie:
A.Constantinescu, Chestiunea timoceană, Editura Litera, 2000
Pr. Dumitru Bălaşa, Ţara Soarelui sau Istoria Dacorromâniei, Editura Cuget Românesc, 2009
www.istorieveche.ro