Scriitorul timișorean Mircea Pora încheie anul 2020 cu o nouă apariție editorială. Este vorba despre volumul „Eu, profesor Ion Apostolescu”, apărut la Editura bucureșteană Eikon. Scris în aceeași notă critică la adresa tarelor societății românești actuale, volumul este o continuare (inspirată) a celui anterior, „Ce mai faceți, maestre?”.

Despre noua apariție editorială ne-a detaliat însuși scriitorul Mircea Pora: „Este un fel de volum doi al cărții «Ce mai faceți, maestre?», pentru că e cantonat cam în aceleași probleme. Acestea ar fi, în plan general, în ceea ce privește realitatea noastră, odată și odată lipsa de valori și de repere în societate, calitatea mai ales culturală și morală a vieții care, din păcate, au mers în jos, lucruri care se văd și în articolele pe care le public în ziarul «Timișoara» și s-au văzut și în volumele anterioare. Apoi ar mai fi relațiile tulburi pe bază de incompetență la nivelul cel mai înalt, de ambiții care nu sunt proporționale cu valoarea «ambițioșilor», de unde iese imaginea unei societăți distorsionate și care, în ciuda revoluției făcute, nu s-a putut împlini și rotunji. De aceea, mereu, anumite lucruri nu merg, nu merg și nu merg. S-ar putea încă între noțiunea de democrație și nivelul general al acestui popor să fie o distanță foarte mare, motiv pentru care ideea democratică nu funcționează decât cu 70% din potențial. Acest lucru l-au mai spus și alții. Pe de altă parte, sigur, s-au pus mari speranțe în tineret; tineretul, în cea mai mare parte, cam pleacă de aici. Deci, e o țară care a cam rămas ca o bicicletă fără ghidon sau ca o mașină fără volan. Iar lucrul acesta se vede. Cele două cărți, cea anterioară și aceasta, «Eu, profesor Ion Apostolescu», prind toate aceste chestiuni în diferite povestiri, cele mai multe dintre ele fiind dialogate. E foarte mult dialog în acest volum; mi s-a părut că ține mai trează atenția cititorului. Textele nu sunt lungi, nu sunt fragmente, ci sunt închegate. Unii scriu texte foarte lungi, alții texte care te extenuează, iar alții scriu texte mai mici. Eu, de exemplu, sunt din familia - sigur, la locul pe care îl merit - lui Caragiale în literatura română, atât cât sunt în ea: «mușcătură» mai scurtă, dar pe care o simți mai bine. Literatura română are nevoie și de roman, dar mi se pare că la ora actuală asistăm la o inflație de romane. Nu putem avea atâția romancieri, când dacă punem la inventar rămânem cu Rebreanu, Camil Petrescu, Călinescu și Marin Preda, să spunem, plus alții doi sau trei.
O altă problemă pe care o dezbat în noul volum este cea a trecerii timpului, care nu are conotație istorică. Timpul trece și odată cu timpul ne ducem și noi. Acesta este un regret care transcende viețile noastre private, iar prima proză, «Inspecția», scrisă în 1983, refuzată la publicare în 1985, de directorul de atunci al editurii «Facla», tocmai problema aceasta o surprinde. Aparent este vorba de o inspecție într-o școală. Dar însăși trecerea generațiilor de elevi te fac să te gândești la felul în care trece și timpul, timpul tău, timpul lor, timpul în general. Pentru a scoate în evidență - din instinct am făcut acest lucru - că trecerea timpului duce până la urmă la moarte, unul dintre profesorii care urmau să fie inspectați a fost trimis într-o arhivă din școala respectivă, să pună ordine în lucruri. De fapt, el iese după foarte multă vreme de acolo și aproape că are contact cu un lăcaș al morții, pentru că dă peste camera cataloagelor, camera diriginților, a celor mai iubiți profesori, peste acte care parcă se răscoală la apariția lui. Acelea sunt tot atâtea vieți care au fost și care s-au consumat. Titlul volumului este chiar o frază din felul în care profesorul Apostolescu, ieșind din arhivă, după nu știu câtă vreme, se așează pe o bancă, mergând spre o casă a lui, dar cam incertă - nu știe dacă îl mai așteaptă cineva acolo -, începe să citească aproape ca o mașină tot ceea ce făcuse. Și începe cu «Eu, profesor Ion Apostolescu, din dispoziția dată cu numărul»... Se intră în mecanica aceasta a birocratismului excesiv și în spatele căruia suntem noi, cu viețile noastre.
Tot legat de acest timp, cum ne înghite și cum este supradimensionat în legătură cu noi, e un interviu care se numește «Gigantica», în care un individ - sigur, am forțat lucrurile - de 550 de ani ca vârstă răspunde la o serie întreagă de întrebări, cuprinzând istoria de pe vremea lui Columb până în socialism, când ajunge să locuiască într-un bloc, la scara cutare, și să aibă și responsabilități în blocul acela, după ce înainte fusese în legătură cu marile familii nobiliare. Deci, a trecut prin toate epocile care au avut oamenii lor și s-au dus... Sigur, e o fantezie, dar ne atinge în partea sensibilă faptul că așa cum au trecut epocile acelea, tot așa o să trecem și noi și rămânem undeva într-un inventar. Așadar, cele nouă proze se leagă mult între ele.
După aceea mai apar în carte mici chestiuni muierești, dialoguri între femei. Sunt trei: «Dialog», «Telefonul fără fir» și «Vestea bombă», texte care sunt pliate pe ceea ce am spus anterior: ignoranță, incompetență; apar și lucruri ciudate, călătorii cu răsturnare de timp.
Acest volum aș putea spune că e o... neliniște. Rămân întrebări care nu au deloc răspuns. E un regret în toată cartea nu adresat către ceva anume, ci un regret general, poate viața noastră însăși, care fiind foarte scurtă tot aici ne aduce până la urmă”.


Scriitorul Mircea Pora are cuvinte de mulțumire Editurii Eikon. „Este o editură care a crescut foarte mult în ultima vreme, pe care o conduce cu foarte multă pricepere Valentin Ajder, cu care am avut și am o relație foarte bună. Este deja a patra carte pe care o public la ei. Din câte am aflat, ei doresc, cu Bedros Horasangian amfitrion, să facă o lansare online a celor patru cărți pe care le-am publicat la Eikon: «Am trăit în comunism», «Noua artistocrație», «Ce mai faceți, maestre?» și «Eu, profesor Ion Apostolescu». Horasangian îmi cunoaște cărțile, îmi cunoaște scrisul și a publicat de fiecare dată despre volumele mele în rubrica pe care o ține în «Observator cultural»”.

Anton BORBELY