Cultură

George Lână, poet și jurnalist din Chișoda, și-a serbat, recent, cea de-a 66-a zi de naștere. Prilej tocmai potrivit pentru a-l întreba despre proiectele imediate
pe care le are în pregătire. Astfel, am aflat că acum se află în tipar volumul de poezie bilingvă „Topire la rece”.

„De asemenea, ne spune George Lână, împreună cu maestrul Petru Chira, consăteanul meu din Chişoda, am terminat volumul de catrene «Duşmani de clasă» (Ghidul pentru antibolşevicii consecvenţi), care prezintă în catrene momentele şi personajele implicate în bolşevizarea României între 1945-1965, dar care are nevoie de susţinere financiară. Până la sfârşitul anului sper să tipărim volumul doi din seria «Bănăţeni pentru viitorul României», pe care îl coordonez alături de dl academician Păun Ioan Otiman şi care va să apară în prima decadă a lunii decembrie.
Pentru anul viitor, dacă timpul va mai avea răbdare, am în lucru un volum de poezie patriotică, gândită şi scrisă ALTFEL”.

Despre viitoarea apariție editorială am selectat din postfața semnată de Dan Sgârță: „După ce i-a smuls timpului taina și vlaga - «spațiul dintre două secunde» fiind paradigma emblematică a poeziei lână-georgiene, loc geometric al întâlnirii axei cerului cu axa mundană, al îmbrățișării misterului cu inconsistența profană, spațiu inefabil de unde lucrurile își iau semnificația și deplinătatea - iată-l pe George Lână, după numai un an, propunându-ne o nouă salbă de perle poetice, mai toate decriptabile în cheia acestei paradigme.
Am spus-o în repetate rânduri: George Lână nu are un raport livresc (exterior) cu poezia. În el, ca să parafrazăm o celebră vorbă, poezia și-a făcut sieși casă.
Dacă prin rigoarea unei analitici poetice veți încerca să despărțiți omul de poet, veți remarca că nu se lasă separați. Orice gând sau gest cotidian, de la cel mai
umil până la cel mai înalt, primesc mereu amprenta inefabilă și totalitară a poeziei. (...)
Fiind un intim al poeziei lână-georgiene, ce am remarcat imediat, parcurgând aceste noi poeme, a fost o anume înălţime şi detaşare existenţială - obținute pe semne prin acceptarea și metabolizarea pozitivă a morții -, dar și, într-o consecuție aproape previzibilă, o dorință ardentă de a mușca din carnea lucrurilor, din pulpa zemoasă a realității, dincolo de uscate abstracții și solitare reflecții. De data aceasta însă, dorința - țâșnind din viscerele vieții, încărcată fiind cu tensiunea și negația morții - se realizează sub o alta instanță decât aceea a unui hedonism epicureic nemijlocit.
Sub somația tăioasă a limitei ultime, lucrurile își pierd inerția și opacitatea și asemenea unei flori se deschid și își oferă parfumul, devenind străvezii și predispuse unei comuniuni ființiale, de esență soteriologică. Conștiința morții forjează adâncimi care dau alți ochi, revelând aspecte de taină ale lucrurilor,
iar mistuirea și depășirea ei în propria substanță oferă bucuria ecstatică a participării la lume prin și dincolo de moarte. Suprapunerea atemporalului arhetipal - orice conștiință deplină a morții te scoate din fenomenul vieții și te livrează unei esențe noumenale - peste temporalul evanescent, creează o «foame» metafizică de lume, un ecstaz erotic ce vizează îmbrățișarea plinătății lucrurilor.
Agentul metafizic care asigură această suprapunere eonică e «spațiul dintre două secunde», pivot și punct de inflexiune ontologic, poarta de intrare triumfală în
atemporalitatea arhetipală, dar și, invers, loc de erupție a realităților inefabile în familiaritatea lumii noastre.
Poetul va fi cel chemat să le detecteze, să se pătrundă de ele și, mai apoi, prin bunăvoința harismei, să le transpună în cuvinte, încercând astfel să obiectiveze
inobiectivabilul.
Ei bine, bună parte din poemele acestui recent volum au ca tematică această ecstază erotică - dorința de îmbrățișare și interiorizare a lumii, luminată acum
de adânci și definitive înțelesuri - denunțând în fond setea absolută de mântuire, dar înțeleasă mai mult în accepția telurică, păgână a termenului: pentru vechii
greci a te mântui însemna a-ți redobândi întregimea, armonia unui echilibrul ipostatic, nesupus uzurii și corupției devenirii. Poetul află că nu există în mod nemijlocit, ca individ natural. Conștiința și biruința asupra morții presupun o nouă definire identitară. Prin renunțare la sine, Celălalt este integrat în economia propriei vieți, în locul lăsat liber prin suprimarea egoului individual. De aici nevoia de intimă comuniune cu ființa nealterată a lucrurilor. Interiorizându-le te îmbogățești identitar, dobândești un sine lărgit. De aceea vorbim aici de un erotism metafizic, de o dragoste care sporește viața în sânul vieții. E foarte potrivită aici vorba unui filosof danez de secol 19: cea mai scurtă cale către tine însuți trece prin Celălalt. Mă voi referi la câteva poeme care, indiferent de situația particulară de la care pornesc și de narativul pe care îl ilustrează, sunt subsumabile acestei paradigme de fond. «Cu voia divinității» este poemul care ilustrează cel mai explicit structura arhetipală din care poetul își revendică atât noua plămadă identitară, cât și, prin ricoșeu, noua vedere a lucrurilor. După ce ai metabolizat complet moartea, eliminând orice urmă de reziduu compromițător, a trăi viața înseamnă a vedea lumina care iese din lucruri și le oferă acestora acea unică transparență necesară unei comuniuni fără rest și unei reciproce dăruiri; înseamnă, după cum spune poetul, a adăuga vieții o nouă felie de viață, dar nu într-un sens cantitativ, de lărgire gonflabilă, ci într-o accepție care vizează despuierea lucrurilor de platoșa aparențelor și accederea la interioritatea lor adâncă, la căldura inimii lor, singurul loc de unde pot fi preluate cu adevărat în ființa și întregimea lor: «înşurubată în mintea mea/cu tot cu fiori spaima de moarte/îmi vertebrează conştiinţa propriei dispariţii/… acum după o evaluare la sânge/privesc cu detaşare moartea/ca pe ultima realitate şi mi-o asum/…Cu voia
Divinităţii/adaug vieţii o nouă felie de viaţă/de altă intensitate/ pe care o traversez senin». («Cu voia Divinităţii»). (...)
Totodată, mă simt dator să amintesc că, în momentele în care scriu aceste rânduri, Poetul, stăvilar trainic în curgerea implacabilă a timpului, prin ironia unei fatalități obscure, a împlinit o frumoasă vârstă. Să-i urăm, așadar, la mulți ani, dar nu doar spre sporirea unui număr, ci și spre sporirea înălțimii și profunzimii din el, iar pe capricioasa grație o rugăm să-și facă lăcaș în inima sa, pentru a ne da mereu prilej de bucurie și creștere neîncetată! Realitatea nu e cu desăvârșire adevărată decât dacă o pătrunde și o transfigurează poezia!”.

Volumul „Topirea la rece” („Cold melting”, în engleză) apare la Editura Waldpress, editor Liviu Curtuzan, și beneficiază de traducerea în engleză a Antuzei Genescu.

Anton BORBELY