În 2019 spre toamnă am așteptat ca prietenii noștri din Kenia să primească viza la fel ca în anii precedenți și împreună să creăm noi punți de ajutorare pentru școala lor din locul cel mai defavorizat din Africa, Slumul Kibera. Acest loc, populat după modelul mahalalelor indiene, s-a întins în ani, de-a lungul căii ferate ce ajunge în capitala Nairobi și pe albia secată a unui râu care a fost oprit de un dig pentru a capta prețioasa apă neceasară capitalei. Într-o teribilă aglomerare trăiesc peste două milioane de oameni veniți din zona muntoasă pentru a găsi ceva de lucru în marele oraș.
Ambasada României, din păcate, nu le-a acordat viza și astfel s-au pierdut biletele pe care deja le aveau cumpărate, cu ajutorul unor inimoși donatori, pierzând totodată ocazia de a mai prezenta proiectele lor sponsorilor.
Din toamna anului trecut am încercat să prezint nevoile lor cu diferite ocazii prilejuite de expoziții de caricatură și alte evenimente culturale.
Anul acesta în februarie, când plana amenințarea pandemiei, am primit o donație importantă pentru a construi o sală de clasă modernă, cu condiția de a merge personal să supervizez construcția. Deja Kenia introdusese, mai mult în glumă, controlul temperaturii cu acele pistolașe la tâmplă. Senzația nu a fost prea confortabilă pentru că riscam o carantinare în spitalele africane care mi se păreau atunci mai periculoase, în șansa de a contacta alte boli, decât cele de la noi. Am reușit la mijlocul lunii martie să finalizăm construcția fără finisări, am consumat banii pe care îi aveam alocați și a început închiderea aeroporturilor. Localnicii au devenit tot mai agitați la vederea unei persoane albe, știau de italieni că pot aduce boala, așa că am fost forțat să renunț la biletul de întoarcere pe care îl aveam plătit și cu ultima cursă prin Istanbul, plătind o sumă importantă, am reușit să revin în țară.
Între timp școala a fost închisă și la ei, oamenii forțați să stea în locuințele lor minuscule, iar guvernul nu le asigură nici un mijloc de existență.
Cei ce trăiesc în acel loc ciudat nu au nici un act care să ateste că există pe acel teren, nici terenul, oficial, nu există, e o albie secată a unui râu, albie care poate fi inundată dacă barajul cedează. Școala este recunoscută de guvern, copiii primesc diplomă de absolvire, pot merge mai departe cu studiile, dar clădirea școlii nu există în acte.
De aici nici posibilitatea de a pretinde ajutor oficialităților, singura speranță de a nu muri de foame sunt acțiunile caritabile care prin oameni de calitate, cum este directorul școlii Hope, trimit fonduri pentru cumpărarea unor alimente de bază și apă. În timpul construcției sălii de clasă, care probabil va deveni un centru pentru bolnavi acum, am cunoscut două familii din Europa, una chiar din România, care după ce au văzut nevoile acelei oaze de educație au acordat ajutor odată cu instituirea pandemiei.
Acei oameni, care puteau să stea retrași în confortul lor, au găsit metode creative de a strânge fonduri în cercurile lor de cunoștințe, au cusut măști pe care le-au oferit contra donațiilor în alimente.
În perioada aceasta de izolare am reușit prin comunicarea online să mobilizez prieteni care de asemenea au contribuit la aceste acțiuni vitale de cumpărare și distribuire de alimente de bază pentru copiii și familiile de la școala Hope din zona Raila a Slumului Kibera din Nairobi Kenia.
Radu Clețiu CLEAR, caricaturist
