Consilierii locali au votat, la ultima ședință, acordarea titlului de Cetățean de Onoare al Timișoarei unuia dintre cei mai renumiți reprezentanți ai muzicii populare bănățene. Este vorba despre taragotistul Luca Novac, cel care a dus faima muzicii din Banat nu doar în țară, ci și peste hotare.
Luca Novac s-a născut în 15 septembrie 1941, în satul Var, comuna Obreja, din județul Caraș Severin. Tatăl său a fost din Dalci, localitate care a dat cei mai renumiți instrumentiști ai Banatului și ai țării, fiind de ajuns să pomenim aici numele lui Luță Ioviță, cel care a adus primul taragotul la noi în țară. Luca Novac este a treia generație de instrumentiști din familie, după bunicul și tatăl său.
Copilăria, până la 4-5 ani, a petrecut-o la Var, după care familia s-a mutat la Dalci. Acolo a mers la școală și a început să cânte la vârsta de 9-10 ani. A început cu fluierul. De la fluier a trecut pe clarinetul bunicului dinspre tată.
În anul 1957 a luat locul I la secțiunea formațiilor artistice de amatori pe țară. Dar primul premiu l-a luat la Festivalul „Luță Ioviță”, de la Caransebeș. A participat și a luat premiul I, cântând la taragot.
După satisfacerea stagiului militar s-a întors la Caransebeș, la orchestra „Doina Banatului”. A stat aici până în 1970. În acel an s-au desființat ansamblurile în țară. În schimb, s-a înființat un ansamblu - „Banatul” - la Timișoara. A fost un ansamblu sârbesc, care s-a desființat, a mai rămas o secție, din care s-a făcut Ansamblul „Banatul”. Angajările se făceau prin concurs. Au venit mai mulți de la Caransebeș. Luca Novac a venit la Timișoara cu Marian Rădulescu, la clarinet, Radu Vincu, la vioară, Ana Pacatiuș, Florentin Iosif, Dumitru Fărcașu, dansatorii Stănescu, Nicolae și Brândușa. După șase-șapte ani s-a dus la Hotelul „Continental”, unde a stat cinci ani. După ce a cântat într-un alt ansamblu s-a mutat la Casa de Cultură, unde a primit un post de metodist. De acolo a revenit la Ansamblul „Banatul”, de unde a ieșit la pensie.
„Am avut un foarte mare spectacol la Parcul Rozelor. Veneam de pe niște trepte, Parcul Rozelor era plin, erau foarte mulți muzicanți de jur împrejur. Adrian Păunescu, cel care prezenta spectacolul, mi-a spus așa. Eu coboram pe acele trepte, cântam o baladă, o doină, și el tot arăta: «Acesta este taragotul de aur al Banatului». Și așa am rămas”, povestea Luca Novac într-un interviu acordat, în anul 2017, ziarului „Timișoara”.
Întrebat ce instrument de suflat îi este mai drag, Luca Novac răspunde fără echivoc: „Taragotul. Pe el l-am îndrăgit, dar mi-a plăcut și saxofonul. Taragotul are în plus digitația, este mai pretențios. Plus diferența de sunet. Fiecare instrument de suflat are alt sunet. Clarinetul e cel mai greu, are trei octave, pe când taragotul are două. Dar, vorbind la general despre instrumente vioara e cea mai grea”.
Dintre instrumentiștii care l-au influențat îi amintește pe Petrică Vasile, Gora Vasile și Luță Ioviță. „Eu, nu că mă laud, am început să tai un drum nou în felul în care se cântă la taragot. La ora actuală aproape toți instrumentiștii bat calea asta. E felul în care am făcut și am redat melodiile. Nu mai sunt așa cum erau. Am început să umblu puțin la melodii. Tonul e drăguț și frumos, cizelat, să placă omului, să simtă că îi place. Am făcut un disc la Novi Sad. Doamne, ce frumos sună! Cât de curat! Au și aparatură bună. Asta mi-a plăcut mie, să fie tonul curat, frumos, să se înțeleagă ce cânți, să intre la sufletul omului. Apoi, cântecul l-am învelit într-o tehnică deosebită, care nu este la-ndemâna oricui”, mai spunea Luca Novac.
În ceea ce privește prezențele peste hotare, a colaborat cu formația naistului Radu Simion, de la București, și cu el a fost în multe țări: Germania, Olanda, Elveția, Luxemburg, aproape toată Europa. A fost de vreo cinci-șase ori în America. A fost la festivalul „Ciobănașul” de la Chicago. A fost și în Canada. A mai fost în China, Mongolia, Coreea, Rusia, într-un turneu de o lună și jumătate, cu ansamblul.
În ceea ce privește muzica populară bănățeană din ziua de astăzi, Luca Novac spune: „Sunt alte generații. Unii dintre instrumentiști merg foarte bine. Mulți se pierd, dar sunt și destui buni. Nu se mai cântă muzica noastră... Totul s-a schimbat, cântă ba turcești, ba grecești, ba sârbește. Nu se mai cântă brâurile și ardelenele noastre. Dar parcă și publicul s-a schimbat, dar publicul nu știe ce se cântă. Publicul aude și joacă. Înainte, te duceai la o nuntă, îți comanda, știai ce cânți. Acum nu mai e așa... Ce aud eu, că mai dau drumul la radio, parcă nici nu aș putea să mă descurc cu muzica de azi. Generația mea a rămas cu muzica ei. S-a pierdut și muzica lăutărească autentică, a fost înlocuită cu maneaua. Iar maneliștii fac o grămadă de bani. Pe timpul nostru nu se făceau atâția bani câți fac ei astăzi. Noi câștigam cât să trăim...”.
A primit numeroase premii de-a lungul carierei, dar și Ordinul Național „Pentru Merit” în Grad de Cavaler, pentru contribuțiile deosebite în activitatea artistică și culturală.


Petru Vasile TOMOIAGĂ