I’M READY FOR YOU, HOPE YOU’RE READY FOR ME!
Pe parcursul celor 26 de ediții ale celei mai longevive manifestări dedicate bluesului și jazzului (la un loc!) din Timișoara s-a auzit de multe ori acest refren. Sună ca un posibil motto al festivalului.
Bang! A bătut gongul imaginar. Moșu Florian Lungu ne-a destins mușchii faciali cu prima înfățișare. Ca-n fiecare an avea să ne convingă că pauzele dintre concerte fac parte din program. După un prim recital al duetului de chitariști Oliver Bader, din Oradea, și David Lamm, din Budapesta, care și-au încopciat simbolic instrumentele într-un singur amplificator și au avut parte de un efect nedorit, care însă nu a diminuat dorința lor de a combina și exprima, a urmat o formulă vocal instrumentală din Austria. Despre Ligia Loretta Quartet, cu toată bunăvoința, nu pot decât să remarc dorința, dar nu și putința solistei de a cânta jazz. Recitalul a fost, totuși, salvat de aplauzele unui public îngăduitor. Bega Blues Band nu e de oriunde. Concertul din cadrul Galei e ca o carte de vizită împrospătată în fiecare an, în care se ia măsura. Anul acesta am avut parte de un costum orientat spre blues și rock. Din două motive: 1) Lucian Nagy (saxofon, flaut), din cauze obiective nu a putut sufla 2) invitatul grupului, Bogdan Nagy a suflat... în muzicuță și a cântat așa cum știe: blues. Muzica a curs de la sine, cei șase protagoniști fiind luați de valul perioadei formative când Stormy Monday, I’m Ready, All Blue... s-au înfiltrat în sufletele sugativă dornice de zbor. Exprimarea a fost subiectivă dar exactă și... liberă, îmbogățită cu două piese noi: Mall Blues (J. Bota) și un excurs caleidoscopic a lui Mircea Bunea. Tony Kuhn a performat solistici de mare rafinament la claviaturi și la mini chitară, Johnny Bota și Lică Dolga au ținut cu fermitate fundația scuturând-o din când în când cu zvâcniri ludice de efect, Bogy Nagy a readus muzicuța în prim plan prin intervenții fulminante și a asigurat un echilibru hetersosexual al exprimării vocale. Maria Chiorean a dovedit că este un bun moderator și a cântat în manieră blues și jazz cu dedicație, însuflețire și maturitate. Am simțit cu toții acel spirit prins în numele cules de Kamo pentru formație. S-a cerut bis. A fost un concert esențial în biografia grupului și ar fi păcat să nu rămînă consemnat.
Luiza Zan parcă a venit dintr-o altă dimensiune a muzicii autohtone: extrage din profunzimi și-și umple plămânii cu spiritul ancestral al spațiului. Respiră, apoi expiră în lumea neprevăzută a jazzului exploziv, împrăștie cu artificii vocale; din glia tinereții fără bătrânețe se avântă în miezul cerului înstelat. Poate datorită părului lung și drept am revăzut-o pe Aura în tinerețile-i cu vise nebune. M-aș bucura să-și trăiască și Luiza visele aievea. A primit cadou, la provocarea lansată publicului, o bărcuță de hârtie să-i tatuaze sufletul deschis. Chiar dacă titulatura Hungarian All Stars sună bombastic, la fața locului nu ne-a fost greu să ne convingem că pe scenă e crema muzicienilor maghiari de jazz. Pe Gyarfas Istvan îl știu și vrăbiile din Timișoara iar rândunelele din pustă încearcă în zadar de ani zile să-i imite trilurile chitaristice. Pianistul Sarik Peter face parte din Super Liga claviaturiștilor europeni, basistul Foray Tibor zburdă pe patru corzi ca elanul în tundră, iar bateristul Galfi Attilla pictează ritmurile pe piele întinsă și le sparge din când în când cu solistici bine măsurate. Îngemănarea româno-maghiară s-a numit Heritage. Albumul cu acest titlu, scris în întregime de Luiza Zan, este , de pe acum, una din capodoperele muzicii românești. Festivalul ar fi putut să se încheie aici. Nu, nici vorbă.
A doua seară a Galei a fost deschisă de amfitrionul jazzului românesc, Moșu, sosit de data asta nu doar cu bancuri și intervenții spirituale introduse subtil în prezentarea muzicienilor ci și cu o carte. Intitulat MOȘU Florian Lungu în dialog cu Doru Ionescu, volumul a apărut recent la editura Casa de pariuri literare. (Re)cunoscut ca cel mai perseverent promotor al jazzului în România, a asimilat spiritul și deschiderea spre muzică a timișorenilor fiind nelipsit pe scenele de la Gărâna și Timișoara. Odată cu dedicația scrisă mi-a împărtășit și un banc: Cum spui în termeni muzicali „Stai jos, iubito”? LA SOL,FA! Programul concertistic a fost deschis de Quartetul de jazz Banatul, format din Miloš Krstić, pian, Vladimir Krnetić, trompetă, Johnny Bota, contrabas și Puiu Minda, baterie. Trebuie să recunosc, a fost o ocazie rarissimă de a asculta standarde de jazz modern interpretate în cea mai pură manieră a genului, uneori cu impulsuri tonice de swing. Publicul a apreciat și gluma subtilă a pianistului sârb Mike Krstić, sosit cu trei zile în urmă din Los Angeles unde cântă frecvent. După prima interpretare („Girl from Ipanema”, de A. C. Jobim) a țâșnit brusc de pe scaun, s-a dus spre cei doi componenți ai secției ritmice și i-a invitat să facă cunoștiință unul cu altul. Au zbârnâit atât de elocvent în timpul acestui prim act al recitalului încât era greu de crezut că au făcut doar o singură repetiție. Când a intervenit și trompeta, jazzul a curs ca uns. Alex Simu este un suflător titrat datorită unor proiecte și colaborări prin care s-a afirmat în Olanda. Pe scena Filarmonicii Banatul a prezentat în formulă de quintet proiectul Ecourile Bucureștiului , prin care încearcă să redea muzical identitatea culturală a societății bucureștene de-a lungul veacurilor prin diverse motive melodice și ritmice. Având în vedere simpatiile pe care cei de pe malurile Begăi le nutresc pentru cei de pe malurile Dâmboviței nu-i de mirare că reacția publicului a fost relativ placidă. Muzicienii, însă, și-au meritat aplauzele și le-au primit. În pauza dinaintea recitalului celei mai apreciate garnituri tinere a jazzului timișorean și, deopotrivă, românesc, Sebastian Spanache Trio, publicul s-a rărit simțitor. Împreună cu excepționalul contrabasist Csaba Santa și versatilul percuționist Radu Pieloiu, pianistul Sebastian Spanache a confirmat nivelul valoric ridicat care a recomandat grupul pe parcursul anilor ca abonat al festivalurilor și concertelor prestigioase de jazz din țară și din Europa.
Ediția a 26-a a Galei Blues Jazz Kamo (19-20.11.2016) a consemnat pentru iubitorii acestor genuri un salt valoric important în conceperea line up-ului care a ținut cont și de aspectul diversității expresiei. A fost o plăcere să asculți, după mulți ani, standarde ale jazzul modern adevărat, așa cum se cântau în anii ʼ50 și ʼ60 ai secolului trecut. Mi-am amintit de primele întâlniri directe cu acest gen de interpretare în concertele susținute de legendarul pianist Bratu Bănică la Casa Studenților, organizate de Ioan Băcălete și la sala Lira, la Clubul de Jazz al Casei de Cultură a Municipiului. Asta a fost prin 1975, 1976; acum patruzeci de ani!
Vorba aia: Jazzul n-a murit... Dimpotrivă, pare mai viu ca oricând, căci, iată, nici nu s-au stins ecourile Galei Kamo, că a și început ediția a opta a Festivalului Internațional de Jazz Timișoara 2016.
Mimo OBRADOV
