E întotdeauna gata să te ajute și îl găsești în preajmă atunci când ai mai mare nevoie de el. E blând și calculat, dar, în același timp, hotărât și dârz când se pune problema de principii, de lucruri cu care nu ai voie să glumești. Ca fost sportiv de performanță, are încă o alură tinerească, iar ca lucrător la CFR și-a păstrat nealterate punctualitatea și respectarea cuvântului dat. E prieten de nădejde și te poți baza pe el și la bine, și la rău, fără să simți, din partea lui, răcoarea trădării în coastă, atunci când lumea nu te mai agreează și vrea să te dea uitării.
Nicolae Popovici, căci despre el este vorba, s-a născut în 4 octombrie 1950, la Timișoara, din tată sârb și din mamă născută în secuime, în zona Harghita. Are două surori mai mari. Tatăl său a fost brutar, iar mama – casnică. Pentru că tatăl avea un atelier burdușit cu tot felul de scule, nici nu i-a fost prea greu micuțului Nicu să se apuce de meșterit, apoi de cioplit lemnul pentru a-i da o formă nouă, pentru a-l face să prindă viață. Deci, primele „cioplituri” ale artistului de astăzi au fost în atelierul și cu sculele tatălui său. Pentru început a preferat să „ajusteze” lemnul ori rădăcina care avea deja o formă, apoi a trecut și la arta de a modela lemnul după bunul său plac.
Pentru că prin vene îi curge sânge de sârb amestecat cu sânge de mamă născută în secuime, Nicolae Popovici e mai altfel decât noi, bănățenii de rând, molcomi și răbdurii, iar pentru calitățile enumerate, care nu se opresc la cele amintite de mine, Nicolae Popovici a fost ales ca președinte al Asociației Uniunii Artiștilor Plastici „Romul Ladea” din Timișoara, asociație care numără peste 200 de membri. Cursurile școlii generale le-a urmat în orașul natal, Timișoara, iar cursurile liceale la Liceul nr. 4, cu program de educație fizică. Pentru că i-a plăcut întotdeauna sportul și a fost și atlet de performanță, după liceu a urmat Facultatea de Educație Fizică și Sport din Timișoara, devenind profesor de sport.
O perioadă scurtă a predat educația fizică la Bicsed, în Țara Oașului, însă nostalgia l-a făcut să se reîntoarcă la Timișoara. A venit înapoi, chiar dacă exista riscul să nu mai primească post în învățământ, lucru care s-a și întâmplat. A devenit, astfel, „șomer”, pe timpul socialismului multilateral dezvoltat. Cum așa ceva era de neconceput pe vremea „răposatului”, a urmat școala de impiegați de mișcare și a lucrat la CFR până când s-a pensionat, în anul 2000. Este căsătorit și are un copil.
Prima legătură cu sculptura a avut-o în perioada în care era încă în școala generală. „Tata avea atelier, ne spune Nicolae Popovici, așa că am început să cioplesc în lemn ori rădăcini mai interesante. Odată cu vârsta, am început să citesc, să studiez istoria artelor, îndeosebi viețile sculptorilor, și am fost fascinat de Michelangelo și Constantin Brâncuși – care mi-au fost adevărați mentori spirituali. Brâncuși a fost părintele sculpturii moderne, iar pe mine modernismul m-a interesat în mod deosebit.
Tot în acest sens, de a cunoaște cât mai mult, am făcut Școala Populară de Artă, cu profesorul sculptor Dumitru Pălălău.
Primele lucrări, sculpturi decorative, figurative, le-am realizat în rădăcini și lemn, la care plecam de la o formă oarecare. De aici, reușeam să execut figuri umane, zoomorfe, antropomorfe cu tentă religioasă, pentru că am cioplit și foarte multe icoane în lemn. În sculptura religioasă, Iisus Hristos a reprezentat pentru mine un personaj care m-a fascinat și care a fost de foarte multe ori prezent în lucrările mele. Primele lucrări le-am dăruit la prieteni și rude, celor din preajma mea. Am sculptat mult în basorelief și ronde-bosse. Pe această temă am avut și prima mea expoziție personală, la Salonul Vega, organizată de Societatea „Timișoara”. Până la această personală, am mai expus cu diferite ocazii, în expoziții colective.
Întâlnirea cu sculptorul Constantin Grangure a fost definitorie pentru destinul meu artistic, considerându-l mentorul meu cel mai important. Am fost, în același timp, și prieteni, și rivali, atât pe terenul de sport, cât și în artă.
În general, lucrările pe care le-am făcut au fost sculptate în lemn de esență tare, cum ar fi în nuc, stejar ori paltin, dar am avut și încercări de a sculpta în lemn de esență moale, în tei. Dar nu am avut aceeași satisfacție. Eu spun că, totuși, lemnul tare e pentru sculptură. Am lucrat și în piatră, dar asta este cu totul altceva. Formele pe care le-am dat eu sculpturilor mele, deși au plecat de la nonfigurativ, în forma finală au, totuși, o tentă figurativă. În lucrările mele am mers de multe ori pe jocul de îmbinare a volumelor, al plinului și al golului, cu rezultate uneori surprinzătoare din punct de vedere estetic”.
Nicolae Popovici a sculptat întotdeauna cu dragoste, arta reprezentând pentru el o victorie a spiritului asupra materiei, a formelor pe care aceasta le poate lua și a multitudinii de expresii care izvorăsc din ea.
Petru Vasile TOMOIAGĂ
Un sculptor din seminția celor „pur sânge”
Pornind în temerara aventură a întâlnirii cu arta, drum făcut în bună parte solitar, Nicolae Popovici, de la bun început, a tins și a ajuns să facă parte din seminția sculptorilor «pur sânge».
Acelora pentru care respectarea limbajului plastic este o datorie sacră, facilul este echivalentul ispitei diavolului pentru bunul creștin.
Universul său de forma – structuri spațiale – au la bază formele aleatorii vegetale, dar prin intervenția inteligentă și sensibilă a co-creatorului, ele primesc o nouă identitate: una artistică, metaforică și simbolică.
Aurel Gh. Ardeleanu
Nicolae Popovici – ingeniozitate și credință
Spirit meditativ, adept al disputelor filozofice și esoterice, dar și al acțiunilor spontane, acumulând diverse cunoștințe, propune o selecție de lucrări de sculptură, executate în diferite perioade care demonstrează ingeniozitate și credință.
Constantin Grangure
