Cultură

GĂRÂNA WOLFBLUES FESTIVAL ediția I 29-30 iulie 2016

A fost odată ca niciodată... un grup de tineri nebuni cu ochii deschiși și sufletul aprins de pasiunea pentru libertatea ce au simțit-o în muzica de după Cortina de Fier. Asta s-a întâmplat în anii ’60 ai secolului trecut când lumea era în plină schimbare datorită unor tineri pletoși, idealiști antirăzboinici, hotărâți să-și trăiască visul. În Timișoara, pe scena Casei de cultură a studenților, mare concert, mare. Fără afișe sau vreo promovare pe canalele oficiale spațiul a fost luat cu asalt încât nu mai aveai loc nici măcar pe holul de la intrare. Pe cortina din capătul scenei atrăgea privirile un banner cu inscripția: Mony & Spitzly Blues Band. „Am făcut noi o formație și cântam blues-uri. Dar compuse de noi, nu piese consacrate, de Muddy Waters, Robert Johnson sau nu mai știu cine...”, își amintește Mony Bordeianu în volumul „Nebunul cu ochii închiși – Povești de viață” (editura Integral, 2016). „Blues-uri făcute așa, de noi, cu Spitzly. Împreună am și dat un concert la Casa studenților din Timișoara, un singur concert, atât”. După aproape o jumătate de veac... un grup de moșnegi hirsuți cu plete și bărbi albe au urcat pe munte să cânte blues.

Nicu Covaci, inițiatorul Festivalului Gărâna Wolfblues, ne povestea celor adunați în jurul lui și a lui Dan Andrei Aldea cum i-a venit ideea asta când, după mai bine de 35 de ani, l-a reîntâlnit pe fostul său „rival” cu ocazia unui concert dintr-un club în Oradea în cadrul turneului susținut cu Mony Bordeianu în 2015. Dan nu era pregătit să cânte dar Nicu, ferm cum îl știe tot natul, i-a pus chitara în mână și a spus: „Ai să cânți acum pentru mine! – Dar ce să cânt?”, a întrebat Aldea. „Blues”. Și blues a fost. Atunci a încolțit ideea unui eveniment dedicat acestui gen muzical din care a izvorât aproape tot ceea ce a marcat muzica ultimilor o sută de ani. Și s-a născut un festival zbătut între Sfinx și Phoenix, simbolurile rockului românesc. Nicu Covaci: „Când am cântat cu Dan spontan la Oradea mi-a venit ideea organizării unui festival de blues. Sunt atâtea festivaluri de jazz, de rock, de folk. De ce nu și de blues? Doar bluesul e la baza rockului”. Dan Andrei Aldea: „A fost o reîntâlnire fericită cea cu Nicu. Am fost prieten cu Sptizly (Gunther Reininger), ne-am înțeles foarte bine, un om minunat căruia i-a plăcut atât de mult bluesul în tinerețe”.

Pe scena din Poiana Lupului din Gărâna/Wolfsberg încărcată cu amplificatoare, monitoare, instrumente, a pășit Nicu Covaci să anunțe deschiderea primei ediții. Apoi blues-ul a luat-o la vale înspre publicul împrăștiat pe bușteni. Blues’n’Roll a fost trupa care a deschis ușa cu un recital dinamic în care s-a evidențiat chitaristul Bogdan Pomoja, urmărit îndeaproape de ceilalți trei componenți, însuflețiți de bucuria de a împărtăși, a da, a participa. Pe parcurs s-a mai reglat și sunetul. A urmat Rareș Totu & The Midnight Sun cu Dean Bowman. După câteva piese mi-am zis în gând: Totu e totul! Atât de bine cânta iar chitara părea desprinsă dintr-o secvență a filmului „Crossroads” (povestea cinematografică a părintelui blues-ului modern Robert Johnson). Când l-am auzit și pe Dean Bowman, cu o interpretare vocală parcă inspirată din urletul lui Tarzan al nostru (Johhny Weissmuller, născut la Freidorf, acum cartier în Timișoara), am realizat că sunt martorul unui eveniment deosebit, irepetabil, memorabil. Trupa a funcționat ireproșabil, erai, pur și simplu, paralizat ascultându-i. Între timp s-a mai reglat și sunetul. După o mică pauză și prezentarea lui Nicu Covaci scena a fost ocupată de Adi Bărar Blues Band. Ușor, cu rafinament, clar, fără unghiuri ascuțite, cu tonuri calde s-au înșiruit, ca mărgelele pe un fir de mătase, cântecele atât de bine alese și atât de convingător interpretate. Închideam ochii și mă gândeam că n-am să-l văd niciodată în concert pe J. J. Cale, poate nici pe Tony Joe White dar sigur am să-l mai admir pe Adi Bărar. Sunetul, reglat la cererea muzicienilor pe volum mai mic, s-a echilibrat. După o scurtă plimbare până la curtea cu mâncăruri și băuturi, căci noaptea promitea să fie lungă, am revenit cu pași grăbiți pe buștean. Urma un supergrup: Stepan Project Blues Foundation. Recitalul a început cu o înregistrare ce-ți dă fiori, cântec al sclavilor negri pășind ritmic în sunetul lanțurilor înspre plantația de bumbac. Chitările și tobele încinse de maeștri adunați în jurul lui Ilie Stepan parcă au vrut să rupă, să spargă lanțurile. Am auzit o versiune năucitoare a piesei „Crossroads” (via Cream). Dar între timp s-a spart sunetul. Publicul și muzicienii nu au acceptat ca vraja să fie risipită. Acum, asemenea unui meci de box, după câteva runde, pauza a fost salvatoare. Titulatura ultimului act al primei seri este de-a dreptul impresionantă: Blues Company featuring The Fabulous BC Horns & The Soul Sistaz and A. G. Weinberger. Impresionantă a fost și prestația. Cu măiestrie și mult bun simț ne-au reprodus pulsul milenar întreținut de voința oamenilor de a spera și crede în puterea de ali(e)nare a muzicii. Calitatea sunetului, cel puțin pentru public, nu a mai contat.

Între cele două mari runde ale festivalului desfășurat pe scena mare din Poiana Lupului au avut loc, a doua zi de la ora prânzului, câteva momente deosebite prin firescul lor și conținutul aproape didactic. Cei întâmplați în curtea hanului La răscruce au putut asculta impresiile pline de tâlc ale antropologului irlandez (nu știu dacă este chiar antropolog dar după experiențele acumulate în România sigur va deveni) Peter Hurley. Inspirat și stârnit de Nicu Covaci, de câțiva ani cutreieră țara, cu precădere regiunea Maramureșului, și caută urme celtice, inclusiv în muzică. Om de radio și mare pasionat de viniluri, Liviu Zamora, din București, ne-a împărtășit fascinația lui cu muzica grupului Led Zeppelin și cu intensitatea interpretării lui Johnny Winter, exemplificate printr-o audiție de pe pick up, după care, inspirat, la scurta probă de sunet a formației Axis, chitaristul Silviu Dan Iliescu să ne ardă cu un Good Times, Bad Times, piesă inclusă pe fabulosul debut discografic al titanilor britanici. A urmat concertul grupului despre care chitaristul Bujor Grigore Hariga a comentat: „Surpriză foarte plăcută… au cântat excelent, cu multă poftă!”.

A doua zi a festivalului a început cu recitalul lui Cristi Iakab acompaniat de The Road Band. După trei piese mai pop, cu care a atras publicul feminin, au cotit-o înspre un blues în manieră Chicago, bine ritmat și electrificat, meritând aplauzele din final. Dar dacă tot am pomenit acest cuvânt nelipsit în cronici, trebuie să mărturisesc că rar am avut ocazia să fiu martor la ceea ce s-a întâmplat în continuare. În timpul recitalului – singurul moment de blues pur! – lui Vali Sir Blues Răcilă, aplauzele au fost mult mai puternice decât ce s-a auzit de pe scenă. Însă persuasiunea și intensitatea fiecărei vibrații a corzilor, a melodiilor aproape șoptite a electrificat publicul de parcă ar fi fost lovit de o avalanșă de decibeli. Pauză și o nouă trupă, de astă dată străină: The Roses. Din Bulgaria. În timp ce așteptam să iasă formația, doi tipi s-au apucat să cânte la chitări. Când au intrat și cu vocile ne-am prins că nu-i probă de sunet. Apoi s-a auzit și partea ritmică prin activarea unui sequencer. Totul era low profile însă după câteva piese ai simțit că te ia așa o senzație de transă. Și a venit momentul când s-a auzit VOCEA. Da, chiar așa, cu majuscule, căci Julie Mayaya a fost, fără îndoială, vocea cea mai impresionantă a festivalului. Ea și Dean Bowman. (Între noi fie vorba, nici nu se putea să fie altfel). A urmat unul din vârfurile artistice, pentru mulți o surpriză dar nu și pentru cunoscători: Florin Ochescu Blues Project & Silvia Dumitrescu. Așa era trecut pe afiș și în program dar, dar!, pe scenă și-a încopciat chitara Nicu Patoi. Ce a urmat... să te tot ții de buștean. Silvia, chiar dacă fără vocea de altădată, a demonstrat că are atitudinea potrivită, că simte ce cântă, se dăruiește publicului. Nicu Patoi i-a extaziat pe chitariștii reali și virtuali prezenți în număr mare la astfel de adunări populare. Florin Ochescu, maestru experimentat, de curte veche, a știut să dozeze atât de bine intervențiile solistice încât să-i determine pe ascultători să-i cuigulească din palme.

Ora 23. În pliantul distribuit la intrare scria în dreptul acestei însemnări: Dan Andrei Aldea & Nicu Covaci, feat. Dzidek Marcinkiewicz & Flavius Hosu (RO/DE) – am reprodus ad literam. Ceasul arăta ora 1 după miezul nopții. Dar ce mai conta. Nimeni din cei peste o mie de spectatori, număr destul de bun pentru o ediție de debut (ca să nu zic nimic de prețul biletelor), n-a plecat. Ba chiar am remarcat în apropiere de locul ocupat un caz intersant de strategie a rezistenței. O femeie a dormit în brațele partenerului până în clipa când a fost anunțat punctul culminant al serii. Brusc s-a trezit și a început să aplaude. Susținuți de o secție ritmică precisă și cu o prezență pregnantă, Nicu Covaci și Dan Andrei Aldea au intrat în groove și au răspândit magia în noapte. Cerul era plin de stele dar privirile erau fixate spre Sfinxul și Phoenixul rockului românesc imersați atât de firesc în blues. Pe când fascinația creștea, pe scenă a strălucit încă o stea: A. G. Weinberger. Chimia creată a generat interpretări nebănuite. Din culise auzisem că cei doi titani au pregătit 12 cântece. Vrăjit de ce auzeam nu am ținut evidența pieselor dar senzația a fost că s-a cântat mult și bine. Foarte bine. A fost odată ca niciodată. Și va mai fi? Răspunsul este obvios: Da, va mai fi!

Mimo OBRADOV