Scriitorului timișorean Mircea Pora i-a apărut, recent, la editura Eikon din București, un nou volum de proză, al 23-lea în ultimii 30 de ani. „Plouă, ninge, anotimpuri” se înscrie în stilul consacrat al scriitorului timișorean și conține proză scurtă, inspirată, nici nu se putea altfel, din realitățile românești mai vechi ori mai recente.
Despre noua apariție editorială ne-a vorbit chiar autorul volumului. Așadar, are cuvântul Mircea Pora: „România este o țară care fierbe mereu, nu e liniște aici niciodată. Chiar dacă nu ne oferă tot timpul lucruri mari, ci mai degrabă mărunte, ai tot timpul sursa de inspirație la îndemână. Mereu ți se pune ceva nou în vitrină.
Referindu-mă la «Plouă, ninge, anotimpuri», el privește o primă copilărie, cea de dinaintea plecării mele la București, pentru continuarea studiilor, care s-a întâmplat în anul 1955. Erau timpuri grele, nesigure. Perioada de până în 1955 mi-am petrecut-o exclusiv în Topolovățu Mare, la familia Curticeanu, alergând pe un coridor între două camere, o bucătărie, lucruri pe care le evoc și în carte.
De asemenea, mai amintesc și de câteva ieșiri la râul Bega, când mai crescusem, râu la care reveneam și atunci când mă întorceam acasă în vacanțe. Am și o secvență când sunt la Bega cu cel mai mic dintre frații Nemoianu, care venea la Topolovăț. Eram pe podul Begăi, iar un băiat din Topolovăț, mai mare decât mine, mergea la Rugă la Ficătar pe o căldură înspăimântătoare.
Mai evoc și câteva amintiri mai difuze din clasele primare. Apare apoi aleea care ne ducea spre gară, motiv care apare mereu în textele mele. Mai apar diferiți oaspeți care veneau în vizită la părinții mei. Apar noroaiele satului, ploile, câmpul. Foarte bine creionate mi se par mie toamna și iarna, zăpezile apătoase și ploile care cădeau parcă în permanență. Eram deseori bolnav și stăteam sechestrat într-o cameră unde era mai cald, privind pe geam ploaia necontenită.
Mai sunt și imaginații, însă toate cantonate într-un Topolovăț întunecos, cețos. Nu apăruse pe radar, să spun așa, Bucureștiul.
Apar apoi figuri din Topolovăț, cum ar fi domnul Meat, funcționar la CAP, un tip uscățiv, care nu vorbea și a murit acolo, neluat în seamă de nimeni.
Mai e și episodul când am fost urcat pe locomotiva cu aburi, îmbrăcat în alb de mama, iar mecanicul și fochistul m-au lăsat să acționez fluierul și au făcut câteva manevre prin gară.
Mai amintesc și de trecerea rușilor, prin 1949, cu tot echipamentul. Se opreau să bea apă de la fântâna arteziană. Soldații mâncau mereu semințe și erau foarte murdari. Atunci, timp de două-trei zile, nimeni din sat nu mai mișca. Eram o țară în curs de ocupație.
Se poate spune că volumul are o atmosferă mai mohorâtă, bacoviană pe undeva, deși mie ploaia mi-a plăcut.
Ca să concluzionez, prin volumul de față m-am tras din nou spre ceea ce îmi place, și anume proza scurtă”.
