Cultură

Ziua de 15 ianuarie este ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu, declarată Ziua Culturii Române. În acest context, pe lângă manifestările omagiale organizate în întreaga țară, a apărut, în presa românească, un episod mai puțin știut din ultima etapă a vieții marelui poet. Nici mai mult, nici mai puțin, folosind unele declarații ale poetului, dar și ale politicienilor vremii și analizând întregul context al morții lui Mihai Eminescu, s-a înaintat ipoteza că acesta a fost omorât fie de către medicul Fr. Iszac, fie de o conspirație. Redăm, în cele ce urmează, fragmente dintr-un astfel de material, făcut public chiar în 15 ianuarie.


În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle: „Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
„Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”, s-a spus la un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de către acei oameni politici susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către conservatori, în numele partidului cărora vorbea gazetarul şi marele poet naţional Mihai Eminescu. De fapt, cuvintele au fost rostite chiar şi de către Petre Carp, şef, alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.
În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Carp era însă, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi alţii. Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie („Chestiunea Izraelită”), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene.
Urmărirea lui Mihai Eminescu de către agenţii secreţi ai marilor puteri străine a fost remarcată din anul 1876 prin Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei de la Bucureşti. Cu un an înainte ca Eminescu să fie anihilat, la 7 iunie 1882, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, transmite un raport secret despre Eminescu, văzut vinovat, prin activitatea sa de la Societatea Carpaţii, de uneltire împotriva imperiului, în vederea unirii Transilvaniei cu ţara mamă.
Şi iată că, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, doamna Szoke, îi trimite avocatului Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu a înnebunit. Astfel, fără voia sa, ca plan al uneia dintre cele mai monstruoase conspiraţii antiromâneşti, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la „Caritatea” (Caritas) punându-i-se falsul diagnostic de alcoolism şi sifilis. Studiul dr. Ion Nica (Eminescu, structura somato-psihică, 1972) arăta că, în acea perioadă, Eminescu era marcat de o mare suferinţă pe fond psihic, ca urmare a greutăţilor şi luptelor politice prin care trecea, respectiv de o psihoză maniaco-depresivă. Cu toate acestea, un anume dr. Iszac i-ar fi pus lui Eminescu acel diagnostic care îi putea permite administrarea unui tratament care să-l digtrugă fizic. La acea vreme, sifilisul nu cunoştea un tratament eficient, iar clinic se aplicau cele mai periculoase şi distructive tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte catastrofale pentru Mihai Eminescu, a fost administrarea de doze de mercur, element care se ştie că este extrem de toxic pentru om şi că poate provoca moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu câte 20 de fracţiuni a 4 grame de mercur, „când şi o jumătate de gram poate să aibă acţiuni dăunatoare”, precizează la rândul său specialistul român Ovidiu Vuia. Ca urmare a acestui tratament, Eminescu a suferit de o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară şi mai apoi ucis în spital cu un bolovan cu care a fost lovit în cap – susţin unii istorici.
Studiul dr. Nica, foarte valoros de altfel, suferă de o mare eroare. Faptul că pune un diagnostic psihiatric lui Eminescu bazându-se pe o sursă nedemnă de încredere. Este vorba de ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 care, sub semnătura lui Alexandru Ciurcu, publica articolul „Din amintirile mele”.
De fapt, relatările mincinoase la adresa lui Mihai Eminescu, publicate în ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911, se bazează pe închipuitele amintiri ale lui Grigore Ventura, cel ce ar fi fost lângă Eminescu când acesta a fost pus în cămaşă de forţă şi care ar fi relatat cum în cofetăria Capşa, agitând un pistol mare, Eminescu a spus că pleacă să-l împuşte pe rege. Trebuie reţinute două aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de mulţi ani când cotidianul lansa „amintirile” sale menite peste timp să consolideze marea conspiraţie istorică anti-Eminescu; 2. Ventura făcea parte din loja Discipolii lui Pitagora din Galaţi, corespondenta locală a lojii Steaua României, din care făceau parte conspiratorii întemniţării lui Eminescu.
Trebuie arătat de la bun început că Mihai Eminescu nu a fost niciodată mason, în schimb cei mai mulţi membri ai „Societăţii Literare Junimea” (din Iaşi) şi fruntaşii Partidului Conservator, da! Toţi aceştia făceau parte din loja masonică Steaua României, iar Eminescu era „protejatul” Junimii, poetul Junimii.

Eminescu trebuia etichetat drept nebun!

La rândul ei, opinia publică românească n-ar fi putut fi liniştită dacă Eminescu ar fi fost pur şi simplu concediat de la Timpul. Totodată, gura acestuia nu ar fi fost astfel închisă, căci ar fi putut găsi altă tribună de la care să îşi afirme poziţia puternic naţionalistă. De aceea, el trebuia făcut nebun. Şi cine a lansat versiunea că Eminescu a scos un pistol pentru a se duce să-l împuşte pe rege? Conform celor de la Adevărul, afirmaţia fusese cândva susţinută de către doamna Capşa, evenimentul petrecându-se chipurile în cafeneaua literară Capşa. Nimeni din epocă nu a putut confirma această poveste.
Toţi cunoscuţii lui Eminescu, mai ales conspiratorii, pleacă rapid în străinătate, în timp ce presa publică o ştire anostă: „Dl. Mihai Eminescu, redactorul şef al ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”.
“Flagrantele ilegalităţi comise pentru înlăturarea lui Eminescu din viaţa publică – scrie C. Cernăianu – arată că liderii Junimii erau capabili să ascundă răpirea şi sechestrarea unei persoane, spre a o supune cu de-a sila unui tratament care nu-i era necesar, după care, tot ei, folosind falsuri şi dezinformări, creau victimei o imagine melodramatic deformată, dar suficient de credibilă încât să reziste vreme de mai bine de un secol. Aşa s-a născut un veac de falsă compătimire, un veac în care abilitatea câtorva a făcut ca revolta publică să fie înlocuită cu mila. În acest context, chiar este de crezut că, dacă Eminescu ar fi fost nebun cu adevărat, iar Junimea ar fi dorit să încerce recuperarea lui, nu ar fi fost capabilă de a-l interna fără tam-tam?…
Una peste alta, între ilegalităţile comise de Şuţu în clipa preluării lui Eminescu sunt şi următoarele:
- l-a primit pe Eminescu în ospiciul său (particular?), cu toate că, nesuferind o recidivă, boala lui era incertă și, prin urmare, trebuia să stea fie la un spital, fie în arestul Poliției (cum avea să se procedeze, la 6 noiembrie 1886, la Iași);
- l-a internat pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă „numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”, alături de informaţii privitoare la „felul de relaţiune ce ar fi având acesta din urma cu smintitul” (Decretul 1012, articolul 8);
- l-a acceptat fără „vreun act medical subscris de doi medici”;
- nu a respectat intervalul maxim în care medicii trebuia să se pronunţe asupra stării sănătăţii pacientului (trei zile), semnând aşa-numitul lui certificat medical după o săptămână de la internare;
- nu a înştiinţat „Administraţia specială” asupra internării;
- nu a solicitat constituirea unei comisii care să-l examineze pe Eminescu;
- nu a întocmit Buletinul unde va scrie cauza admiterii (Decretul 1012, articolul 16)…
În destinul lui Eminescu, biletul scris şi semnat de doctorul Al. Şuţu la 5 iulie 1883 şi acceptat drept „certificat medical” a jucat un rol fundamental, fără el lipsind absolut orice temei legal care să justifice cât de cât internarea. În plus, acest fals document avea să fie folosit în viitor, simpla lui existenţă permiţând declararea unor „recidive” şi făcându-le credibile pentru publicul larg şi pentru amicii de bună credinţă. Majoritatea biografilor lui Eminescu au considerat acest document un fel de înscris sacru, asupra căruia nu se poate face nici un comentariu. Ei nu au intrat la idei nici măcar atunci când diagnosticul iniţial, stabilit de Şuţu, a fost înlocuit cu altele, puse de alţi medici, sau când au văzut că a fost supus tratamentului folosit în altă boală decât cea declarată…


Ridicat de Poliție și dus la sanatoriu

Odată închis, Eminescu a fost practic scos de sub protecţia publicului şi chiar a rudelor sale. La 18 iulie 1883, fratele lui Mihai Eminescu, Matei, îi scria lui Maiorescu: „Sunt informat că fratele meu Mihai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el”. Titu Maiorescu s-a prefăcut însă că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu. La rândul ei, Veronica Micle nu a putut pătrunde în Institutul Caritatea (Caritas) şi nici măcar nu a putut afla dacă Eminescu era sau nu internat aici.
Următorul pas a fost acela al îndepărtării din ţară a lui Eminescu. Însoţit de gardieni, el a fost transportat ilegal la Viena, în data de 20 octombrie 1883.
Odată plasat într-un ospiciu din Viena (Dobling), Eminescu intră sub observaţia celui mai mare duşman al său, P.P. Carp, care deşi politic în opoziţie faţă de guvernarea de la Bucureşti, primise de la guvernanţii liberali postul de ambasador al României la Viena. Eminescu avea să spună, la rândul său: „M-au târât prin Italia…, acum m-au târât din nou la Iaşi…”. Un fapt trecut sub tăcere zeci de ani până după moartea sa este acela că în Italia, atunci când a scăpat de sub atenţia supraveghetorilor români, Eminescu a fost capturat de poliţie şi predat acestora. Dar atunci el era considerat, în acte, un om sănătos şi liber, ceea ce dovedeşte că urzeala conspiraţiei împotriva lui Mihai Eminescu conţinea şi puterea politică a statelor eu­ropene.
La sfârşitul anului 1888 „locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi s-a alipit ca redactor al unui ziar politic important”. Parcă ar fi fost un blestem activitatea de jurnalist pentru Mihai Eminescu. Nu au trecut nici trei luni (în altă variantă mult mai puţin) de când Eminescu şi-a reluat activitatea de ziarist şi, la 3 februarie 1889 (conform doctorului Şuţu, în ianuarie 1889), el a fost ridicat prin ordinul Poliţiei Capitalei şi dus la Spitalul Caritas, internat, supravegheat şi supus tratamentului medical.
Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea a fi iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea.
Iată în ce a constat acel accident. Într-o zi, pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară. Aceasta i-a produs o plagă de câţiva milimetri care interesa numai pielea şi care s-ar fi cicatrizat repede dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n-ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu diferite substanţe murdare”.
Urmează autopsia. Creierul avea o gre­u­tate de 1490 gr, iar lobul stâng era cu 25 gr mai greu decât lobul drept. Nu se constată nimic important ca indicii de boală. Dr. Tomescu, concluzionează: „Eminescu n-a fost sifilitic”.
Dr. Tomescu uită însă să adauge că tratamentul însuşi aplicat lui Eminescu (mercur, morfină s.a.) au fost de natură să îl îmbolnăvească.