Scriitoarea croată Daša Drndić a fost prezentă la Timişoara cu ocazia Festivalului Internaţional de Literatură ce a avut loc la Muzeul de Artă din capitala Banatului în luna octombrie 2014. Daša Drndić este considerată în cultura ţării sale, drept una dintre cele mai puternice voci feminine ale literaturii croate. Este născută la Zagreb în anul 1946, a studiat filologia la Belgrad, apoi a obţinut o Bursă Fulbright pentru a-şi completa masterul în teatru şi comunicare în S.U.A. A fost asistent universitar, a lucrat peste 20 de ani ca redactor, producător şi dramaturg în departamentul de teatru al Radio Belgrad. A predat limba engleză la liceu. A scris piese de teatru radiofonic şi a produs numeroase emisiuni, difuzate în Croaţia şi în străinătate. A publicat proză şi poezie în reviste literare din Yugoslavia. A scris numeroase romane, fragmente din trei romane ale sale a citit la Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara („Sonnenschein”, “Belladona” şi “Aprilie la Berlin”). În romanul „Sonnenschein” (“Soare”), acţiunea se desfăşoară în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. În aproximativ 100 de pagini din roman, autoarea enumeră 9.000 de nume ale evreilor care au fost deportaţi în Italia sau au fost asasinaţi în Italia de reprezentanţii regimurilor totalitare din Europa anilor celui de-al doilea război mondial.
Cărţile scrise de Daša Drndić au fost traduse în numeroase limbi, engleză, franceză, poloneză, maghiară, slovenă, olandeză, slovacă, italiană, finlandeză, macedoneană.
Dialogul pe care vi-l propunem a fost realizat în prima seară a Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara (FILTM). Întrebările au fost adresate de moderatoarea serii, domnişoara Luiza Vasiliu (jurnalist), aceste întrebări fiind redate aproximativ identic în materialul de faţă.
- Din ce istorie faceţi parte? De unde veniţi? Care este povestea numelui dumneavoastră?
- Nu există uitare. Oricât ne-am strădui să ştergem şi să uităm trecutul, nu este posibil aşa ceva. Deşi încercăm să uităm şi să ştergem, prin simplul fapt că scriem, ne amintim şi nu uităm. Prin simplul fapt că nu dorim să ne întoarcem în amintirile noastre, să revenim la ele, respectiv în trecutul nostru, crezând că astfel l-am uita sau l-am depăşi, singurul fapt că nu dorim sau că refuzăm să ne întoarcem în acel trecut, confirmă că acel trecut există. Deci nu este şters. Dacă cineva nu doreşte să se întoarcă într-un loc traumatizant pentru el, înseamnă că acel loc este cu traumă, în continuare, pentru acea persoană şi că nu este uitat. Ca urmare, cred că este iluzorie această luptă a noastră cu trecutul, în sensul de a-l uita, deoarece acest trecut, întotdeauna se va ivi şi va reveni. Această luptă de uitare a trecutului, totuşi se va solda cu o formă, va lua o formă. Ori va fi vorba de un vis, o creaţie şi chiar şi acele caractere fictive inventate sunt chiar o proiecţie a ceva ce există în noi. De aceea nu militez pentru ştergerea trecutului. În “Sonnenschein” după fiecare nume se ascunde o poveste, este motto-ul, laitmotivul cărţii. Avem obiceiul să spunem, undeva, mulţi oameni, nişte oameni, iar pentru mine fiecare persoană contează. Eu consider că
fiecare persoană poartă o identitate, singura identitate pe care o poartă, este numele ei. Anumite critici m-au categorisit şi negativ în ceea ce priveşte marea enumerare a numelor care o fac. Eu voi nominaliza oameni în continuare. Acest roman are 9000 de nume menţionate. Voi nominaliza oamenii mai departe, deoarece este aproape singura punte ce există, mai mult decât naţionalitatea sau conştiinţa.
- Care este cititorul dumneavaostră neideal? Cu cine nu aţi dori să vă întâlniţi dintre cititori?
- Nu există un personaj pe care n-aş dori să-l întâlnesc nici în literatura pe care o scriu, nici în viaţa reală. De fapt, sunt de convingere că scriitorii buni, practic, nu-şi inventează în totalitate personajele. Ele nu sunt ficţiune pură ci sunt întemeiate pe experienţe pe care le-am avut cu alţi oameni. Ca atare, aceste personaje devin anumite combinaţii a unor persoane reale pe care le cunoaştem şi putem presupune că astfel de combinaţii de personaje, care vin din realitate, le putem considera personaje bune, complete, spre deosebire de cele de ficţiune pură, care devin prin construcţie. Eu îmi ador personajele negative. Mă pot hărţui, mă pot certa cu ei. Mai mult îmi plac personajele negative decât cele pozitive. La fel în viaţă, îmi plac mai mult cei care mă irită şi mă provoacă. Eu îmi iubesc cititorii. Sunt, într-adevăr, foarte puţini. Nu scriu pentru mine, pentru ei scriu. Dacă am vreo frustrare, probabil voi merge la psihiatru, însă scriu, deoarece consider, doar consider sau cred că am ceva de spus şi am nevoia să spun, să mă exprim. Când scriu nu este vorba de inspiraţie deloc. Toată mă roşesc când îmi vorbeşte cineva de inspiraţie. Am un scop şi vreau să spun ceva. Acuma dacă mă şi pricep să aibă şi o valoare literară… numa’ bine. Am nevoie să comunic ceva oamenilor, indiferent dacă este un grup mai mic sau mai mare, iar dacă reuşesc să mişc ceva în oameni, să trezesc ceva în ei, sunt foarte mulţumită. Am o problemă cu critica. De fapt, critica are o problemă cu mine. Întotdeauna ascult afirmaţiile, “ea este un scriitor greu, greoi. Ea loveşte cu pumnul în stomac, bagă degetul în ochi” şi aşa mai departe. Avem o plenitudine de literatură frumoasă de care mie îmi este groază uneori, care se poate citi sau în toaletă sau la plajă. Aşa că, hai să lăsăm măcar un spaţiu mic rezervat şi acestei literaturi care loveşte cu pumnul în stomac şi care îl va nelinişti pe cititor. Care nu-l va destinde deloc, ci îl va irita, enerva sau un alt sinonim al acestor cuvinte. Îi va trezi ceva.
- Unde vă plasaţi georgafic? Cât de occidentală, cât de estică, cât de central europeană vă simţiţi? Europa Centrală, v-a impregnat literatura, felul de a scrie, felul de a vedea lumea?
- Nu aparţin niciunuia din spaţiile amintite. Nu simt că aparţin vreunui spaţiu, ori central, ori estic, ori occidental. La fel, mă neliniştesc: ce se întâmplă acum în Siria, şi lumea nu reacţionează aşa cum ar trebui, inerţia şi birocarţia Uniunii Europene, inexistenţa reacţiei lumii în legătură cu ebola, m-a dezamăgit guvernul al cărui paşaport îl port, Croaţia. Ca atare, nu ştiu unde m-aş putea situa. Sunt împotriva a ceea ce se întâmplă. Am studiat medicina. Am vrut să fiu medic. Poate că degajez un soi de empatie faţă de lumea care nu-mi face mie bine, iar datorită acestei empatii, eu nu mă pot situa într-un spaţiu determinat, într-un spaţiu mic. Pe mine mă interesează oamenii şi de oamenii mă şi ocup. Nu văd de ce mi-aş limita interesul doar asupra unui spaţiu anumit. După cum vedem, istoria se repetă. Nu e vorba de Europa Centrală, de America Centrală, de Africa. Istoria se repetă.
Cornel SERACIN
