Povestea acestui proiect muzical servit ca o virtuală ujină exotică (japoneză, a propos de semnificaţia numelui) s-a născut din acel Urban Experience avangardist în Timişoara anului 2000. S-a intrat atunci în secolul XXI cu un suflu nou şi cu sonorităţi proaspete promovate la festivalul TMBase. Iritaţi de conformismul şi mimetismul muzicii „încordate”, chitaristice, cu care au crescut, Felix „Waka X” Petrescu şi Valentin „Qewza” Toma au plonjat în oceanul imaginaţiei în care este permis orice stil de înot şi de scufundare şi s-au trezit (din când în când) deasupra valurilor. Nu pot să uit seturile lor de la TMBase, în care publicul îi urmărea fără să sară sau să dea din cap, fascinat de atmosfera creată prin cromografii sonore impredictibile. Transa era înspre şi nu în afară.
I-am întrebat, simplu, care a fost declicul şi de ce fac ceea ce fac. Mi-au răspuns, şi mai simplu: „Declicul e un cumul de clickuri în zilele noastre...” şi şi-au lăsat imaginaţia să zburde in and out of focus.
După mai multe proiecte audibile conturate în albume, piese, remixuri şi alte tratamente sonore, Makunouchi Bento au lansat la finele anului trecut (29 decembrie 2014) un EP cu trei piese, intitulat Lighthouse Stories / Poveştile farului. Bazat pe o trăire reală sau imaginară (acest aspect este, oricum, secundar) materialul de o profunzime discretă cucereşte de la prima audiţie. Condiţia este să-l asculţi, nu să-l foloseşti ca tapet sonor pentru a naviga pe diverse reţele virtuale. Un vechi far undeva pe coasta Norvegiei, abandonat, construit nu din cărămizi, pietre sau beton armat, ci din pipele donate de marinarii retraşi pe uscat după o viaţă petrecută pe întinderile albastre ale mărilor şi oceanelor lumii. Prin orificiile pipelor din os, piatră sau lemn de Pernambuco se strecoară vântul de coastă şi cântă răspândind aromele tutunului şi ierburilor exotice fumate într-o viaţă, în sute, în mii de vieţi. Muzica trebuie să fie fascinantă, povestea devine muzică. Nici nu este relevant dacă este sau nu reală. Povestea.
Muzica, desigur, este, măiestrită fiind cu deosebită grijă de a nu altera detaliile acelea discrete, greu de distins fără curiozitatea şi sensibilitatea stârnite de poveste. Ni se strecoară subtil informaţia că cei doi exploratori sonici ar fi fost acum 15 ani acolo. După atâta timp, irosit sau nu, în căutarea de sine, când impresiile s-au aşezat iar experienţa acumulată i-a adus într-un stadiu de maturitate, şi-au amintit „poveştile farului” complementând realul cu virtualul. „Înţelegem că virtualul e o extensie la real şi nu viceversa... Alter-egouri? O joacă de copil. Teribilism? O joacă de adult” (Makunouchi Bento). Ei ştiu să atragă şi să angajeze ascultătorul lăsând spaţii suspendate pe care acesta să le poată completa după cum îl duce voia şi imaginaţia. „O poveste nu este doar o poveste”, scria, într-un text în caietul-program al spectacol de teatru dedicat dadaiştilor vienezi Ramacher şi Einfalt, un alt avangardist părintele muzicii ambientale (printre altele) care l-a inspirat pe Eno, Hans Joachim Roedelius.
„Dacă este spusă bine e mult mai mult decât atât. Te provoacă să simţi, să presupui, să participi la inventarea acesteia, iar multe lucruri rămân secrete oferind poveştii mister şi sens final nedesluşit în totalitate”.
Sunetele auzite cândva pe malul Mării Nordului, amintirile a ceea ce ar putea fi dacă ar fi fost; Mariner’s Staircase Swing, Telegram for the Little Sea Wings şi From Mortise to Tanon, în mai puţin de 14 minute de memorie imaginată. „Dacă undeva într-o pădure cade un copac, dar nu e nimeni să-l înregistreze cu field recorderul mai produce vreun sunet? Nu credem că există sunet. Sau nu există aşa cum şi-l imaginează lumea, o componentă distinctă şi uşor de etichetat. Vedem sunetul prin sinestezie, auzim imaginile tot pe acolo. Nu putem depăşi starea asta. Realitatea fără sunet e realitatea fără libertatea gândului (la noi gândurile sunt o orchestră), e dictatura liniştii şi teroarea surdă care vine atunci când lipseşte o dimensiune, o doagă” (Makunouchi Bento).
Lighthouse Stories este o bornă importantă în expresia muzicală timişoreană. Pentru Makunouchi Bento această lucrare reprezintă o nouă fază, cea a maturităţii artistice. Cu concentrarea flexibilă asupra posibilităţilor şi formelor de exprimare, cu nunaţări armonice şi idei ritmice fluide, cu crearea senzaţiei că muzica este modelată de vânt iar noi încercăm să-i răspundem cumva (ca în acel poem al lui Pete Sinfield „I Talk To The Wind” în-cântat de King Crimson), acest triptic este un mic triumf al instinctului, al judecăţii şi al tehnicii. „Preferăm să transformăm realităţile noastre subiective în imaginarul ascultătorului. Să-i deschidem o uşă şi să-l împingem pe alt culoar. Cum ghionturile astea sunt prieteneşti şi culoarul e bătut de noi, nu au de ce să se teamă! Makunouchi Bento face parte din Frontul de Eliberare a Realităţii. De ea însăşi”.
Inefabilul, uneori, generează nevoia de cuvinte care să exprime bucuria ce vine din înţelegerea suferinţei lumii, fie că e vorba de acel Weltschmerz al filozofilor germani, de mal de siecle al existenţialiştilor francezi, sau de plictisul de baltă a Banatului istoric în care este atât de plăcut să visezi la mări, oceane şi ţărmuri străjuite de faruri ce cântă şi răspândesc arome îmbătătoare.
Mimo OBRADOV
