În ciuda faptului că nu a sunat bine şi a fost puţin public, acesta a fost unul din cele mai reuşite concerte Phoenix din ultimii ani. Faţă de cât s-a investit, în muncă şi bani, evenimentul poate fi considerat un fiasco. Totuşi, a fost, în mod paradoxal, un succes.
SymPhoenix, concept şi album lansat după revenirea formaţiei în ţară, în 1992 (lansarea vinilului a avut loc la Casa Tineretului, la Timişoara), a fost prezentat în concert în 1997, la Bucureşti, şi în 2010 la spectacolul susţinut cu orchestra Filarmonicii Banatul, în Parcul Rozelor din Timişoara. Acesta a fost cel de-al treilea take, alături de Orchestra şi Corul Momentum din Bucureşti. Impresia a fost că urmărim o apariţie a formaţiei Phoenix în rochie de seară, cu trenă chiar. Orchestra şi corul, la fel ca şi în încercările anterioare, nu s-au prea auzit, dar cine s-ar fi aşteptat ca acestea să conteze cu adevărat? Oricum, au contribuit la scenografie, alături de pânzele imense atârnate din plafon, pictate cu simboluri grafice colorate ale păsării înălţătoare. Pe albumul SymPhoenix, pe lângă titlurile mai vechi, îmbogăţite, oarecum redundant dar cu bun simţ, cu orchestraţii simfonice, au apărut două piese noi: Timişoara şi Jocul. După 22 de ani, ambele fac parte din patrimoniul muzicii rock româneşti. Ambele au fost cântate, iar Timişoara a fost reluată la bis, alături de câteva zeci de tineri care au cântat în cor cu formaţia. Cu o componenţă întinerită, Phoenix a cântat mai închegat, mai apăsat, cu o doză mai mare de entuziasm care s-a transmis şi către public, către cei dispuşi să recepteze această vibraţie.
Nicu Covaci a fost aproape de nerecunoscut în atitudinea din acea seară. Fără a fi tensionat, arogant sau chiar nervos, cum îl ştim de obicei când lucrurile nu merg cum trebuie, a fost calm, jovial, chiar umil, cerându-şi de două ori scuze colegilor şi publicului... Înconjurat de forţele proaspete ale mai tinerilor Ionuţ Micu, precis şi convingător în spatele setului de tobe, Cristina Kiseleff, la vioară electrică, prezenţă activă în sunetul trupei şi animatoare a spectacolului prin mişcare şi gesturi, Adrian Naidin, cu un upright cello ce a contribuit la sonoritatea sympho a aranjamentelor dar şi cu o voce extrasă din folclorul arhaic, sprijinit de încrederea pe care i-o oferă bassul cu temei sonic teutonic mânuit ferm de Volker Vaessen, purtat de valurile de strune electrificate şi vibrate cu măestrie de Cristi Gram şi articulat vocal de un timbru de zimbru al solistului Tavi Colen şi de ambitusul scuturat de neastâmpăr al lui Bogdan Bradu, Nicu Covaci şi-a permis să abordeze un repertoriu vast, cu un grad de dificultate ridicat, să cânte ca solist vocal mai multe piese decât obişnuia în trecut, când, după două, cel mult trei piese, corzile vocale cedau. Ca-ntr-o hipnoză colectivă, nu am realizat când au trecut 150 de minute, cât a ţinut acest concert, aş spune, cam ciudat, dăruit de formaţie (organizarea a fost, de astă dată, în regim propriu şi clar în pierdere) celor care sunt încă dispuşi să simtă vibraţia cântecelor intrate în conştiinţa colectivă (tot mai puţini şi tot mai greu de clintit în credinţa lor) şi celor care au făcut de curând cunoştinţă cu mirajul muzicii, spiritului şi atitudinii Phoenix (nu mulţi, dar tot mai tineri). Nu trebuie să pierdem din vedere că Phoenix, după 50 de ani, încă mai păstrează şi acum ceva din esenţa locului din care a pornit doar datorită lui Nicu Covaci. Cu bune, cu rele, datorită încăpăţănării şi tenacităţii lui muzica ce poartă acest nume este încă vie, în transformare, în zvârcoleli, în agonie şi extaz, în faţa noastră, ne loveşte, ne intrigă, ne supără sau ne bucură dar nu ne permite să fim indiferenţi. Am făcut şi o analiză a pieselor cântate în acest concert, a versiunilor, orchestraţiilor, a interpretării, dar nu am să mă şi să vă mai obosesc cu amănunte în speranţa că vom mai avea ocazia să-i urmărim live pe Phoenix la Timişoara şi, poate, să-i şi auzim mai bine.