Oamenii care interacţionează în economia de piaţă intră în relaţii cu o puternică încărcătură morală. Dimensiunea morală a acestor relații este inerentă elementelor constitutive ale acestui tip de economie – proprietate privată, liberă întreprindere, schimburi efectuate în mod voluntar și la preţuri formate în funcţie de cerere şi ofertă –, indiferent de profitul pe care îl realizează întreprinzătorii, care nu este luat de la nimeni şi care, de aceea, le aparţine în mod legitim.
Contrar numeroaselor critici la adresa sa, economia de piaţă (sistem de piaţă, sistem de liberă întreprindere, concurenţă, laissez-faire, capitalism etc.) este morală. Un tur complet al criticilor aduse în cursul timpului organizării concurenţiale a societăţii ar fi un demers cu adevărat imposibil. Se poate aminti totuși remarca lui J. Schumpeter despre cutremurul din Japonia din anul 1924, cum că acesta a avut un aspect neobişnuit, și anume nu a fost atribuit capitalismului. Este uşor de înţeles cât de puțini țapi ispășitori, dar și bunuri de consum, ar avea societatea modernă, fără capitalism.
Justificarea morală a acestui sistem economic rezidă în primul rând în efectele sale sociale, care sunt cu adevărat impresionante. Performanţele economice ale economiei de piață pot fi mai bine evaluate și comparate cu cele ale economiei planificate prin analiza situaţiei Germaniei de Vest (RFG) şi de Est (RDG). La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, cele două ţări aveau structuri industriale asemănătoare şi niveluri ale productivităţii sensibil egale. După aproape o jumătate de secol de capitalism – în Vest şi de socialism – în Est, productivitatea din RDG era la un nivel situat între 25% şi 50% din cea a RFG. Mai mult, creşterea economică din RDG a vizat în primul rând producţia de mijloace de producţie şi de mărfuri de slabă calitate. Ca peste tot în comunism, în RDG, obiectivul activității economice a fost cantitatea și nu calitatea.
În general vorbind, economia planificată a accentuat penuria și a făcut ca, departe de fi o societate a belşugului, aşa cum au promis fondatorii marxism-leninismului şi cum pretindea propaganda oficială, comunismul să fie un sistem social-conomic al penuriei şi corupţiei generalizate. Din acest motiv, eminentul economist maghiar J. Kornay a numit economia socialistă „economie de penurie”.
Îndreptățirea morală a economiei de piaţă constă în al doilea rând în faptul că, în cadrul acestui tip de economie, viaţa economică se desfăşoară cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului: proprietate privată, liberă întreprindere, schimburi efectuate în mod voluntar la preţuri formate în funcţie de cerere şi ofertă. Aceste drepturi îşi au originea în instituţiile legale şi concepţiile produse de revoluţia papală din sec. XI-XIII, prin care biserica catolică şi-a constituit unitatea politică şi legală şi independenţa faţă de împăraţi, regi şi stăpâni feudali. Acest eveniment a fost o „revoluție” și numai o „reformă”, deorece nu a cuprins doar structurile bisericii, ci au ajuns să reorganizeze cunoașterea, valorile, legile și instituțiile societății europene în ansamblul său. Din această revoluție, a apărut ideea occidentală a supremaţiei legii, dezvoltată apoi conştient și aplicată pe parcursul vieții mai multor generaţii şi al mai multor secole. Aplicată în viața economică, această idee a dus la evoluția economiei de piață spre forma sa modernă, în care în centrul deciziilor şi acţiunilor întreprinderilor se află mai degrabă societatea decât profitul.
Piaţa nu este un mijloc pentru îndeplinirea unui scop – moral sau de alt gen –, ci întruchiparea instituţională a proceselor de schimb voluntar, la care participă oamenii cu multiplele lor calităţi şi defecte. Atâta tot. Însă, schimburile de mărfuri și servicii efectuate de oameni într-o structură preexistentă de drepturi de proprietate, reguli contractuale şi mecanisme de aplicare a acestor reguli generează spontan o ordine economică, superioară din toate punctele de vedere relevante celei create, de exemplu, prin planificarea centralizată.
Schimbul liber este un proces economic continuu, cu reguli, nu haos – aşa cum a susţinut economia politică marxistă predată o jumătate de secol în facultăţile economice din România, din care, se pare, se inspiră şi în prezent unii economişti români care nu contenesc să vorbească despre ,,eşecurile pieţei”.
Ideea că piaţa este ordine, nu haos, a fost demonstrată strălucit de către economistul și filozoful politic austriac-american L. Mises. El a numit ştiinţa care studiază ordinea pieţei „catalactică”.
Procesul de auto-organizare economiei de piață constituie, într-adevăr, una din problemele fundamentale ale ştiinţei economice, deoarece face ca sistemul economic să fie rezultat al acţiunii umane, nu al unui proiect uman. De aceea, procesul respectiv i-a preocupat în permanenţă pe toți marii economişti, de la A. Smith la L. Walras, L. Mises şi F. Hayek. După cum demonstrează acesta din urmă, proprietăţile emergente ale unei economii (preţuri, structură, creştere etc.) sunt rezultatele scopurilor diverse şi disparate ale indivizilor dintr-o anumită comunitate. În general, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de complex. În acest cadru, Hayek a propus termenul de „catalaxie” ca alternativă la cel de „ştiinţă economică”.
Piața nu recompensează, deci, un merit ipotetic. Ea nu are o funcţie morală, ci una economică: piaţa face ca produsele să ajungă în mâinile celor care doresc să le aibă şi au posibilitatea să le plătească, oferind în schimb bani, ori alte bunuri sau servicii. Mecanismul prin care piaţa îndeplineşte acest rol este efectuarea liberă de tranzacţii cu bunuri sau servicii: aceste tranzacţii constituie modalitatea prin care un om se dovedește capabil să ofere altor oameni un bun sau un serviciu pe care aceştia din urmă îl consideră suficient de util astfel încât să fie dispuşi să-i plătească vânzătorului un anumit preț pentru a dobândi bunul sau serviciul respectiv.
Existenţa unui asemenea mecanism este esenţială pentru o societate mare, deoarece, într-o asemenea societate, spre deosebire de comunităţile umane mici, nu există nici o modalitate ,,obiectivă’’ sau ,,ştiinţifică’’ de măsurare a "adevăratului merit", "adevăratei valori" sau "adevăratei nevoi" a unui individ sau a anumitor grupuri de indivizi. Toate aceste elemente sunt rezultatul aprecierii personale a fiecărui membru al societăţii. Or, indiferent de preocuparea sa faţă de soarta semenilor, mintea unui om nu este, evident, atât de ''mare'' pentru a recepta şi înţelege tot ceea ce poate exista într-o comunitate umană de zeci, sute, mii şi milioane de indivizi, ale căror universuri mentale – tot atât de numeroase şi de îndepărtate unele de altele ca stelele din univers – reprezintă o lume de gânduri care scapă complet înţelegerii şi memoriei unui singur om.
În aceste condiţii, ceea ce realmente contează din punct de vedere social şi economic este ca un anumit individ, care are nevoie de un bun sau serviciu, să ştie dacă bunul sau serviciul care îi este oferit pe piaţă este prea scump sau prea ieftin pentru a-l cumpăra, deoarece intenţionează să-l folosească pentru producţia sau consumul său, ori dacă un bun sau serviciu se vinde pe piaţă la un preţ suficient de mare pentru ca el să fie interesat să-l producă. Această idee este exprimată de Hayek prin afirmaţia că prețul format pe piaţa liberă transmite o informație ''codificată'', dar în aşa fel încât toţi cei intersaţi ştiu să o decodifice și o fac foarte ușor.
În acest cadru, dimensiunea morală a economiei de piaţă derivă esenţialmente din faptul că tranzacţiile de pe piaţă sunt voluntare şi repetitive. Aceste trăsături sunt pe departe mai puţin pregnante în relaţiile politice, acţiunile militare etc., deşi poate nu și în activităţile religioase. Deoarece tranzacţiile de pe piaţă sunt voluntare, aceste tranzacţii trebuie să fie benefice cel puţin uneia din părţi şi, oricum, să nu o prejudicieze pe cealaltă. Fiind repetitive, ele fac (de obicei) ca înşelăciunea şi neîndeplinirea promisiunii să nu fie profitabilă. Reputaţia de cinste şi responsabilitate constituie astfel un ''activ comercial'', care, în bilanţul întreprinderii, intră în ceea ce se numeşte ,,capital social’’.
Comportamentul economic impus de legile pieţei duce, deci, la încetăţenirea unor valori morale, cum ar fi: onestitatea, sinceritatea, încrederea, respectarea avutului altuia, corectitudinea, cooperarea, perseverenţa, respectarea promisiunilor, mândria muncii, răbdare, capacitate de a face concesii etc. Acest comportament determină, de asemenea, formarea unor obiceiuri care favorizează eficienţa economică: economisirea (reducerea consumurilor de factori de producţie), evitarea risipei, austeritatea etc., pe care civilizaţia occidentală le consideră valori morale.
Este greu de spus dacă, în realitate, participanţii la tranzacţiile comerciale se comportă mai onest decât alți oameni, însă este sigur că cei cei mai mulţi economişti moderni consideră că există o anumită etică a afacerilor. Această poziție se bazează nu atât pe sondajele de opinie, cât pe observarea practicii economice zilnice. Mai precis, prin generalizare faptelor de observație, economiştii moderni postulează invariabil că tranzacţiile nu sunt afectate de înşelăciune sau de coerciţie. Această ipoteză este prezentată adesea în forma matematică a aşa-numitei ''ecuaţii bugetare'', care spune că pentru fiecare agent economic, suma valorilor primite de la alţi participanți la viața economică este egală cu suma valorilor pe care el le dă altora. Alte modalităţi de exprimare formală a acestei ipoteze în modelele econometrice cu care operează știința economică modernă este ,,joc cu sumă nulă’’, ,,optim paretian’’ etc. În toate aceste cazuri, principiul este că nici o tranzacţie nu lasă pe nici un partener într-o situaţie mai rea decât cea în care a fost ex ante, adică înainte de a face tranzacţia respectivă – o pseudodefiniţie a unei tranzacţii necoercitive (libere) aproape universal acceptată de economiştii contemporani.
Astfel, într-o carte fundamentală, tradusă recent în limba română (De ce eşueaza naţiunile. Originile puterii, ale prosperităţii şi ale sărăciei), doi prestigioşi autori americani (D. Agemoglu și J. Robinson) folosesc expresia ,,instituţii inclusive’’ pentru a desemna acele instituţii care respectă dreptul de proprietate şi încurajează munca productivă în folosul indivizilor şi societăţii. Spre deosebire de acestea, ,,instituţiile extractive’’ sunt acelea care permit unei anumite oligarghii să extragă în mod coercitiv resurse de la societate, menţinând-o în sărăcie şi supunere.
Alți autori, cum ar fi, de exemplu, A. Krueger, G. Tullock, J. Bhagwati etc., folosesc termenul de ,,societate de vânători de rente’’ (Rent-Seeking Society) pentru a desemna societăţii în care predomină instituţiile extractive.
Concluzia care se desprinde din analizele efectuate de economiștii amintiți este că instituţiile politice şi economice inclusive conduc la un ,,cerc virtuos’’, deoarece se perpetuează pe termen lung, pe când cele extractive conduc la un ,,cerc vicios’’ al sărăciei şi subdezvoltării. Cu alte cuvinte, efectele pozitive ale instituţiilor inclusive sunt ,,distrugerea creatoare’’ (în sensul lui J. Schumpeter), inovaţia şi dezvoltarea economică, fără de care bunăstarea și libertatea sunt imposibile.
Deoarece, în economia de piaţă, toate relaţiile economice sunt voluntare, instituţiile caracteristice acestui tip de economie sunt ,,instituţii inclusive’’. Piaţa există cu adevărat doar atunci când două persoane schimbă în mod voluntar bunurile lor, fără ca una din ele să o constrângă sau să o înşele pe cealaltă. Aceasta înseamnă, practic, că cele două părţi pot să accepte sau să respingă schimbul. Însă, dacă un individ doreşte să schimbe bunurile sau banii săi pe bunurile sau serviciile altor indivizi, el este liber să o facă.
În cazul în care statul intervine în viaţa economică, singurul mijloc prin care oamenii se pot concura unii cu alţii este să încerce să obţină favorurile statului sau ale funcţionarilor acestuia pentru a-şi întrece rivalii. În această economie ,,mixtă’’, ei au relativ puţină libertate, deoarece trebuie să facă faţă unui ocean de reglementări mai mult sau mai puţin clare şi coerente. Iar dacă găsesc o lacună, ce le permite să obţină o favoare guvernamentală, oamenii de rând o vor folosi cu siguranţă. De regulă, intervenţia statului şi reglementările economice favorizează însă marile întreprinderi, indivizii aflaţi în relaţii speciale cu statul, persoanele deja existente într-o anumită profesie etc., ceea ce face ca intrarea pe piaţă a unor noi concurenţi mai mici sau începători să fie costisitoare.
Furnizând bunuri şi servicii, deoarece speră să realizeze un profit, oamenii liberi şi laborioşi sunt indispensabil progresului societăţii. Căci, după cum scria la vremea sa J. St. Mill: „Nici un lucru realmente mare nu se poate realiza cu oameni mici.”
Producătorul sau vânzătorul care oferă anumite bunuri sau servicii unei alte persoane crede că va obţine sub formă de alte bunuri, alte servicii sau bani o valoare mai mare decât cea pe care el însuși o cedează, ceea ce explică de ce se îndeletniceşte cu producerea şi/sau comercializarea bunurilor respective, în loc să se ocupe de altceva, ori pur și simplu să nu facă nimic. Nu muncește, deci, din altruism, ci urmărindu-şi propriul interes, aşa cum îl înţelege el – în tot cazul, mai bine decât oricine altcineva.
Este adevărat însă că oamenii au nu numai valori morale, ci şi ,,spirite animale’’, cum le-a numit J.Keynes. Însă, indiferent de motivul care îi face să acţioneze, simplul fapt că acţionează este moral, deoarece, în economia de piaţă, ei nu îşi pot satisface pornirile, chiar şi cele josnice, decât oferind bunuri sau făcând servicii semenilor lor. Comportamentul unui producător/vânzător este, deci, moral, chiar dacă pe el nu îl interesează soarta umanităţii şi nici cine sunt cumpărătorii săi, ori ce calităţi şi defecte au aceştia, ci doar propriul său profit. Căci, cei care decid realmente dacă producătorul/vânzătorul realizează un anumit profit sunt cumpărătorii. Cu alte cuvinte, în sistemul economic al unei societăţi libere, producătorii/vânzătorii şi, în general, întreprinderile pot încerca să-şi maximizeze profitul, dar o pot face numai dacă nu comit fraude şi nu exercită constrângeri, ci oferă cele mai bune produse sau servicii pentru a-şi atrage clienţii.
Una din caracteristicile cele mai des criticate ale economiei de piaţă este că amplifică inegalităţile de avere şi venit. Însă, o persoană bogată nu şi-a agonisit averea neapărat pentru că a luat ceva de la alţii. În loc de a recunoaşte că este moral ca indivizii să se înţeleagă liber cu privire la ce anume vând şi cumpără, unii autori, cum ar fi, de exemplu, cunoscutul și controversatul economist francez Th. Piketty, continuă totuși să insinueze, pe linia de gândire a lui Prudhon şi Marx, că ,,proprietatea este un furt’’ şi că, deci, ,,exproprierea expropriatorilor’’ este calea pentru înlăturarea tuturor relelor din lume.
Din fericire, în lumea modernă, constituită, în general, după modelul civilizaţiei occidentale, până la proba contrarie, nu se poate spune despre nimeni că, dacă este bogat, şi-a furat averea. Pricipiul este, dimpotrivă, că el sau strămoşii săi nu au putut face avere decât oferind anumite bunuri şi servicii unor persoane libere şi doritoare să le cumpere. Căci, pe o piaţă liberă şi concurenţială, întreprinderile trebuie să facă faţă concurenţei pentru a avea clienţi.
Cu toate acestea, în societatea românească postcomunistă, din numeroase motive, percepţia bogaţilor este una mai degrabă negativă, iar bogăţia şi averea sunt asociate frecvent cu încălcarea legii. Însă, după cum a spus recent întreprinzătorul, scriitorul şi activistul israelo-american Y. Brook, inegalitatea nu este o eroare a capitalismului, ci o caracteristică a sa. Dacă inegalitatea între oameni este rezultatul interacţiunilor lor voluntare, ea trebuie elogiată; dacă oamenii sunt liberi să înfiinţeze întreprinderi şi să realizeze beneficii, îmbunătăţindu-şi astfel propria viaţă ca urmare a comerţului voluntar cu alţi oameni, ei trebuie felicitaţi, nu condamnaţi.
Este adevărat că inegalităţile foarte mari de venituri şi avere pot fi considerate un ,,rău’’ de către societate, iar atunci statul este presat de sistemul democratic, în care cea care decide este majoritatea, să intervină pentru a atenua aceste inegalităţi. Astfel, la sfârşitul secolului XIX, unii conducători politici din ţările occidentale (Bismark – în Germania; Gladstone şi Disraeli – în Marea Britanie; F. Roosevelt – în SUA; etc.) au luat o serie de măsuri prin care statul a devenit responsabil pentru bunăstarea populaţiei. Acest nou tip de stat a fost numit ,,stat social’’ (Social State) sau ,,stat providenţă’’ (Welfare State). Indiferent de denumire, principala sa caracteristică este că guvernul acţionează asupra mecanismelor pieţei pentru a-i proteja pe unii cetăţeni de evenimentele neprevăzute şi pentru a le asigura un nivel de trai minim.
În prezent, în ţările democratice, mai ales în cele europene, forţele politice de dreapta şi de stânga se întâlnesc adesea în susţinerea acestui tip de stat. Ele nu se deosebesc una de alta decât prin modul în care identifică beneficiarii şi victimelor aplicării principiului statului social, în sensul că fiecare îşi protejează propria clientelă electorală.
Problema este că orice intervenţie de acest gen crează pericole şi dileme morale mai mari decât cele pe care pretinde că le rezolvă. Mai mult, experienţa istorică încheiată prin căderea comunismului arată că sistemul economic preconizat ca soluţie alternativă – economia planificată – a creat inegalităţi mult mai mari decât cele din societatea capitalistă.
O altă critică frecventă la adresa capitalismului este că marile corporaţii şi persoanele bogate se dedau la practici comerciale dubioase şi la corupţie. În primul rând, conform sistemelor de drept procesual penal din ţările civilizate, acuzarea cuiva de comiterea unei infracţiuni impune dovedirea acestui fapt (Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat). Este, deci, nejustificat ca acele întreprinderi care îşi fac afacerile într-un mod onest să fie asimilate cu cele care se pretează la corupţie. Faptul că o întreprindere realizează profit nu constituie o dovadă că aceasta îl obţine în detrimentul societăţii. Oferirea de bunuri şi servicii pe care cumpărătorii sunt liberi să le cumpere este cea care crează bogăţie. Iar acest lucru nu poate fi echivalat cu înşelarea clienților.
În al doilea rând, se constată că fenomenul corupţiei este răspândit mai ales în ţările sărace, care sunt slab dezvoltate tocmai din cauză că în ţările respective economia de piaţă nu funcţionează.
În fine, o întreprindere care se află în relaţii speciale cu guvernul nu este, de fapt, o întreprindere ,,capitalistă’’. Aceste relaţii ,,speciale’’ înseamnă corupţie, clientelism, fraudă, abuz în serviciu, conflict de interese etc., iar vinovaţii trebuie, desigur, pedepsiţi. Numai că răspunderea lor penală are ca temei săvârşirea unei infracţiuni, nu efectuarea unui schimb voluntar. Reciproc, conceptul de schimb voluntar, pe care se bazează dimensiunea morală a economiei de piaţă, nu implică lipsa răspunderii penale a indivizilor şi a întreprinderilor pentru infracţiunile pe care comit.
În acest context, se poate discuta și despre responsabilitatea socială a întreprinderilor. Nu ne propunem însă să dezvoltăm aici acest subiect, menţionând doar că întărirea responsabilităţii sociale a întreprinderilor într-o economie de piaţă nu se poate face prin multiplicarea unor reglementări rigide, ci pe calea opusă a dereglementării. Mai precis, întreprinderile care adoptă un comportament contrar eticii trebuie să nu poată cere să fie salvate sau protejate de către guvern şi, deci, trebuie lăsate să fie sancţionate natural de către piaţă. Motivul pentru care întărirea reglementărilor nu este o soluţie într-o economie de piaţă este că, în mod evident, marile corporaţii vor încerca să se sustragă reglementărilor prin coruperea autorităţilor administrative, ori vor părăsi pur şi simplu ţara în cauză în căutarea unui mediu de afaceri mai prietenos, ceea ce va antrena pierderea de locuri de muncă în plan autoton.
Dimpotrivă, întreprinderile care interacţionează liber cu angajaţii şi cu clienţii lor sunt antrenate prin însuşi acest fapt într-o relaţie morală, indiferent de profitul pe care îl realizează. Acest profit le aparţine şi nu este luat de la nimeni. Legitimitatea schimbului voluntar şi a economiei de piaţă bazate pe această formă de schimb se află, aşadar, în însuşi fundamentul său: sacralitatea drepturilor individuale.
Silviu Cerna
