Prin declararea stării de urgenţă ca urmare a pandemiei de coronaviroză (COVID-19), în România a fost reglementată posibilitatea plafonării unor preţuri (medicamente şi aparatură medicală, alimente de strictă necesitate şi servicii de utilitate publică: energie electrică şi termică, gaze, alimentare cu apă, salubritate, carburanţi etc.). Această practică, preconizată şi în alte ţări, a fost utilizată pe scară largă în economia planificată, în care aproape toate preţurile erau fixate de stat fără nici o legătură cu cererea şi oferta. Consecinţele pe termen lung au fost imposibilitatea calculului economic raţional, risipa de resurse şi penuria generalizată de bunuri. În plan politic, lipsurile de tot felul, în special de bunuri alimentare, foametea, frigul din case din ultimii ani de regim ceauşist etc., au alimentat starea de nemulţumire a populaţiei, care, în decembrie 1989, a ieşit în stradă în marile oraşe şi a răsturnat comunismul.
Prin definiţie, preţul este suma de bani pe care cumpărătorul o plăteşte vânzătorului în schimbul unui bun sau al unui serviciu. În cazul în care tranzacţia are loc realmente, preţul este numit uneori „preţ la vedere”. Există însă şi alte tipuri de preţuri. Unele, cum ar fi „preţul marginal”, sunt teoretice. Altele sunt legate de momentul unei tranzacţii potenţiale sau de situaţia relativă a cumpărătorului şi vânzătorului: preţ la termen, preţ fixat de una din părţi (price setter) şi suportat (acceptat) de cealaltă (price taker), preţ de ofertă, preţ al unei asigurări sau al unei opţiuni (primă), preţ al acţiunilor sau obligaţiunilor (curs), preţ al monedei străine (curs de schimb) etc. Totuşi, toate preţurile sunt legate într-un mod sau altul de preţul la vedere. ( 1)
De obicei, atunci când vorbesc despre preţ, economiştii au în vedere „preţul de echilibru”, adică preţul la care cantitatea de bunuri sau de servicii de un anumit fel, oferită spre vânzare pe o anumită piaţă de către toţi vânzătorii, este egală cu cantitatea cerută de toţi cumpărătorii. În general, în ştiinţa economică se presupune că creşterea preţului determină reducerea cererii şi creşterea ofertei – şi invers.
Deoarece cererea şi oferta sunt variabile economice dinamice, preţul de echilibru al pieţei nu este o mărime fixă. De exemplu, dacă, dintr-un motiv sau altul, cumpărătorii doresc să consume o cantitate mai mare dintr-un anumit bun şi sunt dispuşi să plătească pentru aceasta o sumă de bani mai mare, preţul de echilibru al pieţei va creşte. La rândul său, oferta se poate reduce ca urmare, de exemplu, a deciziilor producătorilor de a produce unele bunuri în cantităţi mai mici, a condiţiilor climaterice nefavorabile, a distrugerilor provocate de războaie, revolte, revoluţii, cataclisme naturale, oprirea producţiei ca urmare a unei pandemii etc. Preţul de echilibru poate creşte, respectiv se poate reduce ca urmare a variaţiilor cererii sau ale ofertei provocate de toţi aceşti factori, precum şi mulţi alţii, cum ar fi: imperfecţiuni ale pieţei (monopol, oligopol, penurie, piaţă neagră etc.), constrângeri legale (preţuri impuse de stat sau „administrative”, raţionalizarea consumului unor produse, autorizaţii de producţie sau de consum, licenţe etc.), tehnică de tranzacţionare (cu amănuntul, cu ridicata, la bursă) şi lista poate continua.
Noţiunea de „preţ” este strâns legată de conceptul de „valoare”. Acesta concept, fundamental în teoria economică, a apărut istoric pentru a desemna dimensiunea obiectivă a preţului: dat fiind caracterul extrem de variabil al preţului, mulţi filozofi şi economişti (Platon, Aristotel, Smith, Ricardo, Hegel, Marx etc.) au considerat că preţul este expresia exterioară a unei esenţe relativ constante, numită „valoare”.
După Smith, preţul diferă de „valoarea reală”, deoarece depinde de valoarea banilor, care este variabilă. Ricardo consideră că „preţul real” corespunde cantităţii de muncă încorporate în marfă, însă constată că „preţul curent” depinde de cerere şi ofertă; totuşi, preţul curent tinde să se apropie de preţul natural. La Marx, echilibrul între cerere şi ofertă tinde să se stabilească, de asemenea, în jurul valorii muncii încorporate în marfă. După Mises, nu există o valoare abstractă, ci doar acte specifice de evaluare. Banii măsoară doar preţurile obiective (raporturile de schimb), ceea ce nu este însă acelaşi lucru cu a spune că banii măsoară valoarea, care este subiectivă. Conform altor autori, preţurile se pot stabili prin mimetism, nu în funcţie de munca încorporată sau de utilitate. În fine, unii economişti consideră că un anumit rol în formarea preţurilor joacă sau ar trebui să joace instituţiile, şi anume prin luarea în considerare a utilităţii sociale a bunurilor sau serviciilor respective.
Importanţa sistemului de preţuri libere a fost evidenţiată mai ales de economiştii din anii 1920-1930. În acea perioadă, în literatura economică a avut loc o aprinsă controversă cu privire la problema calculului şi deciziei economice, care i-a opus pe reprezentanţii şcolii austriece de economie (Mises, Hayek) şi adepţii „socialismului de piaţă” (Lange, Lerner). După Mises, sistemul de preţuri libere este singurul mijloc de coordonare a acţiunilor milioanelor de indivizi care formează economia unei ţări şi singurul mijloc de calcul şi de decizie economică raţională. Hayek a dezvoltat această idee, evidenţiind rolul preţurilor ca vector de transmisie a informaţiilor disponibile către toţi indivizii realmente interesaţi. Aceste idei au fost rezumate apoi de către Friedman, care a arătat că sistemul de preţuri libere îndeplineşte trei funcţii esenţiale pentru o economie bazată pe proprietatea privată şi libertatea schimbului: 1) transmiterea informaţiei cu privire la cerere şi ofertă; 2) stimularea producătorilor să se orienteze spre sectoarele cu preţuri ridicate şi, în modul acesta, să acţioneze în direcţia restabilirii echilibrului între cerere şi ofertă; 3) repartizarea veniturilor.
În economia planificată, preţurile nu au acelaşi rol, deoarece deciziile economice nu se iau aici în funcţie de preţuri, ci de obiectivele planului. Banii şi preţurile există şi în comunism (după o perioadă în care s-a încercat renunţarea la aceste „elemente burgheze”, cunoscută sub denumirea de ”comunism de război”: 1917-1921, URSS), însă aproape toate preţurile sunt fixate de stat la un nivel pe care propaganda îl declară ca fiind ”ştiinţific”; totuşi, aceste preţuri „ştiinţifice” nu sunt avute în vedere în deciziile de alocare a factorilor sau de stabilire a obiectivelor de producţie, care sunt luate de organele de planificare în funcţie de considerente politice, sociale, ideologice, ”indicaţii preţioase ale marelui conducător” etc. Cererea şi oferta sunt stabilite în termeni fizici printr-un sistem de balanţe materiale, elaborate de organismul de planificare central, repartizate sub formă de sarcini de plan la nivel de întreprindere şi transpuse, eventual, în contracte încheiate între întreprinderi. În aceste condiţii, în loc să încerce să maximizeze profitul, aşa cum procedează întreprinzătorii în economia de piaţă, directoriiîntreprinderilor comuniste caută să obţină cât mai multe materii prime şi materiale, respectiv să primească sarcini de producţie cât mai mici, deoarece, în modul acesta, ei îşi îndeplinesc mai uşor planul, îşi păstrează funcţiile (şi avantajele care decurg din acestea), sunt promovaţi pe scară ierarhică etc. Într-un mod sau altul, toţi aceşti factori fac ca economia comunistă să existe şi să funcţioneze pe considerente de putere, nu economice (i.e. raportulcost/beneficiu). Consecinţa este o uriaşă risipă de resurse materiale şi umane şi lipsa unor produse de primă necesitate, în special de bunuri alimentare, ceea ce a dus în final la prăbuşirea comunismului ca regim politic.
Deoarece preţurile sunt fixe şi nu-şi pot exercita rolul reglator specific, forma vizibilă în care se manifestă această caracteristică esenţială a sistemului economic comunist este coexistenţa lipsei unor bunuri cu formarea unor stocuri de bunuri care nu servesc la nimic. Cu alte cuvinte, inflaţia şi deflaţia sunt ascunse, nu eliminate. Astfel, dacă preţurile cu amănuntul fixate de stat sunt mai mici decât utilitatea pe care bunurile de consum respective o au pentru consumatori, apare penuria de bunuri (cozi, vânzare pe pile, piaţă neagră etc.); în caz contrar, se formează stocuri „supranormative”, produse „greu vandabile”, „fără desfacere asigurată” etc. Pentru a limita fenomenele sociale negative rezultate de aici (specula, stocarea de produse alimentare, vânzarea la suprapreţ, furturi etc.) şi a atenua starea de nemulţumire a populaţiei, autorităţile raţionalizează consumul (cartele, repartiţii, distribuire de bunuri pe bază de buletin etc.), reprimă penal încălcarea reglementărilor (depăşirea preţurilor de mercurial,vânzarea produsele alimentare peste cantităţile stabilite de autorităţi, tăierea animalelor din gospodăria proprie) etc. Stabilirea „ştiinţifică” a preţurilor duce, aşadar, nu la dispariţia inflaţiei, care este doar „ascunsă” (reprimată), ci la apariţia a ceea ce eminentul economist maghiar J. Kornai a numit „economie de penurie”.
În anumite situaţii excepţionale (de exemplu, război), statele necomuniste au recurs şi ele la controlul preţurilor (sau cel puţin al preţurilor anumitor produse), respectiv la influenţarea cererii sau ofertei (protecţionism, subvenţii etc.). De fapt, libertatea totală a preţurilor este rar întâlnită chiar şi în economiile cele mai libere, în principal din cauza impactului fiscalităţii, a legislaţiei antidumping, a subvenţiilor, clauzelor de indexare din contractele colective de muncă etc.
În general, efectele măsurilor de acest gen sunt asemănătoare cu cele ale stabilirii „ştiinţifice” a preţurilor în economia planificată, evident, fără să fi atins vreodată amploarea, persistenţa şi duritatea fenomenelor similare din ţările comuniste. Obiectivul fixării de către stat a preţurilor în economia de piaţă este, de regulă, garantarea unui anumit venit producătorilor; mai rar, obiectivul poate fi limitarea sau raţionalizarea consumului. În cazul bunurilor considerate de primă necesitate – îndeosebi alimente şi locuinţe -, fixarea administrativă a preţurilor urmăreşte un obiectiv contrar: crearea posibilităţii ca utilizatorii să aibă acces la bunurile respective.
Comparativ cu piaţa pe care preţurile se formează în mod liber, iar cererea şi oferta ajung să se echilibreze prin interacţiunea lor cu preţurile, fixarea preţurilor de către stat crează două genuri de situaţii, în funcţie de modul în care se situează preţul stabilit de autorităţi în raport cu preţul de echilibru.
Astfel, în cazul în care preţul fixat de autorităţi este mai mic decât preţul de echilibru, cumpărătorii realizează, evident, un câştig. Există, însă, o serie de costuri, care trebuiesc avute în vedere în judecarea eficacităţii globale a acestei practici. În principal, aceste costuri sunt:
– a) cheltuielile suplimentare pe care trebuie să le facă statul pentru a impune preţul stabilit de el, respectiv cheltuielile pe care trebuie să le suporte agenţii economici pentru a eluda acest preţ, fie în mod legal, prin exploatarea lacunelor legislaţiei, fie ilegal;
– b) distrugerea propriu-zisă de bunuri (surplusul), prin reducerea cantităţii de bunuri vândute şi creşterea stocurilor, care se învechesc, degradează etc.;
– c) efectul redistributiv, care constă în transferul veniturilor de la producătorii rămaşi pe piaţă la consumatori;
– d) apariţia pieţei negre şi a modalităţilor alternative de distribuire a bunurilor: cozi, cartele, reglementări complexe şi proceduri complicate de aplicare birocratică sau judiciară a reglementărilor respective, însoţite de întreg cortegiul lor de consecinţe negative (corupţie, discriminare, birocraţie etc.);
– e) tendinţa de a adopta în permanenţă noi şi noi reglementări (pentru reprimarea pieţei negre, extindereacontrolului preţurilor pe pieţele altor bunuri asemănătoare, instituirea obligaţiei de a continua producţia în pofida pierderilor, respectiv a obligaţiei de a limita consumul), care agravează toate problemele deja menţionate.
Aceaste costuri, suportate de unii agenţi economici, constituie venituri pentru alţii, ceea ce face ca fixarea de către stat a unor preţuri mai mici decât preţul de echilibru al pieţei să împartă populaţia în trei categorii: 1) indivizi care câştigă (consumatorii care reuşesc să ajungă la bunuri); 2) indivizi care pierd relativ puţin (producătorii care sunt în măsură să continue producţia şi care realizează în continuare un anumit profit, deşi mai mic decât într-o piaţă liberă); 3) indivizii care pierd relativ mult (producătorii şi consumatorii învinşi de forţele pieţei, obligaţi să producă în pierdere, respectiv să renunţe la consumul bunurilor respective). Inutil de adăugat că, în modul acesta, divizarea societăţii creşte, iar solidaritatea socială invocată pentru justificarea plafonării preţurilor devine o vorbă în vânt.
În cazul în care preţul fixat de autorităţi este mai mare decât preţul de echilibru al pieţei, efectele de genul celor menţionate nu lipsesc, însă sunt mai puţin vizibile. Într-un mod sau altul, ele sunt legate de câştigul suplimentar pe care îl realizează, de această dată, producătorii. Aceast câştigprovine din faptul că, din cauza preţului mai mare, fixat de stat, cumpărătorii sunt nevoiţi să plătească mai mult şi, deci, să-şi diminueze consumul.
Silviu Cerna
- va urma -
Note___________________
1. Pentru o prezentare mai amplă a pluralităţii preţurilor şi a legăturilor dintre ele, a se vedea şi lucrarea autorului: Preţul de piaţă: ordine, nu haos, Ziarul Financiar, 12.09.2016, https://www.zf.ro/opinii/pretul-de-piata-ordine-nu-haos-15695369
