Data de 24 august a.c. marchează două evenimente: unul extern, Independenţa Ucrainei, altul intern, data limită pentru dezbaterile publice asupra proiectului unei noi legi a Educaţiei, dezbatere planificată tocmai în perioada vacanţei de vară şi a concediilor. Tocmai această nefirească programare a discuţiilor pe legea amintită a determinat reacţia unor oameni de cultură, o sută la număr, cărora li s-au adăugat şi alţii, care cer, printr-o scrisoare publică, prelungirea perioadei afectate dezbaterilor. Reacţia ministrului de resort a fost arogantă şi jignitoare, aruncând în spaţiul media ideea că e vorba de „un grup de interese”! Răspunsul din partea semnatarilor scrisorii a venit prompt prin vocea lui Radu Vancu, conferenţiar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu: „E o formă mentală regretabilă şi e dezastruos pentru România că un om cu o astfel de formă mentală a ajuns ministru al Educaţiei.” (Internet). Şi totuşi ministrul are dreptate: există cel puţin trei grupuri de interese: „grupul profesorilor şi al celor interesaţi de învăţământ şi educaţie”, „grupul părinţilor” şi, nu în ultimul rând, „grupul elevilor şi studenţilor”, care, toate, au interese convergente, spre disperarea miniştrilor şi „specialiştilor” ministeriali. Domnul ministru, evident, nu pe acestea le avea, Doamne fereşte!, în vedere, ci pe acelea de tipul celui „păstorit”, de câţiva ani buni, chiar de dânsul, după cum se va vedea de îndată.
Legea Educaţiei este, fireşte, parte integrantă a procesului legislativ românesc, unde, printre prevederile pozitive, sunt „strecurate”, tradiţional, şi obiective ale diferitelor grupuri de interese. În cazul nostru, unele dintre ele au fost deja descifrate şi repudiate de opinia publică. Mă refer, între altele, la efortul de „albire” a plagiatorilor şi de creare a condiţiilor de proliferare a acestui sport naţional. Zgomotul mediatic din jurul acestei chestiuni, într-adevăr foarte grave, este însă pe punctul de a acoperi discutarea unei alte absurdităţi, rezervate de astă dată doar învăţământului superior. Este vorba de eliminarea numărului de mandate, actualmente două a câte patru ani, pe care un rector le poate exercita. Deci ca la primării, pe viaţă! Un bun prieten, profesor universitar, cunoscător în profunzime a lumii academice, vorbea, indignat, în acest sens, de o adevărată feudalizare a învăţământului superior românesc. Şi ceea ce face ca această prevedere să fie, cum am spus, absurdă şi contra naturii, rezidă în sursa liberală a acestei iniţiative. Avem, iată, o nouă orientare politică mondială: liberalismul feudal! Ca timişoreni putem fi mândri că unul din izvoarele acestei „noi căi” a fost forat chiar în mediul universitar liberal al municipiului nostru. În cele ce urmează vă voi prezenta faza pregătitoare a acestei manevre legislative, nu înainte de a preciza că textul de mai jos a fost preluat, în bună măsură, dintr-un articol al subsemnatului, pe aceeaşi temă, publicat în „Paralela 45” din 4 februarie 2020, p. 4 şi 6, sub titlul Avataruri rectorale.
Întreaga „mişcare” se leagă de alegerile rectorale programate în 2020, pe care 7 (şapte) universităţi le-au devansat în 2019 pentru ca cei 7 (şapte) rectori să poată candida a treia oară, invocând cauze de întrerupere a activităţii, portiţă introdusă abuziv, cum veţi vedea, în Legea Învăţământului. Dintre ziarele naţionale, „Libertatea” a prezentat, pe site-ul său, în modul cel mai elocvent, subtila traiectorie turistică spre vârful legislativ ce va să fie atunci când condiţiile vor fi îndeplinite.
În „Libertatea”, sunt enumerate cele 7 (şapte) universităţi ai căror rectori au primit aprobarea ministrului Educaţiei din anul de graţie 2019 de a candida a treia oară. Sunt rectorii universităţilor din Târgovişte, Sibiu, Braşov, Târgu Mureş, Arad (Universitatea „Aurel Vlaicu”), Bucureşti (Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară; ghici cine era rector?) şi... Timişoara (Universitatea de Vest; ghici cine e rector şi prezumtiv candidat la funcţia de primar al Timişoarei?). Dar să vedem cum a fost pregătită această şmecherie de doi „băieţi dăştepţi” ai politicii româneşti transpartinice. Însă, înainte de toate, să observăm că niciuna din universităţile de tradiţie nu s-a înfruptat din binefacerile întreruperii de mandat şi nu a marşat alături de grupul celor 7 (şapte) spre legiferarea acestei anomalii.
Ca istoria să fie bine înţeleasă, va trebui să ne referim la Legea nr. 1 din 2011, Legea Educaţiei Naţionale, şi anume la art. 213 (număr cu ghinion), care spune răspicat că „Durata mandatului de rector este de 4 ani. Mandatul poate fi înnoit cel mult o dată, în urma unui concurs [actualmente se admite şi procedura alegerii], conform prevederilor Cartei universitare. O persoană nu poate fi rector al aceleiaşi instituţii de învăţământ superior pentru mai mult de 8 ani, indiferent de perioada în care s-au derulat mandatele şi de întreruperile acestora (subl. n.)”. Nimic mai clar. La încheierea perioadei calendaristice de 8 ani, indiferent pe unde ai colindat lumea, îţi iei bagajele şi laşi locul altuia. Vine acum anul de graţie 2014, când legea respectivă este de-a dreptul hăcuită prin OUG nr. 49, intrată în funcţiune la 30 iunie 2014, la scurt timp după destrămarea usl-ului, ajuns, în cele din urmă, plin de crini ofiliţi şi de poante răsuflate. Cu toate acestea, voinţa de acţiune comună s-a menţinut, OUG-ul în discuţie neîntâmpinând nicio opoziţie cât de cât serioasă. S-a ajuns astfel ca art. 213 să fie modificat în felul următor: „Durata mandatului de rector este de 4 ani. O persoană nu poate ocupa funcţia de rector la aceeaşi instituţie de învăţământ superior pentru mai mult de două mandate succesive, complete (subl. n.)”. Ceea ce s-a introdus acum, subtil, este adjectivul complete care, fără alte determinări severe, poate deveni oricând incomplete, ceea ce s-a şi întâmplat. Cei de la „Libertatea” afirmă că s-ar putea identifica aici aspecte juridice penale. Nu-mi pot da seama care sunt, dar, cu certitudine, perfida formulare lasă în urma ei un miros inconfundabil de imoralitate. Şi acest aspect se va vedea din episodul următor, care a avut menirea de a da întreruperilor de mandat o importanţă naţională, dacă nu chiar internaţională. Totul s-a întâmplat în februarie 2018 când, printr-o strângere de mână amicală, Sorin Cîmpeanu, pe atunci preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor, şi omniprezentul Teodor Meleşcanu, ministru de Externe, au căzut de acord că este necesar un protocol de colaborare între cele două instituţii „în vederea promovării ofertei educaţionale, de cercetare şi a imaginii României” în lume, evident. Aşa a început turismul educaţional, numit „schimburi academice”, în zone exotice precum Thailanda, Myanmar, Buthan, Nepal, Brunei, Singapore, Maldive, unele renumite pentru masajele erotice, altele pentru plajele lor (Bosnia, între ele, este o excepţie, iar Occidentul nici n-a intrat în discuţie). Păi cum putea, la o adică, un ministru al Educaţiei, de orice culoare politică, să conteste importanţa, aproape vitală pentru naţia noastră, a acestor megasavante vizite şi să nu le aprobe harnicilor rectori întreruperea de mandat şi, mai ales, să nu le recunoască dreptul „patriotic” la un al treilea?
Acum fructul otrăvit s-a copt şi poate fi livrat sistemului în ambalaj de lege. Generaţiile viitoare de studenţi vor traversa astfel învăţământul superior românesc braţ la braţ cu clanurile de rectori matusalemici şi cu universităţi clasate valoric la nivelul de performanţă al anului 2022 î. e. n. Le-ar plăcea unora să fim aici şi să vegetăm aşa perpetuu. Iar inşi care să le întindă mâna se găsesc neîncetat. Multitudinea unor astfel de „gesturi” mă determină să cred că o cugetare celebră a lui Arghezi tinde să ajungă la cote istorice nemaiîntâlnite: „România nu e o ţară, ci o afacere!”.


Sergiu DRINCU