Inflaţia a redevenit o preocupare presantă pentru cetăţeni şi pentru Banca Naţională a României (BNR), a cărei misiune este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Rata inflaţiei s-a accelerat semnificativ în ultimul an. Totodată, acest fenomen şi-a schimbat natura: inflaţia a avut şi are o importantă componentă externă, amplificată de consecinţele economice ale războiului Rusiei împotriva Ucrainei şi importată prin creşterea preţurilor energiei şi a materiilor prime; însă, în ultimele luni, inflaţia s-a intensificat, s-a extins şi s-a internalizat. În consecinţă, este necesară normalizarea politicii monetare.
Inflaţia a ajuns la 15,1% în luna iunie 2022, cu mult peste ţinta de 2,5%±1pp a BNR şi printre cele mai mari din UE. La origine, ea a fost determinată esenţialmente de şocurile externe manifestate pe partea ofertei. După invazia Ucrainei de către Rusia, inflaţia s-a accelerat şi amplificat ca urmare a acţiunii unor factori interni, dintre care cel mai important este creşterea deficitului bugetar.
În acest context economic profund schimbat, ordinea de prioritate a politicilor antiinflaţioniste s-a modificat: pe primul loc se situează politicile de stimulare a ofertei, de natură să contribuie atât la controlul inflaţiei, cât şi la augmentarea creşterii economice potenţiale.[1]
1. O inflaţie importată, internalizată şi extinsă
Factorii care explică accelerarea inflaţiei s-au conjugat, începând mai ales cu jumătatea anului 2021. O mare parte a inflaţiei din România a fost şi este importată. Cauzele iniţiale ale importului de inflaţie au fost tensiunile de pe piaţa materiilor prime şi dificultăţile tot mai mari de aprovizionare – în condiţiile puternicei relansări a economiei mondiale după eliminarea restricţiilor impuse de pandemie. De la începutul anului 2022, aceste dificultăţi s-au accentuat semnificativ ca urmare a izbucnirii războiului din Ucraina şi reintroducerii măsurilor de izolare în unele regiuni din China.
Pe de altă parte, forţa redresării cererii mondiale a fost amplificată de măsurile bugetare de relansare supradimensionate, adoptate de SUA, precum şi de ieşirea din izolare a populaţiei, care a şi-a mărit considerabil consumul de bunuri mai degrabă decât de servicii.
Pieţele de bunuri sunt în prezent pieţe mondiale, iar blocajele şi presiunile exercitate asupra preţurilor internaţionale au afectat economia României, deşi aceasta nu a avut iniţial o cerere excesivă. La început, consumul de bunuri şi servicii nu a făcut altceva decât să revină la nivelul de dinainte de criza pandemică. Însă, la aceste tensiuni preexistente, s-au adăugat consecinţele economice ale războiului din Ucraina: în martie 2022, preţurile cu amănuntul ale combustibililor au crescut cu 34,2%.
Principala cauză internă a inflaţiei este creşterea semnificativă a deficitului bugetar. Aceasta determină creşterea ,,bazei monetare’’[2], care este principalul factor care antrenează crearea de monedă de către sectorul bancar, chiar şi în condiţiile în care legea interzice creditarea directă a statului de către banca centrală. Titlurile de stat (datoria publică), emise de guvern în prima fază pentru a-şi finanţa cheltuielile, sunt preluate în faza a doua de la băncile comerciale de către banca centrală şi înlocuite cu monedă „primară” (monetizarea datoriei). Şi chiar dacă titlurile de stat nu sunt cumpărate de banca centrală de pe piaţa secundară (operaţiuni open market definitive), creditele acordate de băncile comerciale statului prin achiziţionarea titlurilor emise de acesta alimentează procesul de multiplicare a creditului şi a masei monetare.[3]
Din punct de vedere economic, inflaţia are un efect similar cu cel al unui impozit pe veniturile tuturor cetăţenilor: pentru a obţine aceiaşi cantitate de bunuri, cumpărătorii trebuie să plătească un preţ mai mare. Ca urmare, inflaţia se repercutează foarte concret asupra puterii de cumpărare a populaţiei.
În cazul întreprinderilor, repercutarea creşterii costurilor de producţie în preţurile lor de vânzare nu este mecanică. Ea depinde de situaţia cererii faţă de produsele oferite şi de puterea lor de a fixa preţurile (poziţia de monopol). În funcţie de aceşti factori, întreprinderile suportă o parte sau întregul efect inflaţionist fie prin reducerea profiturilor, fie prin majorarea preţurilor de vânzare.
2. Consecinţe asupra puterii de cumpărare
Variaţia puterii de cumpărare a populaţiei rezultă din evoluţia comparativă a veniturilor şi preţurilor. Conform ultimelor date disponibile, această putere a crescut în ultimii ani, chiar şi în pandemie, astfel încât România a redus decalajele în materie de nivel de trai care o despărţeau de restul Europei. În prezent, puterea de cumpărare a intrat însă, se pare, pe un trend descendent.
Măsurile luate de guvern (compensarea şi plafonarea facturilor la utilităţi pentru consumatorii casnici; acordarea unui sprijin unic de 700 de lei pentru pensionarii cu pensii sub 2.000 lei; acordarea de tichete sociale în valoare de 250 lei pentru persoanele cu venituri reduse etc.) au contribuit într-o anumită măsură la atenuarea efectelor sociale şi politice ale creşterii preţurilor. Măsurile respective trebuie însă să rămână temporare, doarece determină creşterea deficitului bugetar. La rândul lor, subvenţionarea şi plafonarea preţurilor denaturează adaptarea comportamentelor de consum şi împiedică economisirea energiei şi a altor bunuri deficitare. Alte măsuri semnificative pentru susţinerea puterii de cumpărare a populaţiei au fost indexarea anumitor prestaţii sociale (în special a pensiilor) şi a salariului minim. Aceste politici contribuie însă şi ele la creşterea deficitului bugetar şi, deci, a inflaţiei. În fine, majorarea substanţială a salariului minim poate duce la declanşarea spiralei inflaţionste preţuri/salarii. Pe termen lung, soluţia eficace a problemei efectelor inflaţiei asupra puterii de cumpărare nu este bugetară sau monetară, ci structurală.
Este important de notat că chiar dacă, în medie, scăderea puterii de cumpărare a populaţiei a fost relativ moderată în 2022, societatea românească resimte puternic această situaţie. Conform unui sondaj de opinie publicat recent, 44% dintre angajaţii români afirmă că nivelul lor de trai s-a modificat simţitor din cauză că preţurile au crescut atât în cazul alimentelor, bunurilor de larg consum, produselor vestimentare, cât şi în cazul utilităţilor şi combustibililor.[4] Acest sentiment este mult mai pesimist decât situaţia descrisă de indicatorii macroeconomici (PIB/locuitor, consumul per capita, durata medie a vieţii etc.), care relevă că, în ultimii ani, în România, a avut loc o creştere a nivelului de trai. În consecinţă, este necesară aprofundarea cercetării fenomenului în două dimensiuni: dincolo de mărimile medii, distribuţia[5] în rândul populaţiei a creşterii preţurilor şi veniturilor, în condiţiile în care cifrele cu privire la inegalităţile de acest gen sunt publicate, de regulă, cu un anumit decalaj; asimetria percepţiilor consumatorilor, care, în mod natural, sunt mai sensibili la creşterea preţurilor decât la scăderea sau stabilitatea acestora, precum şi la creşterea preţurilor bunurilor pe care le cumpără frecvent, cum ar fi alimentele sau carburanţii.
În general, problema care se pune pentru autorităţi şi pentru economiştii din mediul academic este înţelegerea modului în care societatea românească se mobilizează pentru a absorbi şi repartiza în cadrul său costurile războiului din Ucraina: acest cost este incontestabil ridicat, însă este mai puţin semnificativ pentru activitatea economică decât şocul pandemic. El nu justifică, deci, o politică de tipul „cu orice preţ”, care ar face ca situaţia finanţelor publice, care şi aşa este precară şi generatoare de inflaţie, să devină în scurt timp nesustenabilă.
Rezultă că autorităţile trebuie să acţioneze în mod prudent şi prin măsuri selective de susţinere a puterii de cumpărare. Ele nu se pot substitui, de această dată, unui efort repartizat echitabil la nivelul întregii societăţi: din partea întreprinderilor, care să-şi diminueze într-o anumită măsură profiturile; din partea populaţiei, care să-şi reducă temporar consumul, având însă grijă de persoanele defavorizate. Această partajare a efortului implicat de situaţia actuală este condiţia echităţii, dar şi a eficacităţii economice, condiţii necesare ambele pentru ca România să depăşească impasul cu actori economici (întreprinderi, populaţie, organisme publice) viabili.
3. Anticipaţiile şi previziunile cu privire la inflaţie
Evoluţiile menţionate sugerează că a apărut un nou tip de inflaţie. După inflaţia galopantă din anii 1990 şi prima jumătate a anilor 2000, consumatorii, salariaţii şi întreprinzătorii români nu au mai cunoscut o inflaţie semnificativă. Această împrejurare benefică a dus la o schimbare a psihologiei inflaţiei, atât a societăţii, cât şi a decidenţilor economici.
În aceste condiţii, anticipaţiile cu privire la inflaţie bine ancorate şi apropiate de ţinta BNR au constituit un factor esenţial al stabilităţii preţurilor. Pentru viitor, evaluarea acestor anticipaţii necesită luarea în considerare nu numai a nivelului ratei inflaţiei, ci şi a evoluţiei posibile a acesteia. Din punct de vedere al politicii monetare, importante sunt mai ales anticipaţiile pe termen mediu (trei-cinci ani), deoarece anticipaţiile pe un an de zile sunt puternic influenţate de fluctuaţiile temporare ale inflaţiei. Problema este că anticipaţiile pe termen mediu şi lung cu privire la inflaţie făcute de profesionişti sunt destul de îndepărtate de ţinta de 2%±1pp a BNR. Aceste proiecţii sunt dependente, desigur, de evoluţia viitoare a preţurilor energiei, însă se constată că preocupările provocate de războiul ruso-ucrainean accentuează pesimismul prognozelor.
Lupta împotriva unei inflaţii foarte ridicate relevă responsabilitatea BNR: mandatul său este stabilitatea preţurilor. La nivelul Eurosistemului, stabilitatea preţurilor este definită printr-o rată a inflaţiei pe termen mediu de 2%. Acest nivel de 2% este un fel de „temperatură de echilibru” a economiei, în sensul că reflectă echilibrul între cerere şi ofertă. În cazul unei inflaţii foarte mici, sub 2%, economia este anemiată din cauza cererii insuficiente şi riscă să intre într-o spirală deflaţionistă. Aceasta este situaţia prevalentă în SUA, Marea Britanie şi zona euro în perioada 2014-2021, care a justificat o politică monetară acomodantă, realizată printr-o serie de măsuri numite „neconvenţionale”.[6]
Privind retrospectiv, se poate spune că politica monetară acomodantă a fost necesară şi eficace, deoarece a evitat riscul deflaţiei.[7] Această afirmaţie a fost valabilă până acum, căci, în perioada amintită, inflaţia a fost determinată în principal de creşterea preţului energiei şi de bocajele în aprovizionare. În prezent, situaţia însă s-a schimbat, ceea ce impune „normalizarea”[8] politicii monetare.
În cazul BNR, care nu a utilizat instrumente „neconvenţionale”, normalizarea implică în primul rând majorarea ratei dobânzii de politică monetară şi a celorlalte rate ale dobânzii practicate de BNR în relaţiile cu băncile comerciale, în scopul aducerii ratele dobânzilor reale[9] din economie la valori pozitive. Recentele decizii ale BNR de majorare a ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 4,75%, majorare a ratei dobânzii pentru facilitatea de creditare (Lombard) la 5,75% şi a ratei dobânzii la facilitatea de depozit la 3,75% favorizează ieşirea economiei din zona dobânzilor negative şi apropierea ordonată a dobânzilor de „rata dobânzii neutră” – nivel de echilibru teoretic la care nu există nici o nouă accelerare şi nici o încetinire din cauze monetare a inflaţiei. În al doilea rând, normalizarea necesită păstrarea controlului ferm asupra lichidităţii din sistemul bancar prin stabilirea nivelurilor ratelor rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei şi valută ale instituţiilor de credit şi prin efectuarea de operaţiuni open market adecvate.
Într-un context incert, normalizarea trebuie ghidată de principiul oprtunităţii. Aceasta presupune calibrarea pragmatică a măsurilor de politică monetară în funcţie de datele disponibile şi de previziunile cele mai recente, precum şi menţinerea libertăţii de acţiune a BNR. Căci, indpendenţa băncii centrale, flexibilitatea instrumentelor de politică monetară utilizate şi evitarea de către aceasta a surprinderii a actorilor economici asigură o transmisie calmă a politicii monetare şi limitează riscul unor reacţii nejustificate din partea economiei reale şi a societăţii.
Normalizarea începută de BNR este încă departe de a fi devenit o politică monetară restrictivă: dobânzile reale aplicate în relaţiile dintre băncile comerciale şi clienţii lor sunt încă negative, mai ales pentru deponenţi. În cazul în care ratele dobânzilor nominale se vor apropia de rata neutră, va trebui văzut dacă acest nivel este compatibil cu perspectivele unei inflaţii de 2,5%±1pp pe termen mediu, ori va trebui depăşită zona neutră şi iniţiată o politică monetară cu adevărat restrictivă de genul celei care se conturează în prezent în SUA. Deoarece, în România, riscul perpetuării inflaţiei este legat inclusiv de cerere şi de deficitul bugetar, BNR trebuie să meargă pe drumul pe care au pornit deja Fed, Banca Angliei şi BCE. Situaţia economică a României nu o obligă însă să meargă la fel de repede sau la fel de departe.
După unii analişti, încercând să combată inflaţia prin scumpirea creditelor, susceptibilă să antreneze reducerea investiţiilor şi a consumului, BNR riscă să provoace o recesiune. Această dilemă trebuie relativizată: scenariul de bază prezentat în „Raportul asupra inflaţiei”, mai 2022, porneşte de la ipoteza, adoptată şi în documentele oficiale ale UE, FMI şi Băncii Mondiale, că România va cunoaşte o creştere economică pozitivă în perioada 2022-2024 şi că va evita, deci, recesiunea, dacă nu va apare un nou şoc energetic.
În aceste condiţii, normalizarea politicii monetare trebuie să vizeze pur şi simplu restabilirea condiţiilor raţionale de finanţare a activităţii economice. De altfel, un alt obiectiv al BNR este asigurarea stabilităţii financiare, iar acesta este un bun public important pentru cetăţeni. O înrădăcinare durabilă a inflaţiei va duce la reducerea considerabilă a încrederii, la creşterea primelor de risc incluse în ratele dobânzilor şi la distorsionarea preţurilor şi, deci, în final, la încetinirea creşterii economice.
4. Necesitatea unor politici de stimulare a ofertei
Răspunsul evident la inflaţie este reducerea cererii prin politica monetară, cu excepţia cazului în care problema este oferta. Politicile de stimulare a ofertei constă într-un ansamblu de măsuri care să favorizeze producţia de bunuri şi servicii. De exemplu, atenuarea vulnerabilităţii la şocurile externe printr-o mai mare diversificare energetică sau creşterea competenţelor disponibile pe piaţa forţei de muncă determină atât creşterea ofertei interne, cât şi atenuarea inflaţiei. În modul acesta, pot fi rezolvate durabil problemele deficitelor gemene cu care se confruntă România (deficitul bugetar şi deficitul contului curent), problemele şomajului, migraţiei, scăderii puterii de cumpărare etc.
Spre deosebire de acestea, politicile de susţinere a cererii (monetare şi bugetare) sunt mai puţin pertinente, deoarece mai mult întreţin inflaţia decât o reduc; în plus, ele nu mai au acelaşi spaţiu de manevră ca în trecut. Precizăm că „politicile de ofertă” pe care le avem în vedere aici vizează transformări de durată pentru creşterea capacităţii productive a ţării: nu este vorba, deci, în primul rând, de reducerea impozitelor şi a taxelor pentru întreprinderi, a căror eficacitate este aleatoare, dar al căror cost este cert.
Dintre transformările necesare, două sunt comune întregii Europe: tranziţia ecologică şi tranziţia digitală; a treia este însă specifică României: efectuarea reformelor structurale necesare pentru finalizarea trecerii de la economia planificată la economia de piaţă.
5. Finanţarea transformărilor
Realizarea transformărilor ecologice, digitale şi structurale necesită investiţii masive, ceea ce presupune combinarea formelor de finanţare din fonduri publice şi private. În planul investiţiilor publice, programul NextGenerationEU constituie un factor decisiv: acesta include măsuri importante, menite să accelereze tripla tranziţie – verde, digitală şi structurală – şi să consolideze rezilienţa economică şi socială. Este însă la fel de importantă conceperea şi aplicarea unor politici care să favorizeze o mai bună alocare a capitalului privat, român şi străin. Or, România are aici numeroase probleme, din cauza birocraţiei excesive, la care se adaugă o administraţie publică uneori ineficientă şi un cadru legislativ imprevizibil, care afectează mediul de afaceri şi limitează oportunităţile de investiţii, în special pentru întreprinderile cu capital românesc.
Aceste transformări permit consolidarea creşterii economice potenţiale, însă forţa reluării creşterii va depinde de evoluţia noilor variante Covid-19, de ostilităţile din regiune şi de capacitatea de absorbţie a fondurilor europene.
Oricum, într-un context economic dificil, legat de războiul rus din Ucraina, „Banca Naţională a făcut ce trebuia să facă”.[10] Anunţând o creştere importantă a ratei dobânzii de politică monetară şi a celorlalte dobânzi precticate în relaţiile cu sectorul bancar comercial, ea a arătat că este hotărîtă să acţioneze pentru asigurarea stabilităţii preţurilor.
Concluzia generală care se desprinde din cele arătate este că inflaţia trebuie redusă şi că acest lucru este posibil. În primul rând, printr-o normalizare a politicii monetare, deja începută şi care trebuie continuată într-un mod hotărît şi ordonat. La aceasta, se adaugă o mobilizare colectivă – românească şi europeană – pentru limitarea dependenţei energetice şi accelerarea tranziţiei ecologice, digitale şi structurale. În fine, pe termen lung, sunt necesare politici de creştere a capacităţii productive a ţării de natură să contribuie la reducerea inflaţiei şi la îmbunătăţirea creşterii economice, astfel încât aceasta să fie mai susţinută, mai verde şi mai justă. Dintre acestea, pe primul loc se află reformarea sistemului sistemului de formare şi educaţie, astfel încât acesta să contribuie în mai mare măsură la creşterea volumului şi calităţii ofertei de forţă de muncă.
România are indiscutabil unele oportunităţi şi poate, dacă se mobilizează într-un mod lucid şi echitabil, să surmonteze costul şocului actual şi să continue să realizeze progrese economice şi sociale durabile. Timişoara, 15 iulie 2022
NOTE
[1]-Creşterea potenţială este o estimare a ratei de creştere a produsului intern brut (PIB), în ipoteza că factorii de producţie sunt utilizaţi în mod optim, iar inflaţia este stabilă.
[2]-Baza monetară (moneda primară,moneda băncii centrale, moneda fiduciară, high powered money) este moneda creată direct de către banca centrală. În mod practic, este alcătuită din numerar (bancnote şi monezi) şi disponibilităţile existente în conturile curente ale instituţiilor de credit (băncilor comerciale) deschise la banca centrală.
[3]-S. Cerna, Economie monetară, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2007, p. 156-158.
[4]-https://www.forbes.ro/sondaj-puterea-de-cumparare-a-scazut-cu-pana-la-50-271483
[5]-În statistică, distribuţia reprezintă valorile posibile ale unei variabile şi frecvenţa cu care acestea apar.
[6]-Desemnează ansamblul măsurilor utilizate de băncile centrale în situaţia în care instrumentele tradiţionale ale politicii monetar convenţionale (rata dobânzii directoare, rezervele obligatorii, operaţiunile open market) sunt inoperante. Aceste măsuri au fost incluse în adevărate programe de cumpărare de obligaţiuni, operaţiuni preferenţiale de finanţare pe termen lung, dobânzi negative, „bani din elicopter” etc.
[7]-Scăderea permanentă şi generalizată a nivelului general al preţurilor.
[8]-Termenul desemnează renunţarea la adoptarea unor măsuri excepţionale (numite uneori şi neconvenţionale).
[9]-Rata dobânzii reală reprezintă costul efectiv al creditului. Ea influenţează costul vieţii şi se calculează prin scăderea din rata nominală (rata dobânzii efectiv convenită şi plătită) a ratei inflaţiei observate sau anticipate.
[10]-https://www.contributors.ro/banca-nationala-a-facut-ce-trebuia-sa-faca/
Silviu CERNA
