Temerara acţiune de la 23 august 1944, Proclamaţia către ţară a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, a reprezentat un act de suveranitate şi demnitate naţională, bucurându-se de totala adeziune a naţiunii române.
Încetarea luptei şi a oricărui act de ostilitate împotriva armatei sovietice şi starea de război cu Regatul Unit al Marii Britanii şi Statele Unite ale Americii au adus Armata Regală a României la executarea operaţiunilor strategice de acoperire a frontierei şi liniei de demarcaţie româno-ungară, iniţial cu Armata I-a română şi ulterior cu Armata 4-a română.
Au urmat operaţiuni militare ample din partea Armatei Regale a României, aceasta respingând acţiunile ofensive ale forţelor naziste şi horthyste executate pentru a împinge frontul pe aliniamentul Carpaţilor Meridionali. Au fost create condiţii favorabile pentru eliberarea părţii de nord-vest a României.
În perioada 23 august – 25 octombrie 1944, Armata Regală a României a angajat în luptă peste 320.000 militari, faptele lor de vitejie rămânând pe veci înscrise în cartea de glorie a oştirii române. Se remarcă aici faptele glorioase date în lupte de soldaţii români în bătăliile de la Sfântul Gheorghe, Târgu Mureş, Dealul Sângeorgiului, Oarba de Mureş, Păuliş, Oradea, Satul Mare, Carei.
Ultima brazdă de pământ românesc a fost eliberată de sub ocupaţia trupelor nazisto- horthyste odată cu victoriile obţinute de Armata Regală a României în luptele de la Satul Mare şi Carei, Careiul, ultima localitate românească dintre cele cedate prin Dictatul de la Viena din 1940, a fost elibearat la 25 octombrie 1944 de militarii Armatei Regale a României, militari ce l-au avut la comandă pe Generalul Gheorghe Avramescu. Eliberarea oraşului Carei de către Armata Regală a României, la 25 octombrie 1944, reprezintă şi un moment de omagiu cu ocazia zilei de naştere a voievodului său, a Majestatăţii Sale Regelui Mihai I, pentru curajul de care a dat dovadă în 23 august 1944, astfel ziua de naştere a Majestăţii Sale devenind Ziua Armatei.
În luptele de eliberare care au anulat Dictatul de la Viena, eliberând Transilvania, Armata Regală a României a pierdut peste 53.000 militari (morţi, răniţi, dispăruţi), iar prin Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova în septembrie 1944, Armata Regală a României a fost obligată să lupte alături de vremelnicii aliaţi ai armatei sovietice pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, soldaţii români dovedind multă vitejiei în aceste lupte.
Redăm mai jos mărturia celui care a fost pe front locotenent (r), comandantul companiei 2-a din R. 2 Dorobanti, Emilian Apostolescu, prezent atât în luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia nazisto- horthystă, cât şi în luptele pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei.
Eliberarea Ardealului de Nord, mărturie a Lt. Col. Emilian Apostolescu
„Am sosit în zona frontului in jurul datei de 10 -11 septembrie 1944, împreună cu un grup de ofiţeri activi, de rezervă, subofiţeri şi ostaşi, pentru completarea efectivelor Regimentului 2 Dorobanţi Vâlcea.
De la Târnăveni, cu mijloace auto şi apoi pe jos, ne-am apropiat de linia frontului.
La postul de comandă al regimentului, mi s-a comunicat că urmează să iau in primire compania 2-a, în locul lt. Botez Gheorghe, care a primit altă misiune.
Compania 2-a era amplasată în satul Cipău — de-al lungul Mureşului — dincolo peste râu, chiar în dreptul nostru fiind o pădure despre care ulterior am aflat că se numea România Mare.
La nord de Mureş, terenul urca în pantă lină şi din stânga pădurii, spre vest, până departe — era complet deschis — fiind ţinut sub focul armelor automate inamice, care puteau bate direct şi încrucişat.
Posturile de luptă ale inamicului, bine organizate în teren, din sută în sută de metri, erau amplasate pe un fel de prag natural — în partea de mai jos a dealului Sângiorgiu — la o distanţă de circa 600 m de Mureş.
Într-o zi, după o intensă pregătire de artilerie, unităţi din divizia 9-a Dobrogea au trecut Mureşul, luând cu asalt poziţiile inamice.
Înaintând cu mult avânt — fără să ţină seama de pierderi — au reuşit într-un loc să pătrundă în poziţia inamică, ocupând un post de luptă. A urmat, însă, un contra-atac inamic, fiind respinşi şi siliţi să se retragă.
A doua zi, comandantul de batalion cpt. Ceauşu Petre ne-a chemat şi ne-a spus că a venit ordin să trecem Mureşul prin Vad, unde permitea albia, o dată cu alte unităţi din Regimentul 3 Olt, spre a ataca pe nemţi.
Începutul 1-au făcut cei din R.3 Olt, din dreapta noastră, care, fiind primiţi cu foc intens de mitraliere, au fost nevoiţi să renunţe, mai ales că nu-şi puteau recupera nici răniţii, care erau luaţi de apa Mureşului. Curând după aceasta, ordinul a fost revocat.
Pe 22 sau 23 septembrie 1944, comandantul de batalion ne-a chemat din nou şi ne-a spus că a doua zi, în zori, va trebui să atacăm inamicul fără nici un fel de pregătire de artilerie, cum se procedase până atunci.
În ziua următoare, cu circa două ore înainte de a se lumina de ziuă, am trecut Mureşul pe nişte plute improvizate şi apoi am luat-o spre pădurea din faţa noastră, care se vedea ca o pată întunecată.
Compania 2-a era în dreapta dispozitivului de atac, cu două plutoane în linai întâi şi unul în linia a doua, plus un pluton de mitraliere dat ca întărire — sub comanda slt. Ştefănescu.
Mult răsfiraţi, totuşi căutând să păstrăm legăturile, înaintam încet, fără zgomot, cu grijă şi cu teamă, căci din beznă ne putem aştepta la orice surpriză. Începuse să se lumineze uşor, când am ajuns într-un fel de poiană, unde ne-am întâlnit cu ostaşi din compania 1, care trebuia să fie în stânga noastră.
Deoarece direcţiile noastre de înaintare coincideau — era şi firesc noaptea în pădure, în locuri total necunoscute — , am dispus să ne lăsăm mai mult spre dreapta, până când am ajuns la marginea de est a pădurii, care pe acea latură se învecina cu malul înalt al Mureşului. În acea parte, Mureşul face un cot spre nord.
Am continuat înaintarea, urcând mereu, fără, să întâmpinăm vreo rezistenţă, până când am ajuns la marginea de nord a pădurii.
Dincolo de marginea pădurii, în loc deschis, la circa 150 m, am observat un post de luptă inamic, care nu luase încă act de prezenţa noastră.
Am instalat două plutoane pe liziera pădurii, între ele fixând plutonul de mitraliere al slt. Ştefănescu.
De abia terminasem această operaţiune şi, din stânga, exact din flanc, a început un foc intens de mitraliere.
Era — după cum mi-am dat seama mai târziu — un puternic post de luptă inamic, instalat pe o formă de teren ca un pinten, cu marginile înalte, spre interiorul pădurii, care se preta bine la apărare. Simţind sau observând ostaşii din plutonul slt. Dumitru Miclăuş, în imediata lor apropiere, am deschis focul. În acel moment au început să tragă şi cei din faţa noastră.
Am .răspuns şi noi trăgând în ambele direcţii, deşi în stânga nu vedeam nimic din cauza copacilor. Schimbul de focuri, mai puternic sau mai slab, a continuat toată ziua.
A doua zi, după ordinul de atac primit, am fixat la teren cu mitralierele postul inamic din faţa noastră, iar din ambele părţi laterale s-au apropiat în asalt ostaşii plutonului 1 al slt. Coardă, care au reuşit să neutralizeze şi să cucerească poziţia inamică. Toţi ocupanţii erau morţi.
Din acest moment, tot focul nostru s-a concentrat asupra inamicului din flancul stâng. Plutonul slt. Dumitru Miclăuş a încercat, de câteva ori, să ia cu asalt postul de luptă german, fără succes însă, poziţia inamică fiind dominantă.
Situaţia inamicului devenise totuşi precară, având flancul său stâng complet descoperit, aşa că, în aceeaşi zi, la căderea serii, după ce au mai tras asupra noastră o serie de rafale cu proiectile trasoare, s-au retras. În acel moment am ordonat slt. Ştefănescu să deschidă foc cu toate mitralierele. Inamicul s-a topit în întuneric.
În poziţia părăsită am găsit un ofiţer şi un gradat, nemţi, morţi. Spre surprinderea noastră, am găsit acolo mort şi pe sergentul Gică din plutonul 2, care probabil reuşise să pătrundă peste inamic şi a fost ucis. A fost un ostaş brav, care n-a şovăit să-şi dea viaţa pentru împlinirea datoriei faţă de patrie.
Compania 2-a a reuşit astfel să ocupe şi să menţină o poziţie în dispozitivul inamic, pentru prima dată de la începerea luptelor în această zonă. Am aflat atunci că a fost rănit şi evacuat comandantul nostru de batalion cpt. Petre Ceauşu.
Inamicul s-a retras apoi de pe tot aliniamentul iniţial pe alte poziţii convenabile, mai sus, pe dealul Sângiorgiului.
În continuare, a urmat, zi de zi, o luptă dură şi crâncenă de uzură, cu atacuri şi contra-atacuri de o parte şi de alta, soldate cu sacrificii grele pentru noi.
Într-una din aceste zile a fost rănit şi slt. Miclăuş Dumitru, comandantul plutonului 2 din compania 2-a.
Inamicul, pentru a suplini inferioritatea sa numerică, de pe poziţiile sale dominante, făcea o mare risipă de muniţie, mai ales noaptea, ceea ce îngreuna aprovizionarea şi evacuarea răniţilor.
Au venit apoi ploile; umezeala, frigul, apa din gropile sau şanţurile neamenajate, duhoarea cadavrelor intrate în putrefacţie făceau toate la un loc, plus alte cauze inerente situaţiei, o viaţă de iad, pe care cineva cu greu şi-o poate imagina.
Ostaşii noştri — după cum am constatat şi mai târziu, în condiţii de ger şi zăpadă — au dovedit, însă, că au destule resurse de voinţă,. răbdare şi încredere pentru a trece cu bine peste toate încercările şi greutăţile.
Este una din marile însuşiri ale soldatului român, specifică chiar poporului nostru, calitatea şi capacitatea de a îndura cu resemnare toate încercările la care-1 supune destinul, cu încredere nestrămutată într-un viitor mai bun.
Într-o dimineaţă, linişte pe tot frontul; inamicul, ameninţat cu învăluirea în flancul său drept de alte unităţi române şi sovietice, a fost silit să se retragă.
Undeva, pe Arieş, regimentul nostru se regrupează şi trece în refacere.
Se completează efectivele de soldaţi, gradaţi şi ofiţeri, cu elemente noi venite de la partea sedentară. La comanda batalionului I vine maiorul Iulian Mateescu.
Se reia apoi înaintarea spre direcţia nord-vest. Trecem prin localităţi a căror denumire nu am retinut-o.
Populaţia — români în general — ne primeşte cu multă bucurie şi entuziasm, oferindu-ne flori, pâine, lapte.
Lupte sporadice, de mică amploare, au mai avut loc lângă Apahida, Arded şi Socond. În această ultimă localitate, cu populaţie de origine germană, inamicul, dotat cu mijloace motorizate şi tunuri purtate, trăgând intens cu tot armarnentul, a reuşit să intre pe şoseaua principală a satului, pe care noi de-abia îl ocupasem.
Întâmpinat cu foc viu din partea companiilor a doua şi a treia, inamicul după circa 2-3 ore s-a retras. În această luptă a căzut slt. activ Ionescu din Slatina, nou venit în compania a doua. A mai căzut, lovit mortal de o schijă, şi cpt. activ Pau1 Constantinescu, comandantul companiei de mitraliere, în prima sa zi de front.
Rezistenţe slabe a mai întâmpinat la ocuparea aeroportului Satu-Mare, apoi la Carei, după care am trecut temporar în rezerva Diviziei XI. Ajunsesem 1a vechea frontieră; Transilvania era eliberată.
Cornel SERACIN
Bibliografie:
„Veterani de război olteni, în amintirea anilor 1940-1945, depun mărturii” – autor General de brigadă (r) Ioan Mihalcea – volum apărut la Editura Marineasa, Timişoara, 2004, paginile 97-101.
