În prima parte a acestui articol am trecut în revistă formaţiile participante la festival, câteva aspecte ale prestaţiei prezentatorilor, câteva cuvinte despre regia spectacolului, atâta cât a fost (şi s-a văzut). Nu am vorbit despre „prestaţia” directoarei Casei de Cultură a municipiului de la deschiderea oficială (joi, 7 iulie) şi nici despre cea a primarului Fritz.
Cuvântul directoarei vi-l prezentăm mai jos în integralitate:
„Bună seara, bine aţi venit, cu toată inima şi din toată inima! Ne creşte inima de bucurie să vă vedem atât de mulţi în Parcul Rozelor, după doi ani de pauză, la cel mai iubit festival de către timişoreni, aşa spun statisticile de dinainte de 2020) şi sper ca ele aşa să spună şi de acum înainte, pentru că este normal să veniţi aici, alături de noi, văzând atâta bucurie şi atâta culoare, cred că nu mai există niciun festival care să aducă atâta culoare şi atâta veselie şi atâta poftă de viaţă în oraşul nostru, mai ales că, iată, şi soarele e cu noi şi astăzi, şi ieri şi sper să fie şi de acum încolo, pentru că, cred că este cineva în culise care se bucură cel puţin la fel de mult ca şi mine că a avut prilejul să ajute ca acest festival să fie posibil. Am să-l invit, în aplauzele dumneavoastră, alături de noi şi alături de dumneavoastră, pe domnul primar Dominic Fritz”.
Iată ce-a zis Fritz:
„Bună seara! Ce bucurie, ce mândrie, ce frumuseţe! Mă bucur enorm de mult că, după aceşti doi ani de pandemie, ne regăsim aici, în Parcul Rozelor. Am fost aseară la Bucureşti şi am avut o întâlnire cu peste 30 de ambasadori şi le-am povestit un pic despre Timişoara, despre Capitala Culturală. Am încercat să explic ce este Spiritul Timişoarei şi am spus că o să vin astăzi să deschidem oficial Festivalul Inimilor. Cred că exact asta ce vedem pe scenă este Spiritul Timişoarei. Suntem diferiţi, fiecare vine cu cultura lui, fiecare vine cu limba lui, fiecare vine cu tradiţia lui, dar ne respectăm şi ne bucurăm împreună şi înţelegem că, cu toată această diversitate şi cu această frumuseţe, suntem de fapt o comunitate mai puternică, o comunitate mai frumoasă. Cred că asta a fost şi pentru ce au murit atunci în ̓89, la revoluţie, pentru libertatea de a fi cine suntem şi nu de a fi cu toţii egali, astfel încât să nu mai existe diferenţe între oameni [...]”.
Nicio vorbă de mulţumire pentru cei care au creat, în 1990, Festivalul Inimilor: Pavel Deheleanu, Ştefan Popa Popa’S, Toma Frenţescu, cu sprijinul foarte puternic al lui Henri Coursaget, directorul CIOFF, organizaţie afiliată UNESCO.
Camelia Mingasson, directoarea pusă prin aranjamente politice la Casa de Cultură a municipiului Timişoara, a cărei pricepere la evenimente culturale se opreşte undeva pe la clasa a II-a, a III-a primară, nu a fost în stare să spună două-trei propoziţii de mulţumire la adresa lui Pavel Deheleanu sau Toma Frenţescu.
Aceeaşi abordare a avut-o şi Dominic Samuel Fritz. Niciun cuvânt de mulţumire pentru cei care au organizat 30 de ediţii ale Festivalului.
Niciun cuvânt de mulţumire pentru CIOFF sau reprezentantul acestora în România, Adrian Frenţescu.
Deşi nu sunt un admirator al lui Nicolae Robu, Fritz ar trebui să-şi ia notiţe după discursul rostit de fostul primar în 2019, la ediţia a 30-a a Festivalului Inimilor:
„Stimaţi şi dragi timişoreni, distinşi oaspeţi,
Este o bucurie pentru mine, în fiecare an să particip la acest superb Festival. Iată-ne acum ajunşi la cea de-a XXX-a ediţie. Este, evident, o performanţă deosebită să poţi organiza un eveniment, treizeci de ani la rând (douăzeci şi nouă, de fapt). Este a treizecea ediţie, dar sunt douăzeci şi nouă de ani scurşi între timp şi cu atât mai de apreciat sunt cei care organizează un Festival de un asemenea calibru. La mulţi ani, frumoşi, înainte, ne dorim pentru acest Festival şi, pentru dumneavoastră, cei care sunteţi alături de noi în această călătorie minunată în lumea folclorului de pretutindeni! Daţi-mi voie să salut prezenţa alături de noi a doamnei Isabelle Coursaget, fiica fondatorului Festivalului Inimilor, fostul Preşedinte de Onoare C.I.O.F.F., regretatul Henri Coursaget, care a primit, ne aducem aminte, post-mortem, titlul de «Cetăţean de Onoare» al Municipiului Timişoara, domnia sa fiind cel care a înscris Festivalul Inimilor în calendarul UNESCO, acum, aproape treizeci de ani, punând astfel bazele reintrării României în circuitul C.I.O.F.F.. De asemenea, mulţumim domnului Philippe Beaussant, actualul preşedinte CIOFF, căruia îi suntem recunoscători, profund recunoscători pentru promovarea municipiului Timişoara, precum şi a folclorului românesc pe întregul mapamond. Cu multă bucurie, din partea municipalităţii, le voi înmâna Diplome de Excelenţă pentru întreaga activitate strălucită şi pentru faptul că datorită lor suntem un reper important pe harta folclorului international […]”.
Nicolae Robu le-a mulţumit tuturor celor ce au creat Festivalul, i-a mulţumit preşedintelui CIOFF, prezent la festival.
De data asta n-avea cum să fie prezent, pentru că nici nu a fost invitat.
N-a fost invitat nici Toma Frenţescu, nici reprezentantul CIOFF, nici Doina Anghel, care a asigurat 29 de ani relaţiile internaţionale ale Casei de Cultură a municipiului, obligată, în luna ianuarie a acestui an, din cauza comportamentul infect al directoarei C. Mingasson, să demisioneze.
Transparenţa şi corectitudinea nu sunt trăsături caracteristice pentru noua directoare a Casei de cultură.
Minciuna, falsitatea, abuzurile, incompetenţa sunt lipite de ea. Etichete definitive.
Festivalul a avut un nivel mediu şi submediu din punct de vedere artistic.
Până în 2020 Festivalul Inimilor era cel mai puternic festival din Europa de Est şi unul din primele cinci din Europa.
Acum nu-i sigur dacă mai este în top zece european. Probabil că nu. Ne-au luat-o înainte polonezii şi slovacii.
Subordonarea Festivalului Inimilor intereselor politice ale unui primar habarnist (grăitoare este gafa făcută când s-a adresat celor de la Armeniş, jud. Caraş Severin, în limba engleză, considerându-i croaţi), va fi o mare porcărie.
Tradiţia celor 30 de ediţii ale Festivalului Inimilor, din 1990 şi până în 2019, era ca închiderea festivalului să-o facă ansamblul„Timişul”.
Nu numai că nu a făcut-o, dar a evidenţiat absenţa formaţiilor româneşti din ultimele zile ale festivalului, cu excepţia formaţiilor maghiare, şvăbeşti şi ansamblului „Pusta Banatului”, a şcolii de dans „Marius şi Maria Ursu”.
De ce au lipsit ansamblurile „Timişul”, „Banatul”, „Doina Timişului”, „Timişul tineret”, „Mladost” sau celelalte ansambluri profesioniste sau de amatori din ţară: „Mureşul” - Târgu Mureş (considerat cel mai bun din festival), „Junii Sibiului” - Sibiu, „Lugojana” - Lugoj, „Maria Tănase” - Craiova, „Zestrea Gugulanilor” - Caransebeş, în ultimele două zile ale Festivalului?
Păi muzicanţii aveau „cântări” şi sâmbătă, şi duminică, indiferent de judeţ şi de provincie?
Păi nu aveau şi înainte de 2020 cântări?
Aveau şi atunci, dar era o altă conducere a Casei de cultură, care a respectat tradiţia festivalului şi nu era la discreţia lui Deian Galetin sau Nicolae Baniciu.
La închiderea festivalului, directorul Casei de cultură sau reprezentanţi ai primăriei rosteau cuvântul de închidere, mulţumindu-le participanţilor, artişti şi spectatori, şi inivitându-i la ediţia următoare.
Nici directoarea şi nici Fritz nu şi-au făcut timp să onoreze închiderea festivalului.
De fapt Fritz, după cuvântul execrabil de la deschidere, s-a mai fâţâit vreo zece minute joia (ziua a doua, când a fost deschiderea oficială a festivalului), apoi a dispărut englezeşte, pardon, nemţeşte. Nu a mai fost zărit nici măcar un minut, de atunci şi până la sfârşit.
Aşa primar, aşa respect pentru tradiţiile culturale timişorene.
Aşa primar, aşa directoare la Casa de cultură.
Felicia Stoian a reuşit parţial să salveze onoarea festivalului, realizând joi, în 7 iulie, la TVR Timişoara, o emisiune foarte bună, avându-l ca invitat în platou pe Toma Frenţescu, unul din stâlpii Festivalului, coregraful ansamblului „Timişul” şi directorul artistic al Festivalului Inimilor timp de 30 de ediţii.
Online a apărut în emisiune şi Tiberiu Ceia, care a punctat câteva elemente privind tradiţia ansamblurilor folclorice din Banat şi din România şi momentele premergătoare anului 1990, când a avut loc prima ediţie a festivalului.
Memoria vie a lui Toma Frenţescu este o comoară rară pentru istoria festivalului.
Festivalul Inimilor este dedicat martirilor Timişoarei din decembrie 1989, ale căror inimi au încetat să bată, aducând prin jertfa lor libertatea şi democraţia în România.
Niciun membru al Asociaţiei 17 decembrie 1989, a celor căzuţi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, a răniţilor şi urmaşilor celor decedaţi nu a fost invitat la Festival.
Probabil pentru că nu sunt membri ai celebrului partid al lui Fritz, Fiţ, Laţcău, Szilagy, Gonzales, Sabău, Moş, Mingasson etc. Unul şi unul. A tunat şi i-a adunat, cum se zice.
Dar să-i lăsăm, deocamdată, pe userişti şi să vorbim despre organizare.
În primele trei zile ale Festivalului nu au fost anunţate modificările din program, nici de către prezentatori şi nici pe altă cale (video, spre exemplu, care era la îndemâna regiei).
Programul festivalului, tipărit într-un tiraj foarte mic (aşa s-ar părea), a fost distruibuit pe sprânceană (la cunoscuţi ai organizatorilor).
Cu greu am reuşit să fac rost de un program în ziua a treia a Festivalului (rugându-l pe unul din oamenii de la pază să mi-l împrumute).
Prezenţa spectatorilor, relativ bună între 19:30-21, când se ocupau circa 2/3 din locuri. De la ora 22:00 numărul spectatorilor scădea vertiginous sub o treime, finalul festivalului având în „sală” sub 25% din scaune ocupate, cu toate anomaliile zicerii prezentatorului Florin Mihoc (sală arhiplină ş.a.m.d.).
Festivalul a pierdut în calitate şi din cauza prestaţiei slabe a prezentatorilor, cu excepţia Feliciei Stoian, care, chiar dacă nu mai e avantajată de fizicul ei actual (are câteva kilograme bune în plus), e cea mai bună. Un regizor inteligent ar găsi soluţii să nu accentueze acest lucru (stând la o masă într-un colţ al scenei cu un laptop în faţă ar fi o soluţie).
Profesional, e singura care face faţă exigenţei unui festival internaţional de marcă, având informaţie suficientă şi aplicată, plus carismă.
Alt minus în organizare este legat de prezenţa firmelor gastronomice, adică cele cu mâncare şi băutură. Dacă majoritatea firmelor erau din Timişoara, o firmă din Maramureş (Sălişte, de pe Valea Izei) a bătut recordul la preţuri: 100 grame de coaste fierte în mujdei = 8 lei.
Aceeaşi firmă comercializa pălincă de Maramureş la un preţ de neconceput: 200 de lei litrul, adică 10 lei cinzeaca (50 ml), chit că alcoolul distilat era interzis la comercializare. Nimeni nu i-a deranjat.
Nu intrăm în amănunte legate de casele de marcat, care nu existau pe niciunde.
Preţuri onorabile (şi suportabile) a avut echipa restaurantului Nora din Timişoara.
„Chioşcurile” cu ţesături şi cusături au fost două: unul din Timişoara şi unul din Baia Sprie (Maramureş). Cel din Timişoara avea preţuri cam piperate, având în vedere că obiectele prezentate (cămăşi, ii, catrinţe) nu erau executate manual, faţă de cele ale maramureşenilor, lucrate manual, preţurile fiind cu 50-60% mai mari decât ale lor.
O prezenţă frumoasă a fost familia Arăzan, cu obiecte manufacturate, unele legate de festival, altele nu, dar, oricum, interesante şi atractive prin originalitate şi calitate artistică.
Dănuţ Beg din Scăiuş, Caraş Severin, a avut un stand cu produse alimentare artizanale, de la pateu de ciuperci până la zmeurată, caisată ş.a.m.d. Preţuri ridicate. Dar fiind bio, taci şi treci, ori taci şi cumperi.
O notă proastă pentru toaletele montate pe aleea din partea stângă a intrării spre grădina de vară, locul desfăşurării Festivalului. Puţine şi neigienizate la timp.
Un alt element, care ar trebui să dispară la următoarea ediţie, ar fi prezenţa câinilor de companie. Chiar dacă sunt cu stăpânii, chiar dacă sunt de rasă, sunt deranjanţi în timpul unui spectacol.
Terasele cu mici, grătare, cârnăciori, bere sau sucuri aveau, în general, după ora 22:30, mai mulţi clienţi decât cei din „sala de spectacol”.
Ar trebui regândită modalitatea de desfăşurare a spectacolelor din cadrul Festivalului. Fie o seară de spectacol să nu depăşească ora 23:00, fie ora de începere a fiecărui festival să fie ora 20.
Ar mai fi şi alte modalităţi: cu pauză de 15-20 de minute între o primă parte a spectacolului şi partea a doua.
Având în vedere comportamentul muzicanţilor, poate ar trebui ca Festivalul să înceapă luni şi să se termine vineri.
Cel mai mare număr de spectatori s-a înregistrat între orele 20:30- 22:00, iar după ora 22:45, în general, numărul de spectatori a scăzut vertiginos.
Ansambluri bune, din afara judeţului sau din afara ţării, care au fost în program spre sfârşitul fiecărei zile au avut o prezenţă a spectatorilor scăzută sau foarte scăzută.
Câteva cuvinte despre spectacolele susţinute în cartiere duminică la ora 12:30.
În program erau trecute „cartierele” Mehala, Bălcescu şi Giroc. Singurul cartier era Mehala, Bălcescu fiind o piaţă în cartierul Elisabetin, iar Giroc încă nu este un cartier al Timişoarei. O să fie, probabil, cândva, dar, deocamdată, este o comună periurbană în viitoarea zonă metropolitană a Timişoarei.
Niciunde nu se specifică locul faptei. Am trimis un email pe adresa Casei de cultură, am sunat de mai multe ori la telefonul instituţiei, dar nu a răspuns nimeni. Pe site-ul Casei de cultură era scris „închis”. La ora 12:28, după mai bine de trei sferturi de oră de telefoane şi un email, i-am trimis un mesaj directoarei, rugând-o să-mi spună în ce loc se desfăşoară spectacolul din Mehala. Mi-a răspuns, la ora 12:48, „în faţă la biserica românească”. Eram la fostul cămin cultural din Mehala, adică la o aruncătură de băţ. În două minute am ajuns la biserică. Sunetistul îşi strânsese sculele şi aştepta o maşină să vină să-l transporte. Spectacolul se terminase de zece minute, a zis el. Cantorul de la biserică a zis că acum 20 de minute şi că a ţinut circa 20 de minute, de la 12:10 şi până pe la 12:30-12:35 şi că a fost un ansamblu de sârbi şi unul sud-american. Participanţi: enoriaşii care ieşiseră de la slujba duminicală pe la 12:05-12:10. Din cei 60-70 de inşi au rămas 50-60.
Aşadar niciunul venit pe baza programului sau a „afişului”. Apropo de afiş: n-a existat un afiş tipărit al Festivalului, care să fie afişat în toate vitrinele de afişaj ale oraşului şi la toate instituţiile publice ale oraşului.
Singurul ziar care a prezentat programul Festivalului a fost ziarul „Timişoara”. Celelalte au „tăcut”. Au tăcut şi la comentariile post-festival.
În 2019, la ediţia cu numărul 30, a fost editată o foaie a Festivalului. La ediţia următoare ar putea fi încercată o variantă cu ziarişti, care ştiu să facă aşa ceva, sau au făcut foi ale festivalurilor studenţeşti (ştefan Popa Popa’S, Lia-Lucia Epure, George Boieru, Mihai Anghel, Gheorghe Crişan, Marcel Sămânţă, Florin Boieru, Constantin Duma ş.a.).
S-ar putea face diferite materiale promoţionale, care să se vândă la un stand special, aducându-se venituri.
Ar putea exista o mapă a festivalului, în care să fie prezentate toate ediţiile festivalului (ansambluri, ţări participante), prezentarea ansamblurilor, a artiştilor, interviuri cu membri ai ansamblurilor, cu organizatori, cu foşti participanţi sau foşti organizatori, imagini reprezentative din spectacolele fiecărui ansamblu folcloric.
S-ar putea face multe pentru îmbunătăţirea imaginii Festivalului Inimilor, pornind de la scuzele fireşti adresate celor care au creat Festivalul, în primul rând Pavel Deheleanu, Henri Coursaget, Ştefan Popa Popa’S, Toma Frenţescu, şi lăsând la o parte suficienţa şi dorinţa de confiscare politică a festivalului (care ar fi cea mai gravă problemă).
Festivalul Inimilor trebuie să pună accent, în mai mare măsură, pe valorificarea şi redarea folclorului românesc autentic, încurajarea ansamblurilor care au realizat şi realizează deja acest lucru, în detrimentul contrafacerii şi poluării folclorului (exemple sunt chiar şi în bătătura Casei de cultură, la ansamblul „Timişul” şi „Timişul tineret”).
Folclorul comercial, cel cântat pe la nunţi de solişti şi muzicanţi (unii cu firmă, cum se zice), nu are ce căuta în spectacolele de la festival.
Ansamblurile „Armenişana”, „Zestrea Gugulanilor”, „Bihorul”, „Doina Timişului”, ansamblurile reunite şvăbeşti, ansamblul „Bokreta” (Liceul maghiar Timişoara), „Banatul” sunt exemple pozitive.
La ediţia a 31-a a Festivalului Inimilor au fost ansambluri folclorice din nouă ţări străine. unele de profesionişti, altele de amatori.
Toate s-au străduit să prezinte un crâmpei din tezaurul folcloric naţional.
Nu perfecţiunea pasului de balet scenic este de admirat, ci, mai ales, ritmul autentic al dansului şi bucuria adusă de acesta pe scenă, aşa acum l-au moştenit de la străbunii lor.
Festivalul Inimilor în cartierele timişorene nu înseamnă o înţelegere cu 2-3 parohi, ci prezentarea unor spectacole legate (nu aşa ca să ne aflăm în treabă şi să bifăm o acţiune populistă), de 50-60 de minute, în 2-3 zile la rând într-un loc precizat. Cartierele Timişoarei sunt şi Fabricul, Iosefinul, Lipovei, Soarelui, Ciarda Roşie, Fratelia, Freidorf, Plopi, Ronaţ şi chiar şi Cetate (în Piaţa Unirii sau în Piaţa 700 sau Libertăţii s-ar putea prezenta spectacole cu 3-4 formaţii, două româneşti, două străine, spre exemplu).
De asemenea, pe Corso sau în Piaţa Libertăţii s-ar putea amenaja un târg al meşterilor populari, invitaţi din toată ţara.
Festivalul Inimilor trebuie să existe şi să se dezvolte şi ca număr de participanţi, dar şi din punct de vedere al calităţii artistice. Şi, bineînţeles, al calităţii organizatorice.
Ar trebui ca anul viitor să fie invitate ansambluri folclorice din cel puţin 20 de ţări.
Ar trebui reparate urgent daunele create festivalului de nepriceperea şi suficienţa managementului actual al Casei de Cultură a municipiului Timişoara.
„Libertate te iubim, ori învingem, ori murim”, acesta este strigătul biruinţei Revoluţiei din decembrie 1989 de la Timişoara.
Festivalul Inimilor nu este nici al lui Fritz, nici al lui Mingasson. Este al timişorenilor din 1990 şi aşa va rămâne pentru totdeauna.
Cornel SECU
