Actualitate

Fir-ar, cum trece timpul.
Ne-am dat seama de asta acum, pe 15 februarie.
Pentru mulţi, ziua asta nu înseamnă mare lucru. Pentru noi, cei de la „Timişoara”, însă, ea este Ziua lui Oscar.
Până în urmă cu câţiva ani aşteptam ziua asta cu înfrigurare. Cu luni întregi înainte ne gândeam ce să-i pregătim cadou - să fim acolo, în topul pe care îl făcea de fiecare dată la chefurile alea pantagruelice.
Acum, 15 februarie este de aducere aminte. De povestit şi de râs, cu poftă şi amar în acelaşi timp.
Anul acesta, Oscar al nostru ar fi împlinit 75 de ani. Ce i-am fi pregătit? Nu ştim. Am fi găsit ceva.
Ne rămâne faptul că, pe lângă medalia pe care a primit-o de la Regele Mihai - singura recunoaştere adevărată din timpul vieţii sale - astăzi Oscar Berger este şi Cetăţean de Onoare al Timişoarei. Mult prea târziu, e adevărat. Dar este.
Ca o aducere aminte a celui care a fost Oscar Berger vă oferim astăzi un fragment dintr-un interviu pe care, la finele lui septembrie 2012, i-l luase Adriana Cârcu şi care a apărut în volumul „Povestiri din vremea de după”. Oscar era, atunci, deja „în prelungiri”: depăşise timpul de viaţă pe care i l-au estimat doctorii în lupta lui cu o boală necruţătoare. Cu toate acestea, era senin şi vesel. Aşa a fost şi în cele 11 luni care i-au rămas - până la capăt.
Flavius BONCEA

În cele trei după-amieze petrecute împreună, Oscar mă va electriza cu alerteţea şi exactitatea gândirii sale, mă va emoţiona prin fineţea simţirii şi mă va înduioşa prin candoarea cu care îmi va încredinţa povestea sa. În momentul în care am intrat în încăperea unde, aşezaţi pe sofale moi, cu dichis de ceai şi dulciuri, vom tot derula înainte şi înapoi filmul vieţii sale, mi-a spus: Interviul ăsta se va numi În căutarea timpului pierdut. Când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns că simte că nu a alocat destul timp cauzei care i-a definit existenţa - aceea de a fi de folos acolo unde este nevoie de el -, şi că are sentimentul de a fi trăit o eroare istorică.
Adriana CÂRCU

— E important să ştii că e nevoie de tine?
— Da. E obligatoriu. Imaginează-ţi că-mi fac probleme că sunt nerealizat tocmai datorită acestui lucru. Eu, care am realizat atât de multe. Am făcut filme, am luat premii, am fost şi milionar. Am muncit mult, dar am fost mereu liber. Şi cu toate astea, nu m-am simţit folositor în sensul pe care-l înţeleg eu. Cred că mi-ar fi plăcut să trăiesc acolo unde lumea are nevoie de inteligenţa mea, de bunăvoinţa şi de altruismul meu. Asta mi-ar fi dat satisfacţia unei existenţe împlinite.
— În ce împrejurări te-ai întors în România?
— În 1989 eram la New York. Prin 17 decembrie am început să ne strângem vreo câteva sute de români pe 37th Street, în faţă la Tarom. Baza erau timişorenii, pentru că evenimentele se petreceau în Timişoara. În dimineaţa zilei de 22 decembrie, în America era ora 6 când am aflat că Ceauşescu a fugit cu elicopterul. Toate telefoanele diasporei române din America erau blocate, nu puteai să prinzi pe nimeni ca să afli detalii. După demonstraţii mergeam în studioul unui prieten fotograf şi acolo ne apucam să alcătuim noul guvern, într-o debusolare totală. După ce a fugit Ceauşescu, nu ne-au mai lăsat să demonstrăm în faţa Taromului şi ne-am mutat la ONU. Deja ne întrebam pe unde se poate intra mai bine în ţară. Domnea o dorinţă generală de a pune umărul şi a-i ajuta cumva pe cei de acasă. Această atitudine mi-a influenţat pur şi simplu viaţa, pentru că eu m-am angajat cu convingere în procesul acesta de refacere. Prin 26 sau 27 decembrie m-am hotărât să plec în România. Am stat două zile în München, până a încetat focul în Timişoara. Când am ajuns dimineaţa, România arăta ca în 1916. La Nădlac, soarele mijea palid, erau mese întinse pe ambele părţi ale drumului, iar în jurul lor stăteau călugăriţe cu coifurile lor albe. Mesele erau pline de mâncare şi de ceaiuri, iar călugăriţele serveau pe oricine intra în ţară. O imagine extraordinară. Veneau în continuu camioane din străinătate. Vama era vraişte. Am intrat în ţară pe 30 decembrie, într-o atmosferă plină de miraj.
— Te-ai lăsat contaminat de entuziasmul general?
— Am intrat imediat în acţiune. Am început să fac interviuri, iar pe 12 ianuarie 1990 am filmat protestele din Bucureşti împotriva guvernului lui Iliescu. După aia m-am tot ocupat cu ajutoare pentru Partidul Naţional Liberal, care m-a făcut şi membru de onoare. Am stat şi în Piaţa Universităţii la idealismul acela cu golanii, când au fost protestele studenţeşti conduse de Marian Munteanu. La un moment dat urma ca „cei patru magnifici” de la Societatea Timişoara, Daniel Vighi, George Şerban, Doru Mihiţ şi Vasile Popovici, să stea de vorbă cu Iliescu, iar eu eram bodyguard-ul şi operatorul lor. Şi această încercare a eşuat, pentru că Iliescu până la urmă nu i-a primit. Pe 22 mai, după Duminica Orbului, când mi-a devenit foarte clar că nu mai era nimic de făcut, m-am întors în Germania. Am mai făcut o tentativă prin iulie, când am aflat că Marian Munteanu, conducătorul manifestaţiei studenţeşti, e la închisoare şi are contuzii la creier. I-am făcut rost de o invitaţie oficială ca să-l duc în Germania la spital. Am aşteptat vreo trei săptămâni până l-au eliberat, dar i-am lăsat invitaţia fără să-l mai văd, pentru că era complet schimbat. În timpul ăsta m-au convins nişte foşti colegi de facultate să deschidem o firmă. Am fondat Take Off SRL, pentru că voiam neapărat să introduc televiziune prin cablu în România, ca să vadă şi românii programe de calitate, dar toata treaba a eşuat deoarece eu fiind în Germania, iar colegii mei aici nu ne-am înţeles la o strategie corespunzătoare.
— Când ai revenit în România?
— M-am întors în 1994, când am simţit că va fi o schimbare. Ziarul Timişoara exista din 1990 şi l-am preluat la rugămintea lui George Şerban în mai 1995. Eu pe vremea aceea mă ocupam cu staţii de televiziune Grundig şi câştigam foarte bine. Era vorba să ne asociem mai mulţi şi să salvăm ziarul care era ameninţat de faliment. Până la urmă l-am preluat singur şi m-am înhămat la muncă. Am vrut să-l pun pe picioare, pentru că dacă le donam cele 70 de mii de mărci şi nu făceam nimic, peste un an tot s-ar fi ales praful de el. Aşa că am devenit patron. Acest ziar a devenit amanta scumpă a vieţii mele, pe care o întreţin şi acum şi în care am băgat un milion de euro. Datorită acestei activităţi am avut unica recunoaştere adevărată a vieţii mele, şi anume, am primit de la Majestatea Sa Regele Mihai o distincţie: Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate. Am menţinut ziarul pe linia editorial impusă de Societatea Timişoara în cele 13 puncte ale Proclamaţiei de la Timişoara timp de 18 ani, dar din păcate, din motive financiare şi datorită sănătăţii mele precare va trebui să fac curând o ofertă publică. A fost ceea ce am simţit că trebuie să fac pentru oraşul meu natal. Am vrut să pun umărul şi mi-am sacrificat mijloacele financiare.
— Te consideri înfrânt în iniţiativa ta?
— Nu mă consider înfrânt, pentru că nu mi-am trădat idealul, dar uitându-mă acum la tot ce se întâmplă, am sentimentul amar că munca mea a fost inutilă. A fost o luptă aproape singulară. Privesc cu tristeţe înapoi şi îmi este milă de ce mai trebuie să îndure ţara asta.
— Cât este de important să ştii că e nevoie de tine?
— Pentru mine ăsta e sensul vieţii. Să faci ceva util, care să-ţi facă şi plăcere. Să aibă efect şi să ţi se recunoască. Să primeşti înapoi măcar un pic. Eu mă mulţumesc cu puţin, iar faptul că sunt nefericit îmi arată că nu am primit destul.
— Crezi că există o măsură aici?
— Nu, nu există, dar eu sunt mai pragmatic şi îmi place să cuantific şi să-mi caut căile ideale. Cred că şi alţi oameni ar fi fericiţi să facă ce le place. Problema aici este că foarte mulţi sunt înnebuniţi de aspectul material. Ei nu-şi dau seama că nu acolo stă fericirea, în actul cumpărării, ci într-un anumit tip de acţiune care să-ţi procure satisfacţii.
— Eşti un tip ranchiunos?
— În nici un caz. Sunt căpos, dar mereu deschis spre concesii, spre a salva o relaţie sau o prietenie. Am nevoie de prieteni.
— Ţi-e frică de moarte?
— Nu mi-e frică, dar mă deranjează ideea neajutorării în faţa morţii. Decât să am o agonie prelungită, aş prefera să termin povestea cu un singur gest. Dacă mi-aş fi cumpărat un avion, aşa cum am vrut atunci când aveam un milion de euro, acum aş şti care ar fi gestul.
— Eu am impresia că tu ai atins un deziderat esenţial pentru cineva care parcurge o asemenea experienţă. Eu, pe un parcurs asemănător, am constatat că atunci când eşti confruntat cu iminenţa morţii, scopul realist nu este acea seninătate plutitoare sau liniştea interioară, care să-ţi pună zâmbetul pe buze, ci că acceptarea devine factorul care-ţi face viaţa posibilă. Acesta a fost un proces sau te-ai trezit într-o bună zi că asta e situaţia şi nu alta?
— Trebuie să accepţi repede situaţia, pentru că altfel nu ai nicio şansă. Eu am avut mereu un înger păzitor. Când m-au operat de stomac la 18 ani, mi-au spus că este imperativ să duc o viaţă cît mai regulată. Timp de mai bine de 40 de ani nu am făcut nimic din ce mi-au spus doctorii şi n-am avut nici măcar o gripă, până în 2007 când am făcut un infarct. În septembrie 2010, când am aflat că nu mai am mult de trait mi-am făcut destul de repede toate planurile. Eu sunt ateu. Era deja clar că voi fi incinerat. Asta urma să fie datoria lui Schwarz. Această acceptare nu a fost un proces, ci s-a produs aproape instantaneu. Am avut o scurtă fază de revoltă când m-am întrebat: “De ce eu?”, pentru că după părerea mea am făcut întotdeauna numai bine. Acum trăiesc în prelungiri, pentru că doctorul mi-a dat maximum doi ani.
— Ai regrete?
— Acum, dacă ar fi s-o iau de la început, nu aş face multe lucruri altfel, dar aş fi vrut să fi fost mai util. Regret că n-am rămas cu Birgit, prietena mea din Germania, şi nu am făcut copii. Cred că asta este o cale naturală prin care viaţa te ajută să nu devii frustrat.
— În ce crezi tu, Oscar?
— Cred în prietenie, în acţiunea utilă şi într-o anumită lege a compensaţiei conform căreia răul se plăteşte cu rău şi binele cu bine. Viaţa e frumoasă.