Unirea Moldovei cu Ţara Românească în 24 Ianuarie 1859 - „Mica Unire” - a fost obiectivul intelectualilor români încă din timpul revoluţiei de la 1848. Actul fondator al României moderne a fost asumat de tinerii politicieni ca cel mai important proiect politic de la mijlocul secolului al XIX-lea. Abilitatea lor şi conjunctura internaţională au transformat acest proiect în unirea efectivă a celor două state româneşti într-unul singur.
Începuturi
Unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un singur stat este considerată un act de voinţă politică a celor două principate româneşti şi prima etapă în crearea statului unitar român modern.
Aceasta a fost posibilă datorită unui concurs de premise favorabile, care au plecat de la asumarea acestui obiectiv de către tinerii politicieni români, până la contextul internaţional favorabil determinat de Războiul Crimeei, opoziţia Franţei şi Angliei faţă de proiectele Rusiei de a ajunge la gurile Dunării (şi apoi la Constantinopol) şi deciziile favorabile adoptate la conferinţa de pace de la Paris. În capitala Franţei s-a decis în 1858 formarea unei federaţii între Moldova şi Ţara Românească, cu doi principi, două guverne şi două parlamente.
Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. A urmat apoi Războiului Crimeii (1853-1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu un act care stabilea norme fundamentale referitoare la situaţia politico-juridică a Principatelor şi reorganizarea lor. Practic Convenţia de la Paris a consfinţit unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă. S-a introdus principiul separaţiei puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn şi Adunarea Electivă, ambele lucrând şi cu participarea unui organ comun, Comisia Centrală. Trebuie remarcat însă faptul că A.I. Cuza a refuzat să promulge proiectele legislative din 1859-1862 care urmăreau să dezvolte instituţii paralele în cele două principate. De altfel, începând cu 1862 unificarea instituţională a Moldovei şi Ţării Româneşti a fost principalul său obiectiv politic.
Desigur că reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion profrancez, care să contracareze influenţa Rusiei.
Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei.
Unirea
În toamna anului 1858, în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor. La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.
În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza.
În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane şi a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Acest lucru a fost însă posibil datorită faptului că în textul actului nu se prevedea ca domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane distincte. Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută pe parcursul domniei sale.
Astfel, în ciuda protestelor Marilor Puteri, politicienii români au dus cu paşi rapizi până la capăt proiectul unionist: o reprezentanţă unică la Constantinopol, o armată comună, o singură conducere şi, desigur, intervenţii pe lângă guvernele străine pentru recunoaşterea Unirii. Pasul decisiv a fost efectuat în ianuarie 1862, când s-a constituit un singur guvern la Bucureşti. După acest moment ritmul de modernizare a noului stat s-a accelerat, în paralel cu unificarea instituţională.
Reformele lui Cuza
Politicienii români nu şi-au ascuns adversitatea faţă de tendinţele autoritariste ale lui Alexandru Ioan Cuza. Reformele impuse cu forţa de acesta au dus în cele din urmă la abdicarea principelui şi aducerea pe tron a principelui Carol I.
Pentru că a întâmpinat rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza a format în 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu. Acesta a iniţiat reforme în domeniul fiscal şi administrativ, a secularizat averile mănăstireşti şi a dizolvat Adunarea Legiuitoare. Ulterior, principele a supus aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menite să asigure parlamentului o bază mai largă şi a decretat legea rurală gândită de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza au fost concepute codul civil şi codul penal de inspiraţie franceză, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională.
Secularizarea averilor mănăstireşti (1863) a fost una dintre reformele fundamentale adoptate de Cuza, dar şi una dintre cele mai contestate. Prin aceasta, proprietăţile bisericilor şi mănăstirilor închinate din ţară au fost trecute în proprietatea statului. La acea vreme un sfert din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea mănăstirilor româneşti aflate sub influenţă preponderent greacă. Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinătăţii şi pe care călugării greci instalaţi în mănăstiri îi cheltuiau fără să dea socoteală autorităţilor.
Potrivit unor istorici, măsura adoptată de către guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu a răspuns unor cerinţe mult mai vechi ale Revoluţiei de la 1848 şi ale Adunărilor ad-hoc. La acea vreme se obişnuia ca boierii mai înstăriţi să facă donaţii mănăstirilor, în bunuri sau în moşii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfăşurării activităţii de cult în surse de venit pentru patriarhiile şi mănăstirile cărora le erau închinate. Obligaţiile către administraţia Ţărilor Române erau ignorate, iar călugării străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidenţa legilor româneşti.
Secularizarea averilor mănăstireşti a readus în folosul ţării un sfert din pământul arabil, care a permis adoptarea reformei agrare.
Aducerea în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. Desigur, politicienii nu acceptau să-şi piardă averile şi domeniile. La 2 mai 1864 a avut loc o lovitură de stat, când deputaţii au fost evacuaţi din sală de un detaşament militar şi Adunarea Legiuitoare a fost dizolvată.
Prin Legea rurală, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Ţăranii împroprietăriţi au devenit contribuabili la bugetul de stat, astfel obţinându-se o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor şi lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producţiei agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară a satisfăcut în parte dorinţa ţăranilor de a avea pământ, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale şi a dat un impuls însemnat dezvoltării capitalismului.
Toate aceste reforme adoptate între anii 1859 şi 1866 poartă amprenta lui Alexandru Ioan Cuza. Greşelile şi abuzurile din timpul administraţiei lui sunt specifice societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, în care „dictatura” principelui şi corupţia demnitarilor erau la la ordinea zilei.
În pofida acestor reforme, nu a fost eliminată corupţia din societatea românească, ba din contră, aceasta a câştigat teren chiar la cel mai înalt nivel. În urma alegerilor din 1864, aparatul de stat a fost ocupat numai de oameni apropiaţi domnitorului, unii dintre aceştia fiind ulterior implicaţi în afaceri ilegale. Treptat, instituţiile statului au ajuns să nu mai funcţioneze, ceea ce a determinat înlăturarea lui Cuza şi izgonirea acestuia din ţară.
În drumul spre exil, Cuza a poposit la Timişoara
După 7 ani de la câştigarea votului, în seara de 10 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a primit o vizită la Palatul domnesc din Bucureşti din partea unui cetăţean care l-a avertizat că la miezul nopţii 4.000 de oameni vor veni pentru a-l sili să abdice. Domnitorul a întărit paza Palatului, dar cu toate acestea, la prima oră a dimineţii, un grup de ofiţeri a pătruns în camera în care se afla şi sub ameninţarea armelor l-au obligat să renunţe la funcţie. Militarii au fost membri ai „Coaliţiei potrivnice”, creată la sfârşitul anului 1862 special pentru răsturnarea domnitorului şi aducerea la tron a unui principe străin. Ca să îndepărteze orice bănuială asupra evenimentelor ce urmau să aibe loc, în casa lui C. A. Rosetti a fost organizată o recepţie la care a fost chemat şi prefectul poliţiei capitalei, Alexandru Beldiman. Angrenat într-un joc de cărţi, acesta a fost lăsat să câştige, pentru a nu părăsi petrecerea. După semnarea renunţării la tron, Cuza a fost îmbrăcat în haine civile şi scos din palat. El a trecut printre două rânduri de soldaţi, întorşi cu spatele, pentru a nu-l recunoaşte pe fostul domnitor. A fost o măsură de precauţie luată de complotişti, care voiau să stopeze o eventuală ripostă în forţă a ostaşilor.
Ioan Cuza împreună cu soţia şi cei doi copii au fost urcaţi într-o trăsură şi duşi la locuinţa din Bucureşti a lui Costache Ciocârlan, prefectul de Ilfov. De aici, a doua zi, familia domnească a fost mutată la Cotroceni, pentru ca apoi să fie dusă la Predeal şi în cele din urmă la Braşov.
În drumul spre exil, în 7 martie 1866, Cuza şi familia sa au sosit la Timişoara, unde au înnoptat la hanul „La Trompetistul”. Aici au fost primiţi de locuitori ai oraşului veniţi din mai multe cartiere, pentru a-l vedea pe domnitor.
„Der Trompeter”, devenit apoi hotelul „Hungaria”, se află pe strada Eugeniu de Savoya, colţ cu strada Augustin Pacha. Clădirea care a găzduit cel mai luxos hotel al Timişoarei a fost construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. „La Trompetistul” era frecventat în special persoane din înalta societate, conţi şi împăraţi.
În data de 8 martie Alexandru Ioan Cuza a parăsit oraşul de pe Bega şi până la finalul vieţii a trait în exil la Viena şi la Paris. S-a stins din viaţă în 15 mai 1873, la Hotelul „Europa” din orăşelul german Heidelberg, la vârsta de 53 de ani, suferind de mai multe afecţiuni.
Cu toate că a petrecut doar două zile la Timişoara, în oraş există încă urme care amintesc de domnitorul ce a unit Moldova si Ţara Românească. Pe peretele clădirii se află o placă de marmură care aminteşte că, în 1866, Cuza, primul domn al Principatelor Române, în drum spre exil a poposit aici. „În această clădire şi-a petrecut ultimele două zile pe pământ românesc domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 7-8 martie 1866, în drumul spre exil”. Mesajul este însă oarecum inexact, pentru că la acea vreme Timişoara nu avea nicio legătură cu Principatele Române, fiind un oraş important al Imperiului Austriac. De asemenea, la parterul clădirii a funcţionat o cafenea cu numele fostului domnitor.
În Timişoara există şi o stradă care poartă numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Aceasta leagă Piaţa Mărăşti de Piaţa Consiliul Europei.
Răzvan IDVOREAN
Surse: enciclopediaromaniei.ro, radioromaniacultural.ro, Wikipedia.com, historia.ro
