În timpul revoluţiei din decembrie 1989 ce a avut loc la Timişoara unităţile sanitare din oraş au avut un rol esenţial, poate chiar mai important decât s-ar fi aşteptat cei mai mulţi dintre noi. Pe de-o parte, unii dintre medici au salvat multe dintre vieţile persoanelor rănite pe străzi, pe de altă parte, spitalele timişorene au fost locul în care unii revoluţionari au fost ajutaţi să moară.
Intervenţia dură a armatei asupra manifestanţilor care în decembrie 1989 au ieşit să protesteze pe străzile Timişoarei a provocat numeroşi morţi şi răniţi la Operă, Catedrală, Calea Girocului, Calea Lipovei, Podul Decebal, Piaţa 700, dar şi în alte locuri din oraş. Spitalele timişorene erau pline de victime.
Spitalul Judeţean
Fostul preşedinte al Asociaţiei Memorialul Revoluţiei, Traian Orban, rănit în 17 decembrie, a rememorat atmosfera de la Spitalul Judeţean, într-un interviu acordat postului Radio Timişoara: „Erau pe tărgi, pe canapea, pe jos, erau morţi, erau oameni în agonie care urlau, care gemeau, care plângeau... era înspăimântător. Aşteptam să fim preluaţi de medici pentru a ni se acorda primul ajutor. A fost cumplit... să stai la coadă la viaţă!”.
Aşa se face că autorităţile comuniste aveau o nouă problemă: trebuia să scape de cadavrele care puteau furniza probe. În seara zilei de 18 decembrie, înştiinţată telefonic de numărul mare de morţi înregistrat la Timişoara, Elena Ceauşescu a dispus lui Tudor Postelnicu, ministru de interne, şi adjunctului acestuia, generalul Constantin Nuţă, să grăbească sustragerea unor cadavre – 43 la număr – de la morga Spitalului Judeţean din Timişoara. Astfel urmau să fie ascunse urmările uzului de armă din zilele precedente. S-a decis incinerarea cadavrelor şi totodată lansarea zvonului că revoluţionarii ar fi încercat să treacă fraudulos frontiera de vest a ţării. Organizarea acţiunii avea să îi revină lui Nicolae Ghircoiaş, care a şi indicat decedaţii ce urmau să fie luaţi.
„Morţii prin împuşcare au fost identificaţi şi fotografiaţi de lucrătorii de la criminalistică şi de la medicină legală. Ulterior am aflat că a fost dat un ordin potrivit căruia numărul exact de cadavre nu trebuia făcut cunoscut preşedintelui ţării, care la vremea aceea era plecat în Iran. (...) A fost distrusă documentaţia referitoare la morţi şi răniţi, iar cadavrele care conţineau probe (n.r.: gloanţe) au fost încărcate şi arse la Crematoriul Cenuşa din Bucureşti şi ulterior aruncate într-o gură de canal. Famililor li s-a spus că oamenii au trecut fraudulos graniţa, astfel că nimeni nu i-a mai căutat, cel puţin pentru o perioadă de timp. Posibil ca cei care au sustras cadavrele şi participat la represiune să îşi fi identificat victimele. Spre exemplu, Iosif Veverca probabil l-a identificat pe Ianoş Paris şi i-a mutat cadavrul în frigorifică, după care a negat că l-ar fi împuşcat. Practic, au şters urmele şi i-au disculpat ulterior pe cei care au folosit armament şi muniţie împotriva manifestanţilor” – Traian Orban.
Sunt şi cazuri în care persoane rănite uşor şi care au ajuns la Spitalul Judeţean au decedat în condiţii suspecte în interiorul unităţii spitaliceşti.
„Pe Remus Tăşală, în vârstă de 23 de ani, l-au găsit cu leziuni pe frunte, ori el a fost împuşcat în zona cervicală şi a mers la spital pe picioare, împreună cu prietenii săi. L-au găsit mort, la morgă. Ulterior, un brancardier, vecin de-al tânărului, i-a mutat cadavrul de acolo în spaţiul destinat decedaţilor patologici şi astfel nu a mai ajuns să fie dus şi ars la crematoriu. Brancardierul a fost găsit mort la scurt timp, înecat într-un şanţ cu apă de 10-15 centimetri” – Traian Orban.
Multe lucruri ciudate s-au întâmplat la Spitalul Judeţean. Potrivit sursei citate anterior, cei mai mulţi medici din spital şi-au făcut datoria, însă au fost şi cadre medicale care au ajutat la sustragerea cadavrelor. Traian Orban a spus că în urma cercetării evenimentelor de atunci s-a constatat şi dispariţia unor răniţi. „Unii doctori au pus la dispoziţia securiştilor cheia de la morgă şi au admis sustragerea cadavrelor. Unul dintre ei a fost medicul Petru Ignat, şeful Clinicii Chirurgie I, în biroul căruia s-au întâlnit cadrele securităţii pentru a pune la cale aceste acţiuni odioase. Un altul a fost directorul de atunci al Spitalului Judeţean, Ovidiu Golea, care a contribuit la dispariţia actelor referitoare la morţii şi răniţii din unitatea spitalicească. Acesta era ginerele şefului securităţii judeţului Timiş, Traian Sima” – Traian Orban.
În volumul „Revoluţia din 1989 în spitalele timişorene”, jurnalistul şi profesorul universitar Lucian-Vasile Szabo a descris cazul lui Dumitru Gârjoabă, o altă victimă a forţelor de represiune. Acesta din urmă a fost convocat în unităţile Gărzilor Patriotice, formaţiune paramilitară specifică regimului comunist. Era îmbrăcat în uniformă kaki, dar peste ea a îmbrăcat o haină de piele, deoarece nu intenţiona să activeze în rândul forţelor de represiune. A fost lovit de un glonţ pe când se afla în apropierea Catedralei. Glonţul a intrat la nivelul şoldului şi a ajuns în abdomen, atingând pachetul de ţigări pe care victima îl avea în buzunar. Medicul legist a consemnat moartea violentă care s-ar fi datorat hemoragiei interne de la plaga penetrantă abdominală. Documentele nu precizează ora decesului, însă chirurgul care pare să-l fi operat a declarat că acesta a murit pe masa de operaţie în noaptea de 17 spre 18 decembrie. Membrii familiei l-au căutat intens în acele zile la Spitalul Judeţean, unde ştiau că a fost adus pentru îngrijiri. S-a presupus că trupul decedatului a fost printre cele 43 transportate şi incinerate la Bucureşti. Totuşi, potrivit declaraţiei martorului Mihai Cojocaru în Procesul de la Timişoara, în 19 decembrie Dumitru Gârjoabă era încă în viaţă.
În noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, colonelul Ion Deheleanu a asigurat un autovehicul frigorific de mare tonaj pentru transportul cadavrelor. Acţiunea a primit numele de Operaţiunea „Trandafirul”. Încărcarea „coletelor” (n.r.: aşa cum au fost numite) s-a făcut de către: Ion Corpodeanu, Iosif Veverca, Gheorghe Avram, Eugen Mişa, Tiberiu Grui, Eugen Peptan şi Laurenţiu Preda. Valentin Ciucă a condus autoizoterma ce a plecat spre Bucureşti. Destinul a 43 de eroi ai Timişoarei s-a sfârşit într-o gură de canal de pe raza comunei Popeşti-Leordeni. Între timp, la Timişoara, familiile celor decedaţi habar nu aveau ce se întâmpla şi îşi căutau rudele la morga Spitalului Judeţean. Într-un interviu acordat postului Radio Timişoara, doamna Ana Belici a rememorat clipele în care şi-a căutat băiatul dispărut, pe Radian, în vârstă de 25 de ani. „Toată noaptea am umblat cu soţul meu şi am vrut să intrăm în Spitalul Judeţean. Nu ne-au lăsat, erau miliţieni peste tot, şi ne-au întrebat pe cine căutăm. Le-am răspuns că pe băiatul meu care a fost împuşcat şi atunci ne-au zis să ne fie ruşine că am crescut un astfel de om. O nepoată care era cu noi le-a spus să le fie lor ruşine pentru că au tras în tineri care nu au făcut nimic. Atunci unul şi-a încărcat puşca şi a vrut să tragă, dar am plecat. Am fost de mai multe ori la Spitalul Judeţean să ne interesăm, iar într-o zi ne-au zis să aşteptăm în parcare. După un timp l-am întrebat pe un miliţian de acolo când ne dau morţii, dar mi-a spus să am răbdare. M-am întors la familia mea, care era în parcare, iar în dreptul nostru a oprit un ARO în care se aflau trei persoane. Una s-a dat jos, a deschis portiera şi ne-a cerut să urcăm pentru că ne vor informa unde sunt cadavrele. Eu le-am răspuns că morţii sunt aici la judeţean, dar el a insistat în repetate rânduri să intrăm în autoturism. Nora mi-a zis să nu facem asta că ne vor omorî. Am vrut să plecăm, dar maşina a întors şi a venit după noi. Au deschis din nou portierele şi dacă au văzut că nu vrem să urcăm, au plecat. Am continuat să mergem la Spitalul Judeţean până când ni s-a permis să intrăm în morgă. În interior am văzut 27 de sicrie, iar când le-am spus femeilor de acolo pe cine caut, mi-au răspuns că băiatul meu a fost luat şi dus din acel loc. Nu l-am mai găsit. A trecut mult timp de atunci, dar parcă s-a întâmplat ieri. În decembrie 1989 fetiţa lui avea un an şi două luni. Ţin minte că zile la rând după dispariţia lui Radian, de fiecare dată când cineva suna la uşă, micuţa ridica un deget şi spunea «Tata»”.
La morga Spitalului Judeţean a ajuns şi trupul neînsufleţit al Luminiţei Boţoc. Aceasta a fost împuşcată în torace în Calea Lipovei şi, potrivit părinţilor Maria şi Virgil, trupul i-a fost găsit în ianuarie 1990 în groapa comună din Cimitirul Eroilor. Potrivit cărţii „Memorial 1989” nr. 1 din 2007, vinovaţi de tragedie sunt trei ofiţeri de la unitatea militară din Calea Lipovei.
Mama fetiţei a reconstituit traseul pe care aceasta l-a parcurs: „Luminiţa a fost dusă cu salvarea la Spitalul Municipal Clinicile Noi, iar de acolo nu am mai ştiut nimic ce s-a întâmplat. Am găsit-o abia în 14 ianuarie, îngropată în groapa comună de la Cimitirul Eroilor. Informaţia a primit-o soţul meu în timp ce se afla la serviciu, ulterior m-a anunţat şi pe mine şi am mers la faţa locului, unde am identificat-o pe fetiţa noastră”.
Spitalul Municipal
La Spitalul Municipal din Timişoara au ajuns 34 de răniţi şi au fost înregistraţi şapte morţi. Ion Popovici a fost reţinut de o patrulă de miliţieni în noaptea de 17 spre 18 decembrie în Piaţa Küttl, care a tras asupra lui, l-a rănit în şold şi apoi a fost bătut. A fost dus la Comenduirea Garnizoanei unde a fost abandonat în stradă, apoi a fost dus de doi militari la Clinicile Noi. Două săptămâni nu a putut să mănânce din cauza rănilor. Deşi securiştii ajunşi în spital au dorit să îl ancheteze, medicii au interzis acest lucru, invocând starea proastă de sănătate a acestuia. De altfel, bărbatul a fost sedat puternic şi anchetatorii nu au avut cu cine vorbi.
Spitalul de Copii
În Revoluţia de la Timişoara mulţi adolescenţi au fost victime ale armatei în primul rând. La Spitalul de Copii au fost consemnate cinci cazuri de intervenţii asupra minorilor: Alina Amanci, Marcel Edveş, Gabriela Tako, Otilia Marin şi Larisa Szabo. Cercetările efectuate în timp arată că în unele din aceste cazuri militarii au ştiut foarte clar că se trage în minori nevinovaţi. Gabriela Tako se întorcea împreună cu părinţii şi sora sa Donka de la Sânmihaiu Român, unde locuiau bunicii ei. Maşina lor a fost oprită în dreptul Spitalului de Copii şi dirijată către o parcare din zonă. Era duminică 17 decembrie, după ora 19, când s-a tras asupra lor. Gabriela a căzut într-o baltă de sânge, mama a fost rănită la şold, iar un glonţ a zgâriat-o pe Donka la umăr. Din fericire, tatăl a scăpat nevătămat. El a dus-o pe Gabriela la Spitalul de Copii, când mama a plecat cu Donka la Spitalul Judeţean. Când aceasta din urmă
s-a întors la sora ei a mai apucat să stea de vorbă cu Gabriela, însă copila avea să îşi piardă viaţa a doua zi, în urma unei răni grave la coapsă.
Spitalul Militar
Unitate sanitară cu circuit închis, Spitalul Militar de Urgenţă Timişoara a avut un rol nefast în revoluţie, în perioada 16-22 decembrie.
Civilii răniţi care au apelat la ajutor în această unitate au fost refuzaţi, invocându-se statutul special al acestui spital. Relevant este cazul familiei Bărbat. Asupra lor a fost deschis focul în Piaţa Libertăţii, unde Lepa Bărbat a murit pe loc, soţul Vasile a fost grav rănit, iar fiica Ioana a scăpat cu o rană uşoară. Tatăl şi fiica au fost duşi la Spitalul Militar, de unde după câteva ore de aşteptare au fost trasportaţi cu ambulanţa la Spitalul Judeţean, deşi aceştia ar fi avut nevoie de îngrijiri imediate. În total, spitalul a acordat îngrijiri pentru 52 de persoane, în special după 22 decembrie, după cum rezultă dintr-o adresă către Parchetul Militar Timişoara.
Spitalul CFR
Spitalul CFR se afla în reţeaua sanitară a Ministerului Transporturilor şi a primit răniţi în revoluţie doar datorită poziţiei sale apropiate de centrul oraşului, unde au avut loc manifestări importante şi unde forţele de represiune au atacat virulent şi au deschis focul asupra protestatarilor. Printre victimele ajunse la Spitalul CFR s-a numărat şi Angelica Toda, o învăţătoare de 20 de ani. Aceasta a fost rănită în picior în data de 17 decembrie, în jurul orei 19, în apropierea Catedralei. Ajutată de sora ei, s-a refugiat în Parcul Central şi apoi, după mai multe peripeţii, a ajuns la Spitalul CFR.
„În salon erau mai mulţi răniţi. Nu pot să spun cum se chemau fiindcă marea majoritate şi-a dat nume false. Eu nu am ştiut acest lucru şi mi-am dat numele adevărat, abia mai târziu fiind avertizată că pot să păţesc ceva rău”, a spus Angelica Toda, citată în volumul „Revoluţia din 1989 în spitalele timişorene”, semnat de Lucian-Vasile Szabo. Pe moment, Angelica a scăpat doar pentru că a sărit pe geamul spitalului, de la etajul întâi, la sugestia unor bolnavi care au speriat-o, spunând că va fi împuşcată. A ajuns acasă, iar a doua zi a fost ridicată de la serviciu şi dusă la sediul securităţii pentru a fi interogată.
Faptele petrecute în spitalele timişorene au fost cercetate de procurorii militari. Anchetele au relevat implicarea a trei cadre medicale cu funcţii în operaţiunile de ştergere a urmelor represiunii. Pe lângă doctorii Ovidiu Golea şi Petru Ignat, este amintită Rodica Novac, la vremea respectivă director al Direcţiei Sanitare Timiş. Ea a fost obligată prin natura funcţiei să participe la acest tip de activităţi administrative, furnizând date despre morţi, răniţi şi evenimentele petrecute în unităţile din subordine.
În decembrie 1989, la Timişoara, a fost şi o revoluţie în halate albe, pentru că au existat medici care au fraternizat cu victimele împuşcate şi le-au salvat viaţa. Alţii, în schimb, au colaborat cu securitatea, în vreme ce aparţinătorii revoluţionarilor erau minţiţi şi plimbaţi dintr-un loc în altul pentru a li se ascunde adevărul.
Totuşi, comunismul a fost „bun” la ceva: pe unii ne-a învăţat să simţim propaganda, să nu avem încredere oarbă în spusele autorităţilor şi să păstrăm o doză de scepticism atunci când suntem minţiţi frumos de reprezentanţii statului.
Răzvan IDVOREAN
