Actualitate

Cum ar fi fost dacă? Este o întrebare la care este greu să dai un răspuns şi, orice răspuns ai da, nu ai de unde să ştii dacă acesta este corect. Ce ar fi fost, însă, dacă Seniorul Corneliu Coposu nu ar fi trecut la cele veşnice în acel 11 noiembrie din urmă cu 26 de ani? Cum ar fi arătat România astăzi dacă mai trăia măcar cinci ani? Un scenariu ar putea fi cel din rândurile care urmează.

Pregătirea schimbării
Era 1994, noaptea de 24 spre 25 iulie, la spitalul din Hemer. A doua zi, Seniorul urma să fie supus unei intervenţii chirurgicale. Avea deja 80 de ani, ştia că se poate aştepta la orice. Aşa că a luat o foaie de hârtie şi s-a apucat să-şi scrie testamentul: „Frământările din trecut ale generaţiilor apuse trebuie să ne servească drept învăţământ. Au fost mulţi orgolioşi care au experimentat desprinderea din Partid, în ideea că vor realiza înfăptuirile visate (Vaida, Stere, Iunian, Lupu, Călinescu).
I-a înghiţit pe toţi istoria, iar partidul a rămas. Soarta dizidenţilor şi a fripturiştilor e pecetluită. Din păcate, oamenii nu ţin seama de experienţele din trecut.
Am încredere că Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat va fi cel mai puternic partid politic al României de mâine.
Am încredere în viitorul României.
Cred că această catastrofă a ultimelor decenii, comunismul, s-a prăbuşit iremediabil. Cred că în România se vor instaura instituţiile democratice.
Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră”.
„Dacă Domnul va decide că trebuie să plec, le las rândurile acestea, să ştie ce să facă pe mai departe”, s-a gândit.
Operaţia a fost un succes. Seniorul s-a întors mai puternic ca niciodată. Te uitai la el şi ziceai că nu are nici 60 de ani, nu mai mult de 80 şi cu 17 ani de puşcărie comunistă în spate.
Neoplasmul pulmonar de care a fost operat îl mai chinuia câteodată - un moment critic a fost în noiembrie 1995, când a şi fost internat la Spitalul Universitar din Bucureşti, dar a reuşit să îl depăşească.
Avea treabă, trebuia să pregătească alegerile din 1996. A venit vremea schimbării.

Începutul schimbării
Privea în urmă cu satisfacţie. A reuşit să facă din PNŢCD un partid puternic şi respectat. A reuşit să-i aşeze pe toţi liberalii la aceeaşi masă şi să-i unească într-un singur partid. A reuşit să coaguleze opoziţia la forţele neocomuniste sub o singură umbrelă - cea a Convenţiei Democratice. Sondajele arătau bine, cale de întors nu mai exista.
Alegerile locale din 1996 au adus victorii mari peste tot pentru CDR. Nu suficiente, dar, totuşi, dătătoare de speranţă.
În această atmosferă a venit ziua alegerilor, din 3 noiembrie 1996. Rezultatul a fost unul bun - CDR a câştigat alegerile, obţinând 30,7% din voturi. Nu a câştigat, însă, şi majoritatea. Iar candidatul la prezidenţiale, Emil Constantinescu, s-a clasat un pic în spatele lui Ion Iliescu, dar a intrat, totuşi, în al doilea tur de scrutin. A fost nevoie să se semneze un acord cu USD, care nu prea îi convenea Seniorului, dar acesta putea să garanteze câştigarea prezidenţialelor. Ceea ce, pe 17 noiembrie, s-a şi întâmplat.
Au fost zile de euforie în întreaga ţară - am scăpat, totuşi, de comunişti, nu? Singurul care era mai moderat a fost tot Corneliu Coposu. „Ascultaţi-mă bine”, spunea el atunci apropiaţilor, „dacă nu ne mişcăm cum trebuie, riscăm ca peste 25 de ani România să fie condusă de un FSN de stânga şi un FSN de dreapta”. Când Emil Constantinescu a depus în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului jurământul de preşedinte, Seniorul se uita la el: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. Imediat după, ziariştii s-au strâns în faţa noului preşedinte: „Aţi jurat să respectaţi Constituţia, asta înseamnă că renunţaţi la susţinerea revenirii la Monarhie?” Emil Constantinescu s-a uitat spre Corneliu Coposu, şi a răspuns: „Am jurat să respect Constituţia, dar Constituţia legitimă a României. Din momentul acesta, Majestatea Sa Regele Mihai este invitat oficial să se întoarcă în ţara Sa. Trebuie să vedem care vor fi paşii pentru readucerea legitimităţii în România. Până atunci, instituţia pe care o reprezint - Preşedinţia României - va funcţiona în paralel cu instituţia care trebuie să ne reprezinte: Casa Regală”.

Primul an
Evident, declaraţia nu a fost pe placul tuturor partidelor parlamentare. Nici măcar pe al tuturor membrilor din coaliţia de guvernare. Şi problemele nu au întârziat să apară. Partidul Democrat - FSN-ul din USD - s-a dovedit, în foarte scurt timp, a nu fi partenerul de încredere în care spera toată lumea. Monarhia reprezenta un măr fierbinte; la fel, şi legea lustraţiei.
Emil Constantinescu a încercat să-l convingă pe Senior ca măcar la legea lustraţiei să se renunţe: „Putem să spunem că, dacă vom guverna cum trebuie, foştii activişti comunişti şi securiştii se vor auto-elimina singuri din viaţa publică sau, dacă nu, vor fi eliminaţi prin votul românilor de peste patru ani. Nu mai avem nevoie de o lege pentru asta, nu-i aşa?” „Milică, eşti încă prea tânăr şi prea naiv. Dacă renunţăm la ceea ce am promis, ăştia ne vor mânca! Trebuie să-i eliminăm cu orice preţ!”, i-a răspuns Seniorul. Singura problemă era că nu îi ajutau calculele. PNŢCD nu avea destui parlamentari. PDSR-ul lui Iliescu şi PRM-ul lui Vadim erau clar şi împotriva lustraţiei, şi împotriva monarhiei. La fel şi PD-ul lui Petre Roman. Erau chiar şi o parte din liberali şi din UDMR împotriva legii lustraţiei, lucrurile nu se puteau mişca nicicum în dorinţa dorită. Seniorul însă era de neclintit în hotărârea lui: „Negociem orice, dar nu negociem principii”, spunea el mereu. În decembrie 1997, Traian Băsescu, pe atunci ministru al Transporturilor, îşi atacă dur partenerii de coaliţie într-un interviu. Cei de la PD încep să nu mai voteze propunerile CDR în parlament. Liberalii dau semne şi ei că vor o pondere mai mare în Convenţie. Situaţia pare fără ieşire. „Avem o singură soluţie. Trebuie să ieşim de la guvernare şi să forţăm alegerile anticipate”, spune Corneliu Coposu. Zis şi făcut.

Schimbarea
Alegerile anticipate au avut loc în aprilie 1998. De data aceasta, PNŢCD - mergând pe liste proprii, fără alţi parteneri, a reuşit să obţină peste 60% din voturi.
Lucrurile, după aceea, au început să meargă ca unse. Legea lustraţiei, adoptată la sfârşitul lunii, a eliminat din parlament două treimi din membrii PDSR şi ai PRM, jumătate din cei ai PD, un sfert din cei ai PNL. De 10 Mai, parlamentul constată faptul că ultima Constituţie legitimă este cea din 1923, pe care o repune în drepturi. „Nu îmi dau demisia, deoarece funcţia în care am fost ales nu există de drept”, anunţă Emil Constantinescu în faţa Camerelor Reunite. Majestatea Sa Regele Mihai vine în faţa Parlamentului şi spune: „Eu jurământul faţă de Naţiune şi Patrie l-am depus în 6 septembrie 1940, astfel: «Jur credinţă Naţiunii Române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile Statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa Statului şi integritatea teritoriului României. Aşa să-Mi ajute Dumnezeu.» Vă mulţumesc pentru faptul că, astăzi, aţi făcut ceea ce am făcut şi eu la sfârşitul războiului, repunând în drepturi Constituţia din 1923 pe care comuniştii au înlăturat-o acum cincizeci de ani.
Reiterez, însă, ceea ce am spus în 30 decembrie anul trecut: atunci, în 1923, femeile nu aveau foarte multe drepturi şi erau excluse de la succesiunea la Tron. De atunci multe s-au schimbat. Femeile acum votează şi sunt alese în poziţii de mare responsabilitate peste tot. Cele mai multe democraţii europene au făcut de mult aceste schimbări. Constituţiile monarhiilor moderne au fost şi ele modificate, nu numai pentru a permite femeilor dreptul la succesiune, dar şi pentru a permite primului născut, indiferent de sex, să succeadă la tron.
Nu am sugerat niciodată că tradiţiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităţilor prezente. În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile şi prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecţiune şi încredere, în acelaşi fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria şi Elena, cu aceeaşi afecţiune şi speranţă cu care a fost înconjurată alături de mine, Regina Ana. Statutul Familiei va fi amendat în consecinţă.
Conştient de responsabilităţile mele constituţionale, pun soarta ei şi a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român.
Finalmente, poporul va decide ceea ce eu doresc astăzi”.
Ultimul a luat cuvântul Corneliu Coposu: „Majestatea Voastră, începând de astăzi Parlamentul României se transformă în Adunare Constituantă, cu misiunea de a revizui Constituţia din 1923 în acord cu noile realităţi”.
Referendumul pentru aprobarea Constituţiei revizuite a avut loc în 1999.

Prezentul
Neoplasmul pulmonar şi vârsta avea să-l răpună pe Corneliu Coposu în anul 2000. Seniorul a murit împăcat şi cu zâmbetul pe buze: „Mă duc dincolo cu misiunea datoriei împlinite. România a revenit pe calea democraţiei”.
Despărţirea de Senior a fost făcută cu funeralii naţionale.
Peste încă 15 ani, Regele Mihai a abdicat. „În ultimele săptămâni am primit vestea unui serios diagnostic medical.
Această situaţie vine în anul în care familia şi ţara sărbătoresc 150 de ani de la fondarea dinastiei şi a statului român modern.
Sunt sigur că fiica mea, Margareta, va găsi înţelepciunea şi forţa de a mă înlocui în fruntea voastră”, a transmis Regele Mihai.
În 2018, la aniversarea centenarului Marii Uniri, România a redevenit Mare. Astăzi, ţara noastră este un model de dezvoltare la nivel european, o naţiune demnă şi respectată.
Avem un partid creştin-democrat modern şi puternic, un partid liberal care a scăpat de tentativele de acaparare de către forţele comuniste şi securiste, şi un partid social-democrat curăţat de tarele trecutului.

Aşa ar fi putut arăta România astăzi dacă Seniorul ar mai fi trăit cinci ani. Nu a fost să fie, ne-a părăsit acum 26 de ani, într-un trist 11 noiembrie. Iar nouă ne-a rămas să băltim în mocirla tranziţiei şi a ilegitimităţii, privind cu deznădejde la glumele care ne conduc.

Flavius BONCEA