La sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale, centrul și sud-estul Europei au căzut sub opresiunea imperiului sovietic, noua stăpânire impunând țărilor din această zonă o nouă ordine social-politică. Aceste realități, considerate noi, nu erau deloc pe placul cetățenilor acestor țări, iar aceasta mai ales pentru că „schimbările” se întemeiau pe un morman de neadevăruri scornite de ocupant împotriva celor care au clădit de-a lungul timpului consolidarea acestor state.
Bineînțeles, de-a lungul timpului, țările ocupate s-au ridicat împotriva noului regim, încercând să-l înlăture sau măcar să obțină îmblânzirea lui, iar anul 1956 este unul din anii care a marcat profund mișcarea de eliberare a națiunilor oprimate de sovietici din centrul și sud-estul „bătrânului continent”.
Toate mișcările care au izbucnit în 1956 în țările din lagărul sovietic au fost mișcări de solidaritate întru libertate, atât polonezii, cât și maghiarii, apoi și românii, solidarizându-se pentru libertate, dorind eliberarea statelor lor de sub ocupantul sovietic și ducerea mai departe a propriul destin fără influența vreunei armate de ocupație străină.
Speranțele reîntoarcerii la libertate au fost aprinse în statele ocupate de armata sovietică odată cu moartea dictatorului de la răsărit, I. V. Stalin, în anul 1953, iar odată cu desfășurarea celui de-al XX-lea congres al comuniștilor sovietici, în anul 1956, în care noul lider sovietic N. Hrusciov l-a demitizat pe Stalin și a condamnat crimele săvârșite de el, statele ocupate au menținut vie mișcarea lor pentru o viață mai bună.
Ungaria, octombrie 1956
În toamna anului 1956 populaţia Ungariei s-a ridicat împotriva regimului comunist condus de Mátyás Rákosi și Ernő Gerő. În ziua de 23 octombrie 1956 în Ungaria s-a organizat un miting de solidaritate cu Polonia (unde au avut loc în septembrie, la Poznan, conflicte violente între forţele de securitate şi populaţie). Lozincile demonstranţilor de la Budapesta (în majoritate tineri studenţi) au fost din ce în ce mai explicite, iar guvernul a ripostat vehement, făcându-i „huligani” pe tinerii demonstranţi, apoi aducând împotriva lor trupele de intervenţie. În 4 noiembrie 1956 armatele sovietice au intrat în Ungaria, scopul lor fiind să înăbușe mișcarea anticomunistă maghiară, Budapesta fiind bombardată de artileria sovietică. Această acțiune a continuat până în 10 noiembrie 1956, atunci când consiliul muncitoresc, studenții și intelectualii au cerut încetarea focului, revoluția maghiară fiind învinsă.
Timișoara, octombrie 1956
În România vestea manifestației de la Budapesta s-a răspândit mai ales în mediul studențesc, studenții, purtători ai unei lumi libere în care au fost educați, cunoscând bine realitățile din acele vremuri.
Unul dintre liderii studenților timișoreni din 1956, domnul inginer Teodor Stanca, referitor la generația anului 1956, își amintește: „Tinerii erau cei mai bine informați, instruiți și cu o viziune mult mai clară asupra a ceea ce se întâmplă în România. Eram mințiți pe față, ori tinerii nu prea acceptă minciuna. Starea de nemulțumire a populației era alta decât cea pe care dorea s-o scoată partidul în evidență. Studenții pe atunci aveau alte viziuni și-și dădeau seama și de unde vine răul”.
Alertată de mișcările pentru libertate din Ungaria, puterea de la București, încă din 24 octombrie 1956, a emis circulara 22, cu dispoziția de a fi prelucrată în toate unitățile economice, instituțiile publice, școli și facultăți. Despre această circulară, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic din România filiala Timișoara, inginer Teodor Stanca, își amintește: „În 27 octombrie s-a prelucrat acea circulară «22» și-n mediul studențesc, și cu ocazia acestor discuții cu studenții, pe grupe, pe ani de studii, studenții au arătat de atunci că sunt nemulțumiți de modul în care li se prezintă situația, că ei cunosc realitățile țării, că țara trece prin momente grele, că armata sovietică dictează totul, că rușii ne iau bogățiile și pâinea de la gura copiilor ș.a.m.d., prin datorii de război, prin tot felul de invenții de genul acesta, că s-au înființat sovromuri care nu fac decât să ia toată agoniseala țării și să o transfere în Uniunea Sovietică ș.a.m.d. Aceste lucruri le scoteau studenții în evidență în discuțiile cu cei care veneau acolo. Ceea ce i-a deranjat cel mai mult pe studenți, atunci, a fost că s-a venit cu o dispoziție dată prin organele administrative de la regiune, la județ, la orașe și, bineînțeles, și-n mediul universitar, prin care s-a interzis orice activitate în perioada respectivă, fie ea sportivă ori culturală, pentru a nu se crea grupuri mari și în care să se influențeze unii pe alții. Atunci studenții au considerat că reprezentanților regimului le este frică. Atunci au vrut să vadă de ce le este frică, ce au de ascuns”.
Adunarea studenților
Astfel, studenții au decis că e nevoie de o întrunire a lor pe centrul universitar, întrunire la care să fie invitate și conducerile instituțiilor de învățământ, conducerile de partid, toți cei care ar fi în stare să le dea răspunsuri mai avizate și sunt dispuși să poarte un dialog cu ei. Despre menirea adunării studenților, domnul Stanca ne-a mărturisit: „Această adunare era, până la urmă, am zis noi, o adunare exploratorie, în sensul că vrem să vedem cât putem conta pe studenți”.
Această întrunire a studenților a fost stabilită să se desfășoare în ziua de 30 octombrie 1956, la Facultatea de Mecanică, în Amfiteatrul 115. S-a constituit un grup de studenți (printre ei fiind Caius Muțiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu etc.), acest grup având misiunea să ducă vestea întrunirii studenților de la Politehnică și în celelalte instituții universitare din oraș și să invite la aceste întruniri pe toți cei în măsură să poarte un dialog cu studenții. Despre acest episod, domnul Stanca ne-a relatat: „Prima încercare a noastră s-a soldat cu o respingere, motivată de acea circulară. Conducerea Politehnicii a adus în prim-planul studenților acea circulară și le-a spus că, dacă au probleme de burse, de condiții de viață în cămine, să pună totul pe o hârtie și să le înainteze conducerii Politehnicii, conducerea de atunci a Politehnicii dându-le studenților asigurarea că va lua măsuri să rezolve cererile. Noi însă n-am vrut să ținem cont de treaba aceasta și am trimis colegi de-ai noștri pe la toate facultățile, pe la toate universitățile, cu mesajul că, la ora 14, la Facultatea de Mecanică va avea loc o mare adunare studențească legată de situația din Ungaria și de problemele noastre studențești. Autoritățile au aflat ce pregătim noi. Au trimis niște tovarăși să stea de vorbă cu noi, să ne potolească. Noi am spus NU, nu mai putem da înapoi, am anunțat această întâlnire, dacă vreți, bine, dacă nu... Dar poate că e bine să veniți. Au trimis secretarul de partid. Bineînțeles că noi deja începuserăm să ne adunăm în Amfiteatrul 115 de la Mecanică”.
Pentru că în Amfiteatrul 115 nu încăpeau mai mult de 300 de studenți, iar pentru că la această adunare, în timp, au început să sosească tot mai mulți studenți, organizatorii au decis să mute adunarea în sala cantinei Politehnicii, lângă cămin, în curte (astăzi, acolo funcționează discoteca „Park Place”). În acel loc au intrat peste 2.000 de studenți, alături de ei sosind și alți oameni din cartier. Despre acel moment, domnul Stanca ne-a relatat: „După ce ne-am mutat acolo, ne-am trezit cu doi tovarăși de la București. Ni se prezintă tovarășul Ilie Verdeț și un tovarăș, Petre Lupu, care era șef de secție în Comitetul Central, trimiși de București, de urgență, să stea de vorbă cu studenții. Profitând de prezența lor, în discuțiile de acolo, studenții s-au întrecut pe sine, spunându-le, aruncându-le în față toată mizeria părinților lor și a țării și tot ce știau ei, inclusiv de închisori. În timp ce noi eram acolo, a venit un grup de muncitori care să stea de vorbă cu studenții. Au venit să spună că au auzit că aici se petrec lucruri care-i deranjează, că ei muncesc pentru țară, că vor să ne facă un viitor nu știu cum și nu e bine ceea ce se întâmplă și că trebuie să ne liniștim. Atunci studenții i-au huiduit și i-au scos afară. Un student a recunosc că printre noi se află un securist (l-a recunoscut după urma chipiului de pe cap) și a strigat: «Afară cu el!». S-a creat acolo o atmosferă în care noi credeam că suntem stăpânii lumii, iar ei trebuie să ne asculte”.
Memoriul studenților timișoreni
În cadrul acelei adunări, studenții au întocmit un Memoriu, acel act fiind redactat de studentul Teodor Stanca, considerat ideologul mișcării studențești de la Timișoara. În acel act studenții solicitau „lichidarea definitivă a cultului personalității”, „retragerea imediată a trupelor sovietice staționate pe teritoriul Românei”, „încheierea de convenții și contracte economice cu toate statele, inclusiv cu cele capitaliste și publicarea acestora”, „libertatea presei și a cuvântului”, „reducerea orelor de marxism și economie politică”, „autonomie universitară”, „îmbunătățirea condițiilor de viață ale studenților”, „abținerea autorităților de la măsuri coercitive împotriva semnatarilor memoriului” etc. Memoriul a fost citit în adunarea studenților din 30 octombrie 1956, de către Aurelian Păuna, student la Facultatea de Construcții, și urma să fie distribuit presei locale pentru publicare, dar și agențiilor internaționale de presă.
Reprimarea mișcării studențești
Bineînțeles, reprezentanții puteri prezenți atunci la adunarea studenților au mimat doar că-i vor ajuta să-și îndeplinească cererile, așa-zisul lor dialog cu studenții fiind folosit de aparatul represiv din România acelor vremuri pentru a organiza arestarea studenților și înăbușirea manifestației lor. În seara de 30 octombrie 1956, la regionala Banat a partidului muncitorilor din România s-a constituit un comandament politic militar, condus de Emil Bodnăraș și compus din reprezentanți ai armatei, securității și ai organelor centrale și locale de partid.
Despre momentul represaliilor mișcării studențești din Timișoara, octombrie 1956 și despre anchete, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic din România, filiala Timișoara, ing. Teodor Stanca, arestat în seara de 30 octombrie 1956, își amintește: „Au fost luați câteva sute de studenți și duși, în noaptea de 30/31 octombrie, la Becicherecu Mic. A doua zi au început să aresteze în cămine și să-i ducă tot la Becicherec, unde au avut loc tot felul de anchete. De acolo a fost selectat un număr de studenți. S-au făcut două grupuri de studenți, în două procese. Unul în 15, 16 noiembrie, cu o grabă nemaipomenită, că în astfel de situații durau uneori anchetele și un an de zile (pe noi repede ne-a împachetat, ca să dea exemplul studenților, să-i sperie), iar al doilea grup, ceva mai mare, a fost judecat în data de 2, 3 decembrie. Sigur, securitatea nu te primea cu flori. Te primea cu pumni. Singurul lucru pe care l-am ascuns, până în ultimul moment, a fost că eu am redactat Memoriul. Până la urmă au făcut expertiză grafologică și m-au prins că e al meu. Primul meu contact cu celula a fost când m-au băgat într-un pat de beton. Era numai o rogojină pe el, și acolo am stat vreo două zile, până când m-au dat în altă parte”.
Deși o parte dintre studenți au fost arestați, mișcarea studențească nu a cedat, tinerii studenți continuând să manifesteze și în zilele următoare. În 31 octombrie, în semn de solidaritate cu studenții arestați, s-a desfășurat la Timișoara o demonstrație la care au participat 1.000 de studenți. Demonstrația a pornit de la Institutul Agronomic, aflat atunci în vecinătatea Pieței Maria. Studenții au scandat: „Vrem eliberarea colegilor!”, dar manifestanții au fost arestați de forțele represive ale regimului comunist, fiind siliți să urce în camioane militare. Tot în 31 octombrie 1956, studenții de la Medicină au declanșat grevă, în semn de solidaritate cu colegii lor arestați. Și acești studenți au fost arestați.
Mișcarea studenților din Budapesta a cuprins și localități rurale din Banat, regiunea României care a avut o puternică rezistența armată împotriva comunismului.
Manifestații studențești, în toamna anului 1956, au avut loc și la Cluj Napoca (chiar înaintea Timișoarei), dar și la București. La București, în Piața Universității, în 5 noiembrie 1956, a fost prezent un grup restrâns de studenți, aceștia fiind arestați de forțele represive ale regimului de ocupație instaurat în țară.
Legat de revendicările mișcării studențești din toamna anului 1956, o parte din ele au fost satisfăcute în timp. În ianuarie 1957 a fost desființat ministerul colectărilor și cotele obligatorii de produse agricole, vegetale și lapte. În 1958, trupele sovietice au fost retrase din teritoriul restrâns al României. Cu toate acestea, regimul socialist-comunist nu a fost abolit din România acelor vremuri, întreaga națiune română având încă de îndurat rigorile acelui sistem opresiv.
Mișcări de protest împotriva comunismului au mai fost, după 1956, în România, dar ele nu au reușit eliminarea regimului impus de ocupantul sovietic după încheierea conflagrației mondiale, țara păstrându-și titulatura oficială de „republică populară”. În contextul acelei perioade, titulatura s-a dovedit a fi un fals grosolan, cetățenii spațiului carpato-danubiano-pontic constatând că în realitate nu trăiesc nici într-o republică, că noua orânduire nu este populară, iar țara părinților lor le-a fost confiscată, ei fiind nevoiți să trăiască într-o orânduire de împrumut.
Cornel Seracin
Foto: www.facebook.com/magyarforradalom1956, capturi din video-ul realizat de Timișoara Explorer, „Revoluția uitată a Timișoarei - 1956”
