Să fie doi ani, cred, de când, la un articol publicat la activenews.ro pe tema Monarhiei de la noi, un cititor a adăugat un comentariu susţinând că Regele Carol al II-lea a fost complice la asasinarea prim-ministrului I. G. Duca. Pentru că fraza lapidară a cititorului nu indica nicio sursă, am ignorat-o părându-mi-se complet neverosimilă, şi rău intenţionată; ceea ce cred că şi era, neavând chiar nicio legătură cu ce scrisesem.
În urmă cu mai bine de o lună, în cuprinsul altui text, am găsit că e „un lucru binecuvântat că în zilele noastre o casă regală înalţă o biserică ortodoxă”. Mă refeream la slujba de sfinţire a unei cruci, ce tocmai avusese loc în Parcul Regal Săvârşin, pe locul unde va fi ridicată „Mica Biserică”. Un alt cititor, aceeaşi poveste - complicitatea lui Carol al II-lea la asasinarea lui I. G. Duca; şi iarăşi, ce are Sulla cu Prefectura, ce am scris eu şi ce comentează cititorul?
Îl citez pe comentator: „Carol al II-lea fusese informat despre ce aveau de gând <Nicadorii>, după ce şeful poliţiei, primise o notă care deconspira întregul plan, însă regele a dat următoarea dispoziţie: <Ţine nota la birou şi n-o transmite mai departe>”. Intru în dialog cu comentatorul (un vechi pseudonim alergic ex-officio la ideea de regalitate), şi-l întreb, fireşte, de sursă. Mi-o indică triumfând - ro.wikipedia!
Verific, şi are dreptate. Şi nu o sursă, ci două: “Regele Carol al II-lea obligat la democraţie”, Cornel Şomîcu şi „Din istoria Poliţiei Române”, Florin Şinca, p. 333. Deci Carol al II-lea complice la asasinarea propriului prim-ministru... Iar mie nici prin minte nu-mi trecuse în urmă cu doi ani că ar putea fi adevărat! Şi totuşi, îmi spun că nu mă pot opri aici. Şi continui să verific.
Internetu-i o comoară. Ma întâi constat că presupusa rezoluţie a Regelui e citată în zeci de alte locuri. Apoi, găsesc pagina de Facebook a lui Cornel Şomîcu: din Târgu Jiu, profesor de istorie, director la o şcoală din judeţ, a studiat istorie la Universitatea Bucureşti şi geografie la Babeş-Bolyai. Pe 23 septembrie îi scriu pe mess că sunt interesat să-i cumpăr lucrarea, şi-l rog să-mi spună cum pot proceda. A trecut o lună, şi niciun semn, deşi d-l profesor e activ pe pagină zilnic.
Tot pe Facebook scriu şi celeilate surse (a studiat la Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”, fost comisar de Poliţie, doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti). Îmi răspunde a doua zi, amabil. E nevoie, spune, să caute prin în nişte conspecte. Dar şi că dispoziţia dată de Rege mai e citată şi de alţii, de exemplu “Radiografia Dreptei Româneşti 1927-1941”, Bucureşti, 1996, Gheorghe Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache. Îi mai scriu şi că Wikipedia îl citează cu o pagină precisă din lucrare (333), şi îl rog să mi-o trimită. A trecut o lună, şi nici de aici vreun alt semn.
Acelaşi fals, adevărata sursă
Deci, istoricul Gheorghe Buzatu... Încep să bănuiesc ceva. De pe ocazii.ro îi cumpăr cartea. O fac cu strângerea de inimă a celui care mai citise câteva ceva din scrierile sale. Între altele el punea în mod constant Mişcarea legionară într-o lumină favorabilă, prea puţin în acord cu faptele istorice; sigur că da, în privinţa aceasta putem să nu avem absolut nicio problemă cu o persoană particulară - însă nu şi cu un istoric. Apoi, ţineam minte un episod în care, ca director al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeanã din Iaşi (al Academiei Române) făcuse posibil să se acrediteze larg existenţa unei pretinse mărturii, în faţa Tribunalului din Berna, a fostului lider al evreilor români din timpul rãzboiului, Wilhelm Filderman, în apărarea Mareşalului Antonescu. Pentru ca ulterior să recunoască faptul că “documentul” era de fapt un articol de presă. Presă care (revista Baricada) pretindea la rându-i că „documentul” i-ar fi parvenit de la Matei Cazacu (istoric stabilit în Franţa) - fapt infirmat însă categoric de Cazacu.
În volumul pe care-l am în faţă presupusa rezoluţie e identică cu cea care a invadat internetul - şi, cum vedem, nu doar internetul. Şi-mi dau seama că de fapt lucrurile de aici au pornit. De la un istoric cu credibilitatea venită din poziţia de conducere a unei structuri a Academiei Române; de unde răposatul istoric s-a văzut nevoit să plece, însă, între timp, prin demisie (în 2001, cred), din cauza unei derive antisemite grosolane a unui coleg de partid (PRM) pe care el l-a publicat la Centrul din Iaşi. Revenind, însă, de unde au obţinut fostul istoric şi colegii lui presupusa rezoluţie? Din arhivele naţionale? Din vreun alt volum, rod el al cercetării arhivelor? Nici vorbă! Volumul e de fapt mai ales o compilaţie de texte din presă şi din alte varii locuri. Între ele, de interes aici, un interviu dat de medicul Şerban Milcoveanu, în 1995, unei obscure publicaţii bucureştene, “Lumea Magazin”. Fost legionar de primă linie şi apropiat al lui Codreanu, el susţine că, aflându-se în celulă la Jilava cu chestorul Parizianu, mâna dreaptă a Prefectului de Poliţie al Capitalei, „a înţeles” de la acesta că lucrurile ar fi stat aşa cum ni se spune astăzi că au stat.
Aşadar, recapitulând, avem aşa: pe de o parte un fapt istoric pretins a se fi petrecut fără ca cineva să fi găsit în arhive vreo urmă care să-l confirme. Pe de altă parte, o mărturie - una singură doar, şi provenind de la un fost legionar de primă linie şi apropiat al lui Codreanu care susţine că “a înţeles” că aşa ar fi stat lucrurile. Dar, întreb, are sau nu dreptul oricine să suspecteze că un om aflat în poziţia lui Milcoveanu a avut tot interesul să disculpe propria organizaţie de o responsabilitate istorică extremă, şi s-o arunce pe umerii cuiva cu care el şi organizaţia lui s-au aflat într-o adversitate extremă?
Apoi, altă întrebare: ce-au făcută istoricii Buzatu şi colegii lui (toţi trei cu multiple scrieri simpatizând cu Mişcarea legionară) e istorie sau mai mult propagandă? Poţi, ca istoric, să acreditezi că un Rege al ţării tale şi-a asasinat propriul prim-ministru doar aşa, pe o mărturie suspectă de un interes şi un subiectivism cât casa? În sfârşit, putem să nu vedem noi în cele făcute de fostul istoric şi rodul unei uri neîmpăcate faţă de rânduiala statală strivită de tancurile lui Stalin în urmă cu trei sfertui de veac, mai ales când i-a fost ani la rând camarad în politică şi în publicistă cu Vadim Tudor? Cel din urmă, un om care, între multe, multe altele, exulta, după 89, la propriile născociri sordide că Regele Mihai era bolnav de cancer. Iar sub comunism, la Săptămâna, împreună cu Eugen Barbu, îi linşa pe scriitorii care nu lăudau Partidul şi pe Nicolae Ceauşescu.
În sfârşit, genul acesta de propagandă otrăvită, care ţinteşte de fapt să maculeze actuala generaţie a Familiei Regale, are şi alte teme. De exemplu, pentru că aurul din vagoanele Regelui Mihai a fost ros demult de rugină, s-a ticluit un scurt discurs al lui Nicolae Iorga, la Academia Română, care ar fi incriminat linia genealogică Hohenzollern. Deşi este indicată şi aici o sursă, falsul are un succes modest din cauză că pe internet există şi destule mărturii, precis documentate, despre înalta preţuire a marelui istoric pentru Monarhia română.
Valerian STAN
