De fapt, drumul nu e chiar atât de lung. Să tot fie vreo şase kilometri, iar îndrăzneala, mai bine zis nevoia de a-l străbate a devenit un adevărat calvar. Şi nu de azi, de ieri, ci mai din anul trecut. Iar când vezi că pentru a extinde de la două benzi la patru un drum de câţiva kilometri îţi trebuie mai bine de doi ani, nu e de mirare că nu avem autostrăzi. AUTOSTRĂZI, ce cuvânt magic.
Vă daţi seama cum de peste trei decenii toată politichia românească, toţi drumarii României, dar şi de aiurea, mulţi investitori de-ai noştri şi-au dat mâna pentru a construi (vorba vine) autostrăzi şi nu au reuşit altceva decât să toace milioane şi milioane, poate miliarde pe studii de fezabilitate şi proiecte şi doar atât. Autostrăzi, nu. Bani daţi pe apa sâmbetei, da. Atunci cum să nu te miri de lungul drum Timişoara - Moşniţa Nouă la care se lucrează, se pare, după modelul amintit mai sus. Acum drumul, după cum ni se tot spune, este „pe terminate”. De drum nu sunt sigur, de noi, cei care circulăm pe el, pot să vă asigur că suntem, într-adevăr, pe terminate: cu răbdarea, cu nervii, cu timpul, cu banii daţi pentru reparaţii la maşini.
În altă ordine de idei, dacă până acum de la AEM la ieşirea din oraş, aveam trei sensuri giratorii - cel clasic de la AEM şi două moştenire Nicolae Robu, unul cu sens, unul fără nici un sens, mai precis cel de la intersecţia cu strada Chevereş, de unde vin două maşini pe oră, de-acum avem de la ieşirea din oraş şi până la ieşirea din Moşniţa Nouă şapte sensuri giratorii. Ca la „Croitoraşul cel viteaz” - şapte dintr-o lovitură. Da, pe câţiva kilometri, nu mai puţin de şapte sensuri giratorii. Şi aici din şapte, mai bine de jumătate din sensuri, fără sens. Sensuri, fără sens. Să plantezi sens giratoriu la mai puţin de câteva sute de metru unul de altul la Moşniţa Nouă e de noaptea minţii. Nu ştiu cine evaluează şi constată necesitatea acestor sensuri şi după ce criterii se fac lucrările, dar cred că, din multitudinea acestor amplasamente, câştigat e doar constructorul care face „sensul” şi ia banii. Buba e că tocmai la aceste sensuri giratorii, de câteva săptămâni, ca să nu spun luni, sunt denivelări şi oprelişti atât la intrare în sens, cât şi la ieşire. Un fel de „calmatoare” involuntare care îţi fac praf sistemul de rulaj şi sistemul de direcţie, indiferent cât de atent ai conduce, reducerea simţitoare a vitezei neavând efecte benefice. Deci, la 30 de kilometri pe oră, cu cât se circulă pe acest drum începând din anul acesta, cu cât să reduci ca să nu fii zgâlţâit ca la cutremur? Probabil, cel mai indicat ar fi să stai pe loc. Sunt conştient că peste tot în lume se construieşte, dar, în acelaşi timp, constructorul asigură minimul de confort şi de cheltuială pentru cel care construieşte, în cazul nostru, participantul în trafic. Cei doi ani de sacrificii pentru conducătorii auto, prin consum mai mare de carburant, prin reparaţii la autovehicule, prin ambuteiaje şi noxe, nu ştiu în cât timp vor fi amortizaţi de cele patru benzi, cu şapte sensuri giratorii „de mare viteză”, de pe drumul Moşniţei. Cert este că, cel puţin deocamdată, la noi se lucrează ca pe vremea lui „ceaşcă”, în care constructorul făcea tot ce voia el, nu-l trăgea nimeni la răspundere, iar aşa-zisul „beneficiar al lucrării” trage toate ponoasele. Cei care fac naveta cu autoturismul Timişoara - Lugoj plătesc cu timpul lor, cu sănătatea şi cu banii lor. Altfel, Dumnezeu cu mila!

Petru Vasile TOMOIAGĂ