Actualitate

În 27 mai 1928 s-a născut Constantin Ticu Dumitrescu, unul dintre cei care au luptat întreaga viaţă împotriva opresiunii comuniste.
„Bolnav am fost de multe ori,
disperat şi depăşit de atâtea încercări am fost de zeci de ori,
Am strivit lacrimi de durere
sau de dor şi de neputinţă,
Mi-a murit tinereţea
în treierul anilor închişi
între ziduri de cetăţi.
Dar mi-am urmat destinul,
am avut curajul să trăiesc.
Şi nu oricum!
Numai în picioare!"

Constantin Ticu Dumitrescu a fost deţinut politic, senator din partea PNŢCD, preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. A promovat Legea Deconspirării Securităţii şi Legea Lustraţiei, proiecte vehement contestate de cei vizaţi. Din 1990 a fost membru al CPUN, senator în două legislaturi (1992-2000), preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Foştilor Deţinuţi Politici din România – A.F.D.P.R. –, din 1990 şi Preşedinte al Uniunii Internaţionale a Foştilor Deţinuţi Politici (1991-1999). A fost membru al Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) din anul 2006.

Arestat de când era elev, a supravieţuit închisorilor comuniste

A fost eliminat din Facultatea de Drept înainte de a fi arestat de Securitate şi condamnat ca deţinut politic la ani grei de închisoare. După eliberare, la cererea sa de a continua studiile universitare, Ministerul Învăţământului, într-o comunicare oficială, îi respinge solicitarea, motivând că „se menţine eliminarea din toate universităţile din ţară pentru activitate antidemocrată”.
A urmat destinul familiei sale în lupta împotriva comunismului, fiind arestat în repetate rânduri de Siguranţa şi Jandarmeria comunistă pe când era elev al „Liceului Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, colaborator apropiat al profesorului Virgil Şerbănescu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc pe judeţul Prahova sau student (1945-1948). După eliminarea din facultate, urmărit de Securitate, devine fugar, pentru ca în 1949 să fie arestat şi apoi condamnat ca deţinut politic, pentru "uneltire contra ordinii sociale". Eliberat în 1953 cu domiciliu obligatoriu, este rearestat în 1958 şi condamnat la 23 de ani de muncă silnică pentru crima de uneltire. În 1962 i se comută pedeapsa la 6 ani închisoare corecţională. A supravieţuit detenţiei din închisorile şi lagărele de exterminare comuniste, fiind eliberat în 1964, odată cu graţierea unei părţi a deţinuţilor politici din România.
Pentru a-şi câştiga existenţa, a lucrat pe diferite şantiere forestiere din Munţii Cernei, Munţii Bucegi, Munţii Oituz şi Munţii Vrancei. A prestat diferite munci (şef echipă, muncitor, funcţionar tehnic). După 1970 a devenit şeful unui mic şantier de construcţii forestiere din Vrancea.
La 22 decembrie 1989 a pătruns, alături de alţi oameni, în sediul Comitetului Central, participând la evenimentele de atunci. De atunci s-a implicat în lupta pentru edificarea democraţiei în România, iar ca parlamentar a iniţiat o serie de legi dintre care amintim Legea deconspirării Securităţii („Legea Ticu”), Legea lustraţiei, Legea anulării condamnărilor politice din perioada comunistă, Decretul Lege nr. 118 pentru acordarea unor reparaţii şi drepturi foştilor detinuţi politici, etc. Constantin Ticu Dumitrescu a trecut la cele sfinte în 5 decembrie 2008.

Un simbol de luptă împotriva comunismului

Gheorghe Ciuhandu: "Întreaga lui viaţă, Constantin Ticu Dumitrescu şi-a pus-o în slujba luptei împotriva comunismului. A fost arestat în repetate rânduri de Siguranţa şi Jandarmeria comunistă pe când era elev la Liceu în Ploieşti, şi apoi lider al studenţilor Partidului Naţional Ţărănesc din Judeţul Prahova.
Este dat afară din Facultatea de Drept înainte de a fi arestat de Securitate şi condamnat politic la ani grei de închisoare.
După Revoluţia din decembrie 1989, reînfiinţează, alături de Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Este autorul unei istorii a gulagului românesc, ,,Mărturie şi document”, aşa cum l-au cunoscut el şi ceilalţi deţinuţi politici profesori, ingineri, preoţi sau ţărani care nu au acceptat regimul comunist.
Odată cu Ticu Dumitrescu, România a pierdut unul dintre simbolurile de luptă împotriva comunismului, a Securităţii, a opresiunii în toate formele ei.”
Amelia BONCEA


Fragmente dintr-un interviu acordat revistei „Arhivele Securității”

Când privesc acum în urmă la toată suferinţa pe care am îndurat-o, totul mi se pare firesc. N-am făcut altceva decât să urmez destinul întregii mele familii, să am aceeaşi atitudine şi să duc aceeaşi luptă ca şi tatăl meu, primul şi adevăratul meu mentor. Pentru că tatăl, ca şi mama noastră au fost pentru mine şi fraţii mei nu numai părinţi, ci până în clasa a patra primară şi învăţători. Trăirea într-o asemenea familie - de la mama preluând şi gena macedoneană -, cu educaţia morală şi patriotică primită acasă şi la şcoală, nu puteau să ducă într-o perioadă atât de dramatică pentru ţară, decât la reacţiile şi atitudinea mea de mai târziu, când practic eram ocupaţi de armata sovietică şi obligaţi la comunism.

***
Nu era alt drum de urmat! Nu regret nimic şi de-ar fi să-mi mai trăiesc odată adolescenţa şi tinereţea, aş proceda la fel. Provocarea venea de la sine. Prin simplul fapt că eram tânăr şi eram licean sau student. Asta-i şi irita cel mai mult, fiind printre cei mai tineri membri P.N.Ţ.- Maniu de atunci. Iar dacă aflau că eşti şi student, asta însemna pentru temniceri şi securişti un motiv în plus de a te urî. Este adevărat că n-am renunţat niciodată, în orice situaţie am fost, la demnitatea mea. I-am sfidat mereu cu asta. Eu nu le-am spus niciodată securiştilor sau temnicerilor mei: „Să trăiţi!", aşa cum cerea regulamentul.

***
Părinţii mei au fost printre cei care au militat încă din 1926 la formarea P.N.Ţ., tata candidând ultima dată pentru Parlament în 1946. Naşii noştri, Grigore Ivănceanu şi Constantin Popescu Gruia, avocaţi renumiţi, fruntaşi P.N.Ţ. de Prahova, Ghiţă Pop şi alţii erau prieteni ai tatălui meu şi ne vizitau deseori. La nici 12 ani am fost prezentat de tata lui Iuliu Maniu şi eram foarte mândru de faptul că îl văzusem şi îmi vorbise. În această atmosferă am crescut, iar figura în cultul căreia m-am format a fost Iuliu Maniu. De altfel, în liceu colegii îmi spuneau „Maniu".

***
Practic, primele mele manifestări anticomuniste au fost prin 1945, când eram elev, în cadrul tineretului naţional-ţărănist. Am activat la club, am vândut ziarul Dreptatea, un adevărat manifest anticomunist, am participat la manifestaţiile patriotice şi monarhiste ce au avut loc pe străzile oraşului Ploieşti, la 10 mai 1945, la 8 noiembrie 1945 şi 24 ianuarie 1946, unele soldate cu arestări. Arestat am fost şi la alegerile din 1946, când jandarmii ne-au purtat din post în post, pentru că ne implicasem în propaganda electorală anticomunistă. Îmi amintesc că, în toamna anului 1946, ca preşedinte ales al comitetelor de clasă am intrat în conflict direct cu Manea Mănescu, care era pedagog la liceul „Sf. Petru şi Pavel" şi profesor suplinitor de matematică. Conflictul pornise de la împotrivirea noastră la introducerea organizaţiilor comuniste în licee (U.T.M.). Ceea ce vreau să vă spun este că atunci, în licee şi facultăţi împotrivirea la comunism era puternică şi quasi-unanimă.

***
Chiar dacă am avut momente de descurajare şi teamă, niciodată nu am trăit senzaţia că nu mai este nimic de făcut.

***
Între 1949 şi 1951 am fost anchetat şi ţinut în beciurile groaznice ale Securităţii din Ploieşti, situată, culmea, pe strada Democraţiei. Au urmat Penitenciarul Târgşor, Penitenciarul Braşov, Cetăţuia Braşov, Jilava, Poarta Albă, Peninsula. Apoi, din 1958, din nou la Securitatea din Ploieşti, de pe strada Vasile Lupu, Penitenciarul din Ploieşti, închisorile Galaţi, Botoşani, Văcăreşti. Dintre acestea toate, cele mai îngrozitoare mi-au rămas celulele de la Securitate, Poarta Albă, Jilava, Galaţi şi Botoşani.

***
Unii te loveau fără milă de cum intrai, fie cu pumnii, cu vreo coadă de mătură, bulan de cauciuc. Loveau unde apucau, în cap, stomac, spinare. Abia după ce erai astfel „încălzit" începeau întrebările. Bătaia devenea violentă, alternând pierderea cunoştinţei cu aruncarea peste tine a găleţii cu apă pentru a-ţi reveni. În mod obişnuit te loveau metodic în ficat, în moalele capului sau foloseau rigle cu inserţii metalice cu care îţi dădeau pe cant peste mâini şi degete. Uneori îţi legau mâinile şi apoi îşi stingeau ţigările pe ele sau chiar pe obraji. Douăzeci de ani nu mi s-au mai şters cicatricile de pe mâini. Atunci când aceste „tehnici" nu erau eficiente erai programat la un fel de cameră de tortură, unde te băteau la tălpi, încălţat sau nu. N-am ştiut explicaţia, dar durerea de la tălpi o resimţeam în cap, ca nişte săgeţi. Un alt mod de a tortura era agăţarea în cui. Ţi se legau larg mâinile în faţă, apoi printre coate şi spinare ţi se trecea un lemn rezistent, care avea la jumătate o funie. Apoi te urcau pe un scaun şi funia era legată de nişte bare metalice.
Când totul era gata, ţi se trăgea scaunul de sub picioare. Rămâneai suspendat pe lângă perete. Împreună cu lemnul care trecea pe sub coate formai o cruce perfectă. După 2-3 minute simţeai cum ţi se smulg braţele din umeri. Era o durere de nedescris. De durere mi-am pierdut cunoştinţa. Uneori te obligau să alergi în jurul unei mese rotunde. Securiştii formau un cerc şi când ajungeai în dreptul lor te loveau cu bestialitate cu bastoane de cauciuc sau bâte. Când cădeai erai lăsat 5-10 minute, după care reluau „distracţia". Am alergat nopţi şi zile de-a rândul, ore întregi. După o asemenea şedinţă am contactat o pneumonie gravă de la găleţile cu apă şi betonul pe care zăceam. N-am să uit niciodată groaza din ochii medicilor atunci când m-am dezbrăcat şi mi-au văzut trupul vânăt de sus şi până jos.


***
Numai Dumnezeu mi-a dat puterea să trec peste această încercare şi să nu ajung un învins. Când anchetatorii mei, epuizând sistemele de tortură mi-au pus în mână notele informative scrise de una dintre rude şi de prieteni ce-i ştiam de încredere am simţit cum se destramă tot moralul meu, cum se dărâmă cerul pe mine. Am simţit gustul amar al trădării şi inutilitatea a tot şi a toate.