Nevoia de demnitate
Timp de mai bine de jumătate de secol, ziua de 10 Mai a fost mai mult decât o sărbătoare națională: era ziua demnității poporului român. Semnificațiile ei ne făceau să fim mândri de trecutul nostru și să privim cu încredere în viitor.
Zece Mai a fost ziua în care Principele Carol I a ajuns în capitala țării, inaugurând o epocă de prefaceri economice și sociale fără precedent. în acea zi din 1866 s-au pus bazele României moderne. Zece Mai a fost ziua în care, după dezbaterile parlamentare din ziua precedentă, Carol I a proclamat independența de stat a României. A fost momentul din care am putut să privim înainte din perspectiva unui stat european suveran și independent, stăpân pe destinele lui. Și tot într-o zi de Zece Mai a fost proclamat Regatul României, începutul unei ere cu o dezvoltare economică fără egal în Europa acelor vremuri concomitent cu o înflorire culturală fără precedent. Statalitatea, Independența și Regatul sunt cele trei lucruri care ne-au rămas, printr-o fericită coincidență, toate din câte o zi de 10 Mai. Sunt cele trei lucruri care ne-au făcut să fim un stat demn și respectat. I-au făcut pe înaintașii noștri să meargă peste tot în lume cu fruntea sus și mândri de faptul că sunt români.
După 1947, însă, comunismul a făcut tot ce i-a stat în putere să șteargă din manualele de istorie ziua de 10 Mai. Regele a fost alungat din țară, Monarhia a fost înfierată iar independența a fost considerată o serbare de rangul al doilea, și mutată cu o zi mai devreme decât ziua în care a fost proclamată, tocmai din încercarea de a fi eliminată ziua de 10 Mai până și din conștiința poporului român.
Este foarte trist faptul că, în mare parte, comuniștii au reușit în ceea ce și-au propus. și luându-ne ziua de 10 mai, au reușit să ne ia demnitatea. După 1989, ar fi fost firesc să revenim la tradițiile noastre, la instituțiile noastre, la sărbătorile noastre. Ce s-a întâmplat, însă? Majestății Sale Regelui Mihai nu i s-a permis ani la rând nici măcar accesul în țară. Coroana română a continuat să fie denigrată pe toate canalele posibile. Ziua națională a fost declarată ziua de 1 Decembrie, în timp ce Ziua Independenței a rămas tot o sărbătoare de al doilea rang și, ceea ce este și mai grav, aniversată în continuare pe 9 mai. De ce? Răspunsul la această întrebare nu își are rostul. A fost și este frică, a fost și este lașitate, a fost și este dezinformare, a fost și este manipulare, au fost și sunt zbaterile de supraviețuire ale unui sistem pe care ar fi trebuit să-l îngropăm definitiv în 1989.
Ziua de 10 Mai este una deosebită. Statalitatea noastră are 148 de ani. Independența noastră are 137 de ani.
Coroana Română aniversează 133 de ani în slujba națiunii. Regele Mihai aniversează 93 de ani de viață, dar când vine vorba de slujirea intereselor României este la fel de tânăr și de dedicat ca atunci când a urcat pe tron. Prin tot ceea ce face, Casa Regală ne arată că este pregătită pentru a reveni în fruntea destinului românesc. Iar lozinca mitingurilor de la începutul anilor '90, “Nu mai vrem 10 Mai fără Regele Mihai” este mai actuală decât oricând. O actualitate dată de nevoia aproape dureroasă de demnitate pe care o simțim cu toții.
Flavius BONCEA
Actul Proclamării Regatului României
NOI CAROL I. REGE AL ROMÂNIEI, condus de mâna lui Dumnezeu și de destinele viteazului și înțeleptului popor român, am făcut, în 10/22 Mai 1866, intrarea Noastră în capitala București. Vocea poporului Ne-a chemat la domnia țărilor unite Moldova și Țara Românească prin plebiscitul dela 8/20 Aprilie 1866 (în ziua aniversară a nașterii Noastre dela 8/20 Aprilie 1839) și prin votul dat de Adunarea electivă la 1/13 Mai același an.
Asigurând națiunii române, prin Constituțiunea de la 30 Iulie 1866, libertățile și drepturile sale, Noi am putut trece, în fruntea acestui popor, prin zile de nevoi, învingând toate greutățile, astfel că, la 1877 Mai 10/22, Corpurile legiuitoare au proclamat independența țării.
Curând apoi Dumnezeu, care singur dă victoriile, a condus oștirea noastră peste Dunăre în 17 Iulie 1877, și drapelele noastre s-au încununat de lauri la Calafat, Nicopole, Rahova, Smîrdan, Grivița, Opanez și în 28 Noiembrie același an prin luarea Plevnei, făcând ca vechia vitejie românească să consacre pe câmpiile Bulgariei votul unanim al Adunărilor.
Sângele generos românesc, vărsat pentru apărarea și independența patriei, a aflat răsplătirea sa în ziua de 14/26 Martie 1881. Adunările legiuitoare, în dorința de a da statului român, născut din contopirea principatelor Moldova și Țara Românească, o asigurare și mai deplină și o manifestare și mai strălucită a individualității sale, au proclamat intrarea României între Regatele Europei.
Țara întreagă, reprezentată de Senat și de Adunarea Deputaților, însoțiți de membri din toate corpurile constituite ale țării, de Înaltele Curți de Casațiune și Compturi, de Academia Română, de reprezentanții Universităților din București și Iași și ai tuturor școlilor de toate gradele, de delegațiuni comunale, urbane și rurale, cum și de toate corporațiunile de meseriași și de numeroasele societăți din diversele direcțiuni ale culturii naționale, s-au adunat astăzi 10/22 Maiŭ 1881, în fața altarului sfânt al Mitropoliei din București și au asistat cu Noi Carol I Rege al României, cu Regina Elisabeta, iubita Noastră soție, cu iubitul Nostru frate Leopold, principe ereditar de Hohenzollern, împreună cu nepoții Noștri Ferdinand și Carol, la rugăciunile de sfințire cu care I.P.S. Mitropolitul și Primatul Calinic Miclescu, I.P.S. Mitropolitul al Moldovei și Sucevei Iosif, toți P.P.S.S. Episcopi de Eparhii și înaltul cler metropolitan, au binecuvântat coroanele ce ne aduce Țara, embleme prețioase pentru Noi de stabilitate și de independență a patriei.
Coroana Regală, pe care Țara o pune astăzi pre fruntea Noastră, este făcută în arsenalul oastei din oțelul unui tun luat de la inamic la Plevna în ziua de 28 Noiembrie 1877, și este stropită cu sângele eroilor căzuți pentru independență. Coroana de aur ce Țara pune astăzi pre fruntea primei sale Regine, nu e împodobită cu pietre scumpe, dar faptele reginelor care vor purta simpla coroană de aur a Reginei Elisabeta vor face strălucirea ei.
Pentru ca neuitată să fie secolelor viitoare amintirea zilei de astăzi 10/22 Mai, subsemnat-am în al șaisprecelea an al domniei Noastre acest document, la sfânta Mitropolie din capitala Noastră București, împreună cu Regina Elisabeta, iubita Noastră soție, și cu iubitul Nostru frate Leopold, în fața Țării adunate la marea serbare națională a consacrării proclamațiunii Regatuluĭ României și am ordonat ca de acest act să se agațe marele Nostru sigiliu regal, contrasemnându-l Miniștrii Noștri secretari de stat și primind comemorativa subscriere a Domnilor Președinți ai Corpurilor legiuitoare, ale I.I. P.P. S.S. Mitropoliți și a Președintelui Înaltei Curți de Casațiune și de Justiție.
Cvadrupla semnificație a zilei de 10 Mai
Data de 10 Mai, sărbătoarea Regatului României, interzisă de comuniști, ignorată de către autoritățile române de după 1989, este legată de trei evenimente cruciale din istoria modernă a țării noastre, la care se adaugă actul din 10 Mai 2011, prin care Regele Mihai a anunțat ruperea legăturilor istorice și dinastice cu Casa de Hohenzollern
După ce în aprilie 1866 a fost ales Domnitor al Principatelor Române Unite, pe 10 Mai 1866, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen sosește în București, capitala României. În aceeași zi, Carol I depune jurământul de credință în fața Parlamentului și a națiunii.
La 29 iunie, Parlamentul adoptă prima Constituție a României, una dintre cele mai avansate ale vremii, redactată pe modelul celei belgiene, care îl confirmă pe Carol I ca Domn.
Pe 10 Mai 1877, după ce cu o zi înainte Parlamentul dezbătuse problema, Carol I proclamă solemn Independența absolută a României. Comuniștii, după 1947, au încercat să înlăture orice urmă a monarhiei din istoria țării, mutând sărbătorirea independenței pe 9 mai, dată la care, în mod greșit, ziua independenței este aniversată și astăzi.
Pe data de 10 Mai 1881, Carol I a fost încoronat ca Rege al României, iar România a fost ridicată la rangul de Regat. Regele Carol I este încoronat cu o coroană de oțel, fabricată prin topirea unui tun de la Plevna.
Regele Carol I a fost un rege care și-a câștigat iubirea românilor și care a trecut la cele veșnice în ajunul izbucnirii Primului Război Mondial, lăsându-l moștenitor al Tronului pe nepotul Său, Ferdinand, asupra căruia va cădea sarcina împlinirii Marii Uniri.
Pe 10 mai 2011, Majestatea Sa Regele Mihai I a anunțat ruperea tuturor legăturilor istorice și dinastice cu Casa de Hohenzollern, moment de la care Casa Regală este legată numai de statul român, fiind cunoscută de la acel moment doar sub numele de „Casa Regală a României”.
Despre 10 Mai, altfel
În ultimii ani, la început de decembrie, voci iscusite vorbesc despre însemnătatea Zilei naționale sau despre alegerea ei. Ultimii ani au născut neliniști privitoare la chestiunea “cine suntem”? Întrebarea are valențe europene, nu numai românești sau post-comuniste. Este o nedumerire pe care Cortina de Fier, globalizarea, noile modele ale sistemului internațional și terorismul nu au creat-o, ci au sporit-o. Este o dilemă alimentată de decapitările identitare din epoca modernă și contemporană, care au mers paralel cu dezvoltarea salvatoare și inspirată a democrației și libertăților. Este, de asemenea, rezultatul faptului că democrația nu reușește să se delimiteze complet de disimulare, iar libertatea să se debaraseze complet de iresponsabilitate.
Ziua națională a fost, din 1866 până în 1948, o sursă de mândrie și de confort identitar. Astăzi ea este doar un instrument, neîndemânatic folosit.
Vă propun să ne gândim nu la dilema “10 Mai” sau “1 Decembrie”, ci la sensul cuprinzător a patru din însemnele statalității contemporane: Ziua națională, stema, bancnota și Imnul național. Apartenența la Uniunea Europeană și la NATO, presiunea globalizării, precum și slăbiciunea unora dintre instituțiile naționale vor obliga, poate, țări ca România să reconsidere simbolurile naționale și să le transforme în instrumente de producere a binelui. Când am spus “vor obliga”, de fapt, am greșit. România nu este obligată la nimic. Țările trec uneori pe lângă ocaziile istorice, fără să le folosească. Democrația, pe care noi am re-obținut-o în anul 1989, este un lucru de preț, fundamental. Dar ea nu obligă la generozitate, tot așa cum libertatea nu obligă la simț al răspunderii. Poți să fii prosper și egoist, inteligent și rău-intenționat, inspirat și indiferent, fermecător și leneș. Poți să fii democrat și iresponsabil sau apărător al libertății și ne-loial țării tale. Orwell a spus că în comunism nimic nu era mai imprevizibil decât trecutul. Dar ceea ce Orwell nu a prevăzut este că și pentru democrațiile secolului XXI trecutul este uneori “un bun” interpretabil în funcție de cum ne aranjează politic, la un moment dat. Acesta este izvorul dilemei “10 Mai” sau “1 Decembrie”, și nu datele istorice, ca atare. Nimeni nu va fi învingător în demonstrația că ”10 Mai” este o zi mai importantă decât “1 Decembrie”.
“10 Mai” este mai convingătoare decât “1 Decembrie” pentru că are tradiție de simbol statal, fiind Ziua națională lăsată moștenire de cea mai bună parte din istoria noastră modernă. Tratarea moștenirii ca pe un legământ este reflexul țărilor coerente și stabile.
România de astăzi, stabilind Ziua națională la “10 Mai”, nu ar fi mai puțin republicană, ci puțin mai demnă și mai respectabilă. Ironia soartei face ca ultimele trei Zile naționale din istorie, “10 Mai”, “23 August” și “1 Decembrie” să fie zile cu puternice conotații regale.
Astăzi, după șaizeci de ani de confuzii la nivel instituțional, ni se pare irelevant, poate, detaliul acurateții tradiției. Și înțelegem greu importanța de a păstra continuitatea și coerența establishment-ului. Cu toate acestea sau poate tocmai de aceea suntem vulnerabili.
În zilele fierbinți din decembrie 1989, alegerea zilei de “1 Decembrie” și a numelui constituțional de România (în loc de Republica Socialistă România), au fost instincte politice, gesturi de conservare a puterii prin evitarea comparațiilor constituționale stânjenitoare. Ele au reprezentat un act de provizorat istoric, nu un act altruist de redare a demnității și respectabilității. Dar, oricât de precaut și de meșteșugit ar fi, un calcul politic rămâne fără semnificație și valoare dacă nu servește interesul național, dacă nu este generos și responsabil, dacă nu continuă firesc mersul lucrurilor.
“1 Decembrie”, zi glorioasă din istoria noastră, este neconvingătoare ca Zi națională, din cauză că a fost folosită drept o re-inventare de tip orwellian a trecutului. Tot așa cum orwelliană este și imaginea deplorabilă pe care o avem mereu de 1 decembrie, la Alba-Iulia, cu personalități publice bucureștene sulfuroase, dând din coate în primul rând, pentru a împrumuta ceva din legitimitatea istorică a lui Ferdinand și a Mariei, la al căror chip se închină ocazional, o oră pe an.
În aceeași ordine de idei, noi am continuat, după 1989, fără măcar a ne da seama, să alterăm respectabilitatea statalității noastre prin imprimarea pe bancnote a unor chipuri care nu au nimic comun cu sensul monedei naționale. Bancnota este apanajul statalității, nu al culturii, ea este un dreptunghi de hârtie impregnat cu sens geopolitic. Pe bancnote, prin urmare, este nevoie să apară chipuri de oameni de Stat. Noi am schimbat orwellian foaia, punând chipuri culturale dintre cele mai diverse, precum cele ale lui Eminescu, Blaga sau (cred) Enescu. Banc-nota nu este un mijloc de îmbățoșare folclorică. Avem o largă paletă de candidați legitimi pe bancnote, de la Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu, până la Alexandru Ioan Cuza, Carol I și
Ferdinand, pentru a nu ne apropia, prea periculos, de Mihai I.
Dumnezeu să ne înțeleagă de ce ne trebuie un compozitor pe moneda națională! Locul lui de onoare este la Atheneul Român, așa cum locul poetului național este la bibliotecă, al lui Nicolae Iorga la Academie, iar al lui Caragiale la teatru. Știu prea bine că transferul anumitor prerogative de suveranitate către Uniunea Europeană va însemna, în viitor, înlocuirea banc-notei naționale. Este un gest pe care societatea noastră este gata să îl facă pentru binele ei. Exemplul dat de mine vorbește despre instinctul distrugerii și nu are legătură cu încheierea existenței monedei naționale, în favoarea celei comune europeană.
Orwell a ratat șansa de a se naște român. El ar putea să roșească astăzi de invidie dacă ar trăi să vadă cum în Sala Tronului a Palatului Regal din București se organizează frecvent agape, cocktail-uri și defilee de modă, contra a câteva mii de euro.
În anii '70 și '80, la Castelul Pelișor - mi-a relatat recent o muzeografă - o poetă stingea țigări pe mobila aurită a Reginei Maria, iar un scriitor spărgea pahare regale de cristal, izbindu-le de pereții cu lambriuri. Atacul lor nu era la inventar, ci la statalitate. La fel, batjocura de la Sala Tronului nu ofensează cultural (de fapt este efectuată de oameni de cultură), ci statal.
Stemei naționale (prin intervenția nemijlocită a unui personaj politico-militar încă în viață) i-a fost retezată, într-o secundă, în decembrie 1989, coroana istorică. Coroana rotundă (închisă) este simbolul neatârnării. Ea este, grafic vorbind, ilustrarea unei cetăți închise, adică stăpână pe ea. Păstrarea intactă a stemei tradiționale a Statului român modern ar fi un atu al instituțiilor de astăzi și, implicit, al celor care le conduc. Dacă, după anul 1989, au înțeles acest adevăr Moscova, Sofia, Belgrad, Tbilisi, Podgorița, Budapesta și Varșovia, de ce nu îl înțelege Bucureștiul? Este șmecheria noastră mai iute decât memoria noastră?
Ar merita, dacă timpul vă permite, să vă uitați pe Internet la stemele statelor Uniunii Europene, comparându-le cu stema României post-decembriste. Este un contrast frapant, în defavoarea noastră, în primul rând la nivel estetic, și apoi la nivel simbolic.
Sunt țări care nu și-au schimbat Imnul de Stat timp de sute de ani. De ce ar face-o? Ele nu au nimic de uitat. Noi, da. Un astfel de cântec ar trebui să fie mai puternic decât bunul nostru plac, fiindcă înmagazinează forța unui legământ primit de la cei dinaintea noastră. Există o diferență între “Trăiască Regele” și orice alt cântec de vocație patriotică, iar importanța acestei diferențe o vom simți curând, când brand-ul de țară nu va mai fi o oportunitate de piață, ci o urgență națională. Brandul de țară ar trebui să fie un instrument așezat utilitar pe același raft cu stema, cu imnul, cu steagul, cu Ziua națională și cu una din fețele monedei euro (cealaltă față a monedei, ca și bancnota, va face loc însemnelor europene). Ar fi interesantă o dezbatere despre spatele monedelor Euro care, după cum știți, rămâne “național” și este un prilej de jocuri, comentarii, colecții și simbolism pentru mulți europeni, mai ales tineri.
Sunt convins că România în Uniunea Europeană, folosind fără complexe de inferioritate instrumentele ce au format-o ca stat modern european, amintindu-și de Carol I, de Coroană, de Fundațiile Regale, de toate împlinirile Mariei și ale lui Ferdinand I, trecând prin “Trăiască Regele” și pe sub Arcul de Triumf, va fi o Românie mai puternică, mai pragmatică și în pas cu lumea.
Odată cu venirea la Palatul Elisabeta a Familiei Regale, în mai 2001, un lucru a devenit limpede: pentru a vedea Coroana imaterială pe care Regele Mihai o așază pe creștetul României europene de astăzi, nu ai nevoie de ochi, ci de cetățenie.
Principele Radu al României
