Povestea curge liniștit, așezată după noime care s-au întipărit bine în vreme. Pus să povestească și să repovestească întreaga viață, Teodor Stanca a reușit să cearnă și să deslușească adevărul din noianul amintirilor. În primul rând, și-a explicat lui de ce și cum a fost, iar acum, la aproape o viață de om de la evenimente, este sigur de tot ce spune, și atunci când aduce adevărul în lumină și, mai rar, când e muncit de chinul îndoielilor. E drept, câteodată, adevărul izbucnește într-o lumină crudă, greu de suportat. Teodor Stanca se mândrește, pe bună dreptate, cu originea țărănească, cea sănătoasă de sute de ani și nu poate să nu amintească de „originea sănătoasă” la care comuniștii în mod voit au înregimentat forțat originea țărănească și cea muncitorească, pentru a legitimiza, oarecum, legăturile lor cu clasele muncitoare de pe aceste pământuri. Cel care avea să fie unul dintre fruntașii mișcărilor studențești din 1956 de la Timișoara s-a născut în 26 martie 1933, în localitatea Coroi, din județul Arad. Floare și Iosif Stanca, părinții lui, au fost țărani agricultori și au avut doi băieți și două fete. Doar una dintre surori și-a urmat părinții. Ceilalți copii s-au „rupt” de agricultură și au devenit oameni cu carte. Cursurile școlii primare le-a urmat la Coroi, în satul natal, iar apoi liceul la Beiuș și Arad, la „Samoil Vulcan”. Își amintește cu multă durere în suflet de multele nevoi cu care se confrunta familia în acea vreme, ca de fapt toate familiile de țărani. Se mândrește cu faptul că provine dintr-o familie de țărani, pentru că bunul simț, credința în Dumnezeu și credința în valorile neamului au fost și sunt învățămintele care l-au ghidat pe Teodor Stanca în decursul vieții, asta și pentru că intelectualii satului, preotul și învățătorul se bucurau de respect și erau prezenți în formarea copiilor și a tinerilor.
„Am putea spune, își începe omul povestea, că, la vârsta noastră, la peste 80 de ani, ar trebui să avem răspunsuri la tot ce s-a întâmplat într-un secol de viață. Și vreau să încep prin a spune că originea mea țărănească mă onorează. Din foarte multe puncte de vedere, după cum s-a văzut până acum.
Până la venirea rușilor am trăit într-o oarecare normalitate, în sentimentul românesc și creștinesc. Pe măsură ce au evoluat lucrurile, s-au produs anumite schimbări pe care le-am simțit destul de repede și bine, pe propria piele. Ca prim șoc aș aminti de reforma învățământului, din 1948. Dacă până atunci fiecare bun român avea la el o icoană, pe Dumnezeu sau portretul Regelui – toate au dispărut deodată, iar în locul lor au apărut patru bărboși veniți de aiurea. Nu mai erau atât de puternice nici istoria, nici literatura română. Se făceau «selecții» după cum conveneau noului regim. Istoria era fabricată, iar ateismul devenise descurajant. Ni se spunea că cel mai apropiați de noi erau rușii – sau că aproape ne tragem din slavi. Deși eram tineri, această otravă nu și-a găsit în noi, în generația noastră, un prieten, un aliat. Mai putem adăuga și faptul că, deși eram protejați de familie, simțeam că familia nu mai poate trăi normal.
Până în 1944, deși părinții erau mobilizați, cu bunicii, cu mama, cu frații, reușeam să avem cele necesare. În momentul în care au venit «lăcustele» rusești s-a ajuns la o altă stare materială a țării, care se simțea și la sat. Rechiziționau ce găseau în gospodăriile țăranilor. Nu mai vorbesc de jafuri și violuri. Ne-am înspăimântat. Vedeam aceste lucruri și, ce era mai trist, nu puteam să facem nimic, pur și simplu nu aveam ce face.
Și, un lucru foarte important, trebuie ținut cont că noi eram copiii părinților noștri. Părinții și bunicii noștri și-au dat sângele și viața luptând pentru a recupera teritoriile, atât în Campania de răsărit, cât și teritoriile din Transilvania. Apoi, s-au trezit că au ajuns acasă după războiul cel mare și sunt sub ocupație rusă. Nu înțelegeau de ce trebuiau să îndure toate acestea și, mai ales, sărăcia de după război. Atunci s-a produs o mare ruptură între conducerea comunistă și popor. Iar țăranul român a devenit cel mai exploatat. Au început cu dările – cotele, care au devenit cu timpul atât de aberante, încât toată agoniseala lor era înghițită de cote.
Imadiat după 1945 au început și arestările pe criterii politice, ce aveau ca țintă reducerea la tăcere a tot ceea ce nu era în concordanță cu comunismul. La naționalizare li s-a luat averea, casele, au fost deportări. Apoi, a urmat desființarea elitei și a ofițerilor care aveau educație și instruire, pentru că nu au vrut, pentru că nu au putut să colaboreze cu noile structuri de conducere.
Foarte mulți dintre preoți și intelectuali au refuzat și ei să colaboreze cu noul regim și nu și-au schimbat registrul activităților pe care le-au avut. În acest caz ținta lor principală a devenit elita culturală, pentru că era o spiritualitate bine conturată, cu valori certe în toate domeniile. Cei care n-au dorit și n-au putut să colaboreze cu noul regim au fost desființați. Academia Română a fost aproape desființată și ea. Dar nu pot să ascund aici că a existat și o complicitate a intelectualilor, care a durut poate mai mult decât toleranța oamenilor de rând. Aș da un exemplu: Mihail Sadoveanu era un titan. Când a renunțat la «Neamul Șoimăreștilor» și a scris «Mitrea Cocor» – era deja o cădere. Poate unii chiar s-au înșelat și au crezut cu adevărat în socialism, dar cu timpul și-au revenit. Unii s-au păcălit, amăgiți de social-democrație, care nu era rea. Dar comunismul era altceva – lipsă de repere morale, mizerie, care nu aveau nici o justificare.
Am vrut să dau aceste exemple pentru că noi am trăit alături de părinți acele vremuri. Unii erau închiși, alții, în munți, luptau cu arma în mână. În Banat au fost ridicați, în noaptea de Rusalii a anului 1951, 44.000 de bănățeni care au fost duși în Bărăgan. În 1949 au început presiunile asupra țăranilor, pentru ca aceștia să intre în CAP. Au început prin mărirea cotelor – pentru ca aceștia să nu mai reziste. În vara lui 1949, în Arad și Bihor au avut loc mișcări țărănești, iar mai multe sate nu au mai vrut să dea cota și să se supună. S-a intervenit extrem de dur împotriva lor. Doar la Arad au fost masate patru batalioane cu trupe de securitate în patru-cinci sate. Au împușcat oameni și i-au lăsat pe marginea drumului, pentru a-i înspăimânta pe ceilalți. Era aproape de satul nostru. Aveam 16 ani – era vacanța de vară, în vremea secerișului. S-au ridicat oamenii, cu furci și topoare, ca pe vremea răscoalelor țărănești. Trăgeau clopotele și voiau să ocupe primăria. În satul meu a fost împușcat cel mai bogat om, deși nu participase la răzmeriță. Ca exemplu, l-au ținut trei zile pe marginea drumului, apoi l-au pus pe fratele lui să-l înmormânteze fără nici un serviciu religios, ca pe un câine.
Au fost mulți arestați și mulți deportați în Bărăgan. În satele respective s-au făcut și primele CAP-uri, sub teroare, iar oamenii înspăimântați, încet-încet, obosiți de hărțuieli, au cedat. Eu aveam, repet, 16 ani. Dacă până atunci văzusem doar sărăcia și lipsurile, acea răscoală și crimele din zonă mi-au marcat toată viața și au fost un suport pentru mișcarea din 1956. Noi eram trei copii la liceu și eram tot timpul amenințați, astfel părinții mei au fost nevoiți să intre în CAP pentru a nu ne periclita nouă viitorul. Comuniștii nu se jucau. Nu țineau cont că e vorba de copii, de preoți, de oameni cu școală, dacă doar li se părea că erau împotriva intereselor lor, rădeau totul. Am intrat la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Timișoara în anul 1952. Eram singurul student care avea părinți colectiviști. Eram, cum se spunea, de origine sănătoasă. Încercau să mă atragă și pe mine în diferite structuri. Am fost în unele dintre ele, până în ultimul an, când nu mai eram obligați să prestăm astfel de servicii. Se gândeau că avem examene, etc. Deci, în 1956, nu mai eram în structurile de conducere ale UTM. Dar nu am făcut nimic de care să-mi fie rușine nici cât am fost, deși îmi crea o stare de disconfort. La solicitarea de a intra în partid m-am eschivat și până la urmă am scăpat de o astfel de povară, chiar dacă mi-a fost destul de greu. Am avut momente în care mi-am apărat colegii în situații care nu erau pe placul conducerilor. Poate și asta i-au făcut să mă țină deoparte.
În 1955, un coleg din Arad a fost arestat, iar apoi eliberat. A revenit la facultate, însă nu au vrut să-i dea examenul. Am fost și le-am vorbit celor din conducere, iar acest lucru nu le-a fost pe plac. Am demonstrat celor care au făcut greșeli mari că trebuie să-și recunoască aceste greșeli. Câți din oamenii de marcă ai acestei țări au fost nevoiți să aibă carnet roșu sau să facă parte din structuri care nu le-au făcut cinste? Eu nu i-am acuzat niciodată prea mult, pentru că trăisem acele vremuri și-i puteam înțelege.
Dar asta a fost cu totul altceva. Să vorbim despre ce a însemnat 1956.
Spun că eram în anul cinci la Facultatea de Mecanică și faptul că am fost în structurile de conducere studențești îmi dădea un spor de credibilitate. Prezența mea în fruntea studenților în 1956 a dat un plus de curaj și celorlalți. Fiind în fruntea lor, au avut un exemplu.
Ne-am trezit cu toții în fața unor manifestări din lagărul socialist, care, oricât au vrut să fie ascunse, au răbufnit: vara lui 1956, Polonia; octombrie 1956, Revoluția maghiară.
Trecuseră 12 ani de la sfârșitul războiului. Puterea comunistă controla totul. Nu erau fisuri prin care să pătrunzi, să modifici ceva. S-au făcut multe încercări. Formațiunile de partizani din toți munții țării. Păcat că aceste mișcări nu au putut să se unifice. Deveneau o adevărată forță.
Nu era familie care, pe lângă sărăcie și lipsuri, pe lângă lipsa de libertate, să nu fi pățit câte ceva sau să aibă rude care pățiseră ceva din cauza comuniștilor. Iar părinții noștri, ca toți ceilalți, trăiau cu speranța că „vin americanii”. Faptele de curaj erau posibile și fiindcă toți mai credeam că va veni ceva și se va face dreptate, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat.
Dar a venit Revoluția din Ungaria, cu forță și rapiditate în toată țara. Veștile circulau bine în această zonă. A venit vremea când ne-am gândit că statul va găsi rezolvarea dramelor fără să aștepte rezolvare din afară. Și ne-am pus întrebarea de ce la unguri s-a putut mai mult decât la noi sau în altă parte?
Tocmai pentru că acolo se întâmplase ce se întâmplase, evenimentele de acolo ne-au dat curaj, am văzut că se poate și am început să punem întrebări. Revoluția o porniseră studenții din Budapesta. Se simțea că ar fi momentul, că și la noi trebuie să se arate faptul că regimul comunist a fost mult mai oprimant decât la unguri. Pe stradă, în tramvai, oamenii vorbeau pe față. A venit cineva de acolo și ne-a spus. Când veneam în grupuri pe stradă, eram opriți de oameni care ne spuneau ce au făcut studenții unguri și ne întrebau ce avem noi de gând să facem.
În această stare de fapt, conducerea comunistă a încercat să mistifice totul. Se mințea despre Ungaria, că o mână de răufăcători certați cu legile țării s-au dedat la jafuri și au creat dezordine. Dar noi știam că acolo lumea moare pentru libertate. Sovieticii s-au izbit de dârzenia maghiarilor. Imre Nagy s-a pus în fruntea lor și a cerut retragerea Ungariei din Tratatul de la Varșovia, iar a doua intervenție sovietică a fost devastatoare.
Discutam despre ce se întâmplă acolo. Toți știam. Începusem să ne gândim să facem și noi ceva, concret. În 24 octombrie se cerea tuturor organismelor de conducere și de control să-și ia măsuri, să nu se întâmple și la noi ce s-a întâmplat în Ungaria. Veneau activiști de partid prin întreprinderi, școli, vorbeau oamenilor. Dar discuțiile din mediile studențești nu s-au soldat cu ceea ce au vrut ei. La 27 octombrie am avut o primă ieșire pe față. Nu ne-a mulțumit ce ne-au spus profesorii și lectorii. Așa s-a născut ideea unei adunări studențești, care a avut loc în 30 octombrie. Aveam mai multe variante: să luăm legătura cu muncitorii, când ies din schimb, și să luăm legătura cu cei din armată. Nu știam ce să facem, pentru că nu știam cum va reacționa populația când vom ieși și noi în stradă. Preconizam să fim câteva mii de studenți.
Am ajuns la varianta să facem o adunare studențească. Voiam să vedem ce se va întâmpla. În data de 30, la ora 14, trebuia să ne adunăm la Facultatea de Mecanică. Era greu. Era interzisă orice fel de adunare. Noi am organizat-o de așa natură încât să-i punem în fața unui fapt împlinit. Am chemat studenții să primească răspunsuri la situația internațională și din Ungaria. A fost greu să convingem conducerea Universității să vină. Studenții au răspuns într-un timp scurt. Ne-am trezit cu un puhoi de studenți la Facultatea de Mecanică. Am început discuțiile într-un amfiteatru care s-a dovedit a fi mic. Atunci ne-am hotărât să ne mutăm în Cantina Politehnicii.
A venit Coriolan Drăgulescu, care era adjunct al ministrului învățământului, rectorul Politehnicii, Rogojanu, comandantul securității, care erau însoțiți de o serie de indivizi pe care nu-i cunoșteam. L-au trimis pe secretarul de partid să ne întrebe de ce ne-am adunat și să le transmitem în scris, la Rectorat, ce ne doare. Am spus că nu vrem asta. Voiam să stăm de vorbă cu ei, să le punem întrebări.
Eram pregătiți pentru asta. Ca să aibă întâlnirea o finalitate, ne-am gândit că era nevoie de un program. Noi i-am spus «memoriu». Dar în memoriu nu am scris doar despre mâncarea proastă de la cantina studențească și de ce mâncăm mămăligă de trei ori pe săptămână. Am tratat problemele noastre doar tangențial. Noi voiam să știm despre viața politică și economică a țării, de prezența rușilor în țară, de SOVROM-uri, prin care toate bogățiile țării erau dirijate spre Moscova. Apoi voiam să știm de ce relațiile economice și tratatele internaționale erau ascunse, de ce alimentele erau raționalizate, de ce aveam cartele pentru îmbrăcăminte, despre libertatea cuvântului și de ce libertățile din Constituția țării nu erau respectate.
Știam cu toții că partidul putea orice, era totul și înlocuia legile țării. Aceste lucruri, după cum gândeam atunci, nu mai puteau fi admise. Am cerut desființarea cotelor, renunțarea la ruși. Iar cererile noastre social-economice erau prevăzute în memoriu și puteau fi dezvoltate și îmbunătățite cu alte propuneri venite de la studenți pe parcurs.
În cantina Politehnicii ne-au întrebat ce vrem. S-a făcut liniște. Eram în situația de a fi intimidați și a pierde totul. Atunci m-am ridicat și am spus că suntem mințiți și că știm de ce au pornit nemulțumirile în Ungaria. Că aceste nemulțumiri sunt și la noi. I-am întrebat de ce nu fac reparațiile pe care le cere poporul și le-am spus că ne-am săturat, că de două săptămâni nu mai știm de cursuri, de seminare, de laboratoare. Au vorbit apoi și Caius Muțiu și Aurel Baghiu, printre primii. Întrebările și nemulțumirile au curs șuvoi. A fost un tir de acuze ale tuturor studenților. Nemulțumirile pe care și le înăbușiseră ani de zile au răbufnit. S-a creat, pentru moment, o adevărată oază de libertate. Niciodată până atunci nu am putut contesta ce spune «dragul de partid». Atunci a fost ca o eliberare.
În timpul când deja porniseră discuțiile și era fiecare mai curajos și mai inventiv, au apărut doi domni: Petru Lupu, trimis de la Comitetul Central, și Ilie Verdeț. În cantină erau peste 2.000 de studenți. Dar mai erau mulți și afară. De cum au venit, cei doi au condus discuțiile. Acum ne adresam direct reprezentanților Comitetului Central. Au fost atât de încolțiți, încât au început să ne dea dreptate. Încercau să dea vina pe război. Ei spuneau că fac multe pentru studențime. Între timp, au fost tot felul de scenarii. Au venit muncitorii de la Elba să ne spună să nu facem dezordine, că ei sunt părinții noștri, dar studenții i-au dat afară. Le-au spus că la frunte au dunga de la chipiu. În acele momente chiar credeam că vom face ceva. Cei de la București ne-au spus că, deși vin din capitală, nu pot să răspundă la doleanțele noastre și să le dăm răgaz trei zile, pentru a ne răspunde.
După ce au plecat, noi am mai rămas și abia atunci s-a citit memoriul – în uralele și aplauzele celor prezenți. Marele Ioan Holender era și el acolo. A spus să mergem la «Drapelul roșu», să ne publice memoriul. Memoriul trebuia făcut cunoscut. Pe la ora 20 am încheiat întrunirea. Memoriul ajunsese la unul, Păuna, care l-a luat să-l ducă la Arad. Păuna a și fost prins, de altfel, la Arad, cu memoriul asupra sa.
Pe o parte dintre studenți i-au lăsat să plece, temându-se de numărul mare și atmosfera încinsă. Apoi, la scurt timp, ne-au scos din camere și ne-au dus la cantină. Pe mine m-au luat doi soldați. Pe scenă era un grup de milițieni. Colonelul Negrea, șeful Securității, ne-a spus: «Până acum ați vorbit voi, acum vorbim noi și voi executați». Ne-au chemat, au scos o listă pe care erau trecuți Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Caius Muțiu. Pe noi ne-au dus la Securitate, pe ceilalți i-au urcat în camioane și le-au spus că, dacă nu se supun, ostașii au ordin să tragă. Au adunat studenți și în zilele următoare și i-au dus în tabăra militară de la Becicherecu Mic. Cei de la Agronomie au aflat mai târziu, pentru că erau în practică agricolă. S-au organizat și ei, vreo 800-1.000 de studenți cerând eliberarea studenților arestați. Timișoara era plină de soldați și camioane militare. Fetele de la cămin erau sechestrate și se certau cu soldații, care nu le lăsau să meargă în oraș. Aruncau cu borcane, scrumiere, cu ce aveau. În această atmosferă, coloana de la Agronomie a făcut joncțiunea cu fetele din cămine, dar armata i-a luat pe toți și i-a dus la Becicherecu Mic.
La Medicină, studenții au declarat greva foamei. Soldații au tras rafale de armă la Facultatea de Medicină și i-au ridicat și pe studenții de aici. În zilele de 1, 2 și 3 noiembrie studenții încă mai manifestau, chiar și în mod mai restrâns. S-a luat legătura cu ei și li s-a spus că își ratează viitorul. Au organizat echipe de muncitori, care să meargă la familii și să-i convingă să vorbească cu copiii. În același timp, la Becicherecu Mic au început anchete aspre, dure, amenințătoare.
Doi ofițeri aveau pistoalele pe masă. Ne spuneau: «Bandiților! Care vă sunt conducătorii?».
Până la proba grafologică am rezistat. Apoi ne-au dovedit pe mine, pe Baghiu, după care a recunoscut și Muțiu.
Am fost norocoșii sorții, deoarece, pentru pericolul pe care l-am creat, anchetele puteau să dureze luni de zile. Dar s-au grăbit, să nu dea amploare mișcării. Iar perioada anchetelor era cea mai grea.
Au pus studenții să se desolidarizeze de noi. Fetele erau cele mai curajoase. În afară de condamnările celor două loturi au fost și mulți exmatriculați pe parcurs.
Procesul a avut loc în zilele de 16 și 17 noiembrie 1956. Procurorii ceruseră pentru conducătorii mișcării pedeapsa cu moartea. Dar atunci se vedeau nevoiți să dea ani mulți de pușcărie la sute de studenți. N-au vrut să dea amploare prea mare mișcării și atunci ne-au schimbat încadrarea și ne-au condamnat, pe conducătorii mișcării, la câte opt ani de pușcărie”.
Petru Vasile TOMOIAGĂ
